Pînă cînd viaţa ne va despărţi

         
      Dacă ai prea mult timp liber și prea puțină minte la cap, îți vin idei. De fapt îți vin resturi de idei, pleava ideilor. Ideile mari, folositoare, ideile geniale, le iau tot ăia de-au mai avut. Nu-i mai satură Dumnezeu, cum se zice în popor. Bă, ai fost dăștept o dată, ai fost dăștept de două ori, hai ș-a treia oară, băi, da gata`, mai lasă și pe altul să fie dăștept măcar o dată-n viață, că nu suntem proștii tăi! Vezi să nu.    

       Și așa se face că atunci când îmi vin idei, sunt atât de stupide că, practic, n-am ce face cu ele. Concret, într-o zi, nu știu de unde mi s-a cășunat pe formula asta, "pînă când moartea ne va despărţi". Trăiam absolut în pace și armonie cu șablonul ăsta nupțial, nu m-a deranjat, nu l-am deranjat, până într-o zi, când mi-am dat seama că nu-l mai suport de stupid ce e.

       Problema e că, logic, moartea n-are cum să despartă doi oameni.Pentru ca doi oameni să fie despărţiţi, ei trebuie să existe, să fie vii. N-ai cum să fii despărţit de cineva care nu există, indiferent dacă e mort sau nenăscut.Şi, aşa cum nu te poţi despărţi de cineva care nu s-a născut, nu te poţi despărţi nici de cineva care a murit. Despărţirea e o chestiune de opţiune personală, de alegere. Moartea nu-ţi dă de ales. Nu mai e alegerea ta.Nu poţi spune "Am hotărît să mă despart de el, era dezordonat, lăsa capacul ridicat la toaletă şi mai avea un mic defect, era mort". E ca şi cum ai spune "m-am hotărît ca Himalaya să aibă peste opt mii de metri".

  Se impune, în consecinţă, modificarea schimbării, prin adoptarea formulei "pînă cînd viaţa ne va despărţi". Aceasta e realitatea.Viaţa te aduce împreună cu cineva, viaţa te desparte.Gata cu divorţurile traumatizante, gata cu relaţiile artificiale.E vremea căsătoriilor bio, naturale.Astfel, nu se va mai ajunge în următoarea situaţie: mergeam înt-o zi oarecare, pe o stradă oarecare şi treceam pe lîngă un cuplu oarecine.Doi cetăţeni seniori, da seniori bine, adică o băbăciune şi un moşneag stafidiţi grav, mi-au captat atenţia. Mergeau aparent liniştiţi, de la distanţă ai fi spus uite încă un exemplu că dragostea adevărată rezistă timpului.Interesant era însă monologul moşneagului care înjura cu toată dicţia permisă de proteza din dotare.Era supărat că baba, se pare, îi propusese să meargă undeva, dar pe jos, cu titlul de plimbare, argumentînd că e bine să faci mişcare.Să-l fi auzit pe moşneag, "...toată viaţa m-am plimbat, s-o ia dracu de plimbare, nu merg naibii la nici o mişcare, de plimbare am eu nevoie?!..." şi multe altele. Baba tăcea. Respecta procedura. I-am depăşit, lăsîndu-i în căsnicia lor.De fapt, nici nu ştiu dacă erau căsătoriţi, dar conform celor auzite, erau.

La un moment dat m-am oprit să-mi aprind o ţigară, prilej cu care cei doi au intrat din nou în raza mea auditivă.Tonul moşneagului era acelaşi, înjurăturile îşi păstraseră frecvenţa apariţiei în monolog, ceva însă se schimbase.Atunci am înţeles procedura şi de ce tăcea baba.Monologul moşneagului suna acum aşa:"La dracu, merg, la naiba, iaca am să merg!Am mai fost... toată viaţa mea m-am plimbat dracu să mă ia, am să merg şi acum la naiba...". Baba tăcea în continuare. Conform contract, moşneagul nu avea de ales. Fiind, oarecum viu, se supunea clauzei care reglementează despărţirea.

  Am auzit la o înmormîntare, un funcţionar al statului ( popă, cum i se mai spune) zicînd "Odată cu certificatul de naştere primim şi certificatul de deces". Ar fi corect ca la căsătorie, odată cu certificatul de rigoare să li se înfingă în cioc porumbeilor şi hotărîrea de divorţ, cu data în alb, ca rochia miresei.Să ţină minte că nimic nu e pentru totdeauna dacă nu faci permanent ceva pentru a menţine asta, sau dacă la un moment dat viaţa hotărăşte pur şi simplu altfel.