Un adevăr despre motani

 
  E dimineață, e șase fără un sfert. Cu puțin timp în urmă mă aflam pe la jumătatea drumului dintre Lună și Pămînt, în coborîre. Pluteam printre vise, la o distanță periculos de mică de vezica urinară, care, se știe, iese dimineața la vînătoare de vise precum odinioară Ion Creangă, la stîrpit de ciori pe lîngă Mitropolie. Și am avut această revelație, nu știu cum s-o numesc, această senzație, jumătate vis, jumătate gînd din lumea reală:
sufletul e ca o casă iar învierea e un motan vagabond care ți se întoarce acasă după ce ai renunțat să îl mai cauți, după ce l-ai uitat. De ce un motan? Nu știu, așa mi-a venit mie. N-am avut niciodată motan, am avut o pisică, Vasilica. Am găsit-o în zăpadă, pe cînd mă întorceam de la un revelion, de Sf.Vasile. După vreo doi ani a murit și de atunci nu mai vreau să aud de animale de casă.

   E o zi minunată, 1 mai muncitoresc, sărbătoarea muncii prin nemuncă. În consecință, zi liberă de la guvern. Cum guvernul înseamnă doar grijile de zi cu zi, mici și mari nenorociri, speranțe moarte și dezamăgiri, mi-am luat o zi liberă și de la toate aceste gînduri negre. Am descoperit cu mare bucurie că sub această mască de noroi și sub aceste straie zoioase - stressul de la serviciu, criza, lupta cu banii, traficul, știrile, alimentația ucigașă etc - sub acest înveliș cotidian, se află ceva cu adevărat frumos. Pur și simplu, viața. O zi de vară. Nu o zi de caniculă, cu toți nervii aferenți. Nu, o zi de vară tînără, cu lumină, cu umbră, cu albastru și verde și galben și portocaliu și roșu, parcă vă aud cum rîdeți, bă, ți s-a defectat semaforul! O zi de vacanță, o zi de concediu. Ceva de mult uitat, drag și de care aveai nevoie. Ceva esențial. Acel Ceva. Poate e Dumnezeu, nu știu.
    Deși nu sînt să zicem, o persoană evlavioasă, mă aventurez să cred că Dumnezeu nu e un șef de care trebuie să ascultăm pentru a nu fi retrogradați în Purgatoriu sau deportați în Iad, așa cum se predă copiilor la ora de religie, transformîndu-i în atei convinși. Dumnezeu e acel amestec de viață cu fericire, cu ”esențial”, iar credința e capacitatea de a simți acest amestec, de a-l trăi. Iar ”organul” cu care simțim divinitatea e sufletul. Ochii văd, urechile aud, sufletul simte, crede, salvează, învie.

 Iar nasul miroase. Fabulos 1 Mai ! nici nu e ora șapte și mi-a intrat gratis, pe geam, miros de grătar. Cred că e din China, datorită diferenței de fus orar, ei sărbătoresc deja. Și oricum, tot ce e  ieftin, aproape gratis, e din China.

  Comparațiile te ajută să sintetizezi adevăruri atît despre subiectul comparat cît și despre termenul de comparație folosit. Să luăm de exemplu, viața. Frecvent auzi pe cîte cineva ”viața e ca...”. Practic, acest număr de comparații e infinit. Viața conține toate elementele comparative. Tot ceea ce poate înlocui cele trei puncte face parte din viață. Așa că viața poate fi comparată, practic, cu orice, nu greșim de loc. De fapt , atunci cînd te lovește cîte o revelație de asta, ”băi omule, uite, viața mea e ca tractorul ăsta, merge bine, îți faci treaba cu el, dar de ce să faci treabă? Mai bine-l vinzi și-ți iei mașină, da` trebuie să-l vinzi repede că altfel te prinde ăla de la care l-ai furat”, cînd ai așa o viziune a vieții, filtrată printr-un obiect sau printr-o întîmplare, de fapt tu descoperi și un adevăr despre acel obiect sau acea întîmplare.
    Eu am descoperit un adevăr despre motani.
   Desprinsă din preaplinul stării de bine, șuvoi vezuvian dînd pe afară din efervescenta cupă a unei zile frumoase de vară, o astfel de comparație mi-a fîlfîit și mie pe la tîmple, dimineața devreme, pe nepișate.

   Învierea e ca un motan vagabond care ți se întoarce acasă după ce ai renunțat să îl mai cauți, după ce l-ai uitat, mă repet. E un motan pribeag pe care l-ai crescut de mic.   Convertirea la ritul Motanic se produce atunci cînd găsești un motănel și-l iei în casă.
   Prima dată nu știi ce să faci, ce mîncare să-i dai, te minunezi de pernuțele lui, de gheare, descoperi că trebuie deparazitat, că toarce, că face pipi la nisip după ce ți-a distrus covorul, descoperi un întreg univers. Într-un cuvînt, te bucuri de noutatea adusă de acest mic miracol. Apoi urmează ”răcirea”. Te obișnuiești cu el. Începe să facă parte din viața ta, firesc. Clipele magice devin clipe tihnite, clipele tihnite devin un pic enervante. Rutina. Apoi prima fugă de acasă. Panică, regrete. Afară plouă cu găleata. Oare unde o fi? O mașină frînează brusc și se aude un miorlăit disperat. La geam, repede ! Nu e el. Ai permanent un gol în stomac și o umbră pe la gene. Nu știi unde este, e imprevizibil, nu ai nici o garanție că se va întoarce.
   Într-o seară parcă se aude un miorlăit cunoscut. Nu se poate, m-am înșelat. Apoi se aude din nou. Inima bate tare. E posibil?!...Ieși pe holul blocului și îl auzi clar de tot. Miracol! E undeva, vreo două etaje mai jos. E prima lui fugă, nu știe exact unde să se întoarcă. Ce fericire! Tot zenul și fengșuiul casei se așază cum trebuie și strălucesc de ești nevoit să porți ochelari de soare în sufragerie, ca Ray Charles.
  A doua oară cînd fuge, te întristezi ceva-ceva dar mai mult te înfurii. Iar faci ca Ray Charles, doar că de data asta nu-ți mai belești fasolele de fericire pe sub ochelarii de soare ci răcnești ”Hit the road Jack!”. adică du-te sănătos motane, rupe-te-ar cîinii, că nu mai am nevoie de tine. Dar și cînd se întoarce!...Toate obiceiurile vieții cu motan reînvie. Parcă simți deja mirosul magazinului de mîncare pentru animale, ba parcă ți-era dor și de doamna vînzătoare, chit că are o sută de ani și două tone în viu, cu oase cu tot, ce te bucuri cînd o vezi! Totul e din nou minunat pînă iarăși nu mai e. Plecările devin tot mai dese și pe perioade tot mai lungi. Ne afectează tot mai puțin, întoarcerile nu mai sunt miracole, devin un mod de viață.
   Între timp, suntem ocupați cu lucruri mai serioase, carieră, averi, pînă cînd nu mai rămîne din noi nimic altceva decît niște obiecte, case, mașini, un cancer și o înmormîntare ipocrită unde toți cei care te-au împins în groapă plîng formal, și se bucură că ai crăpat dracului în sfîrșit și că se pot bucura de lucrurile despre care ai crezut că îți pot aduce mai multă fericire decît un motan ghemuit pe pieptul tău, torcînd relele lumii ăsteia și transformîndu-le în vise frumoase pentru tine.
  Pînă atunci, însă, poate vine o clipă în care malaxorul vieții se oprește pentru o fracțiune de secundă. Nu știi de ce s-a oprit, de fapt tu l-ai oprit în mod inexplicabil. Ieși din malaxor și-ți contempli viața. Ceva lipsește. Convins că nu mai e nimic de făcut în această privință, declari sufletul mort, consemnezi ora decesului și te pregătești să te urci la loc în malaxor, te așteaptă treburi importante de rezolvat. Și atunci îl auzi. Nu te-a avertizat, nu te-a anunțat, doar a venit. Deschizi ușa și îl vezi în prag. Slab, zgîriat, dar viu! Îl recunoști și ți se taie răsuflarea. Brusc, îți învie sufletul. Înțelegi de ce ai oprit malaxorul. Și simți. Viața. O zi de vară. Nu o zi de caniculă, cu toți nervii aferenți. Nu, o zi de vară tînără, cu lumină, cu umbră, cu albastru și verde și galben și portocaliu și roșu. O zi de vacanță, o zi de concediu. Ceva de mult uitat, drag și de care aveai nevoie. Ceva esențial. Acel Ceva. Iar mă repet.
Intră în casă, se duce la colțul lui de covor de cînd era mititel și începe să se întindă, să-și ascută ghearele ca și cum nu ar fi fost plecat niciodată. Miracol? Putem să-l numim și așa, dar nu ne referim la revenirea motanului, nu e nici un miracol în asta, lui doar îi era foame. Și atunci unde e miracolul? Oare de cînd stătea în fața ușii neauzit din cauza zgomotului cotidian?
   Dacă vă opriți o clipă malaxoarele, dacă reduceți zgomotul fricii, al urii,al invidiei,al banilor, dacă vă opriți o secundă din această cursă infernală spre nicăieri, îl veți auzi. E acolo. Așteaptă să-i dați drumul în casă.

    An după an, cum e și firesc în societatea noastră, Paștele s-a comercializat, ca toate sărbătorile, dealtfel.Oamenii merg la biserică din obișnuință, mai mult ca să aibă de unde veni la masă, e numai bine cît să se rumenească friptura în cuptor. Dar chiar dacă Însuși Domnul Iisus Hristos ar ieși din mormînt într-un an, de Înviere, nu știu dacă ar bate ratingul lui Michael Jackson, înregistrat cînd acesta a făcut traseul invers. S-ar găsi destui contestatari, care ar explica ei , ”că a făcut cumva, pe noi nu ne prostiți”. Evenimentul ar rămîne la nivel de circ, un număr de magie foarte elaborat, eventual I s-ar oferi 100.000 euro și premiul ”God got talent” iar Google și-ar modifica sigla pentru trei zile. Dar atît. Ia închipuiți-vă ce ar însemna să învie în fiecare an ! S-ar instala acea rutină de care vă vorbeam, plecările și revenirile motanului.

     Învierea în sine nu e un miracol. Miracolul se produce doar dacă ai nevoie de el. Iar dacă ai nevoie de el, sau de El, trebuie doar să îi ieși în întîmpinare și îl primești în suflet.

   Sărbători fericite!