Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

marți, 17 septembrie 2013

Anonimul X ep.1

Cu capul pe butuc

   Nu poți păcăli timpul. Nu ai cum. Fiecare clipă trecută, nu se mai întoarce. Nici banii, nici forța, nici norocul chior, nici inteligența, nici chiar Măria-Sa, Prostia, nu pot aduce înapoi timpul.

De acord, în viață este esențial să ai un țel, să-ți stabilești o linie de sosire  și un interval de timp în care să ajungi la dumneaei, apoi alta, ca un alpinist care, țintește vîrful muntelui,dar urcă în etape. Efortul trebuie dozat, altfel n-ai să ajungi niciodată unde ți-ai propus. Uneori trebuie să știi și cînd să renunți, pentru a putea să o iei de la capăt. Alteori, să-ți schimbi obiectivul dacă cel stabilit se dovedește inaccesibil. Ascensiunea n-are nici un sens, însă, dacă nu te bucuri de fiecare pas care îți reușește, de fiecare cotă la care ajungi, de greutățile pe care le depășești, de peisajele care ți se dezvăluie și nu în ultimul rînd, de tovarășii de ascensiune. Acei oameni de care depinde viața ta și ale căror vieți depind, la rîndul lor, de tine. 
   Da, e bine să-ți propui realizări mărețe. Dar să nu încerci să păcălești timpul. Să nu ai senzația că toate clipele, orele, zilele sacrificate pentru Mărețu Plan le vei trăi comprimate după reușită, sau că reușita în ceea ce ți-ai propus va aduce timpul înapoi. Uneori s-ar putea să merite, zic unii. S-ar putea, nu-i contrazic. Ceea ce vreau să spun este că, alteori, s-ar putea să sacrifci din viața ta momente importante și să nu meargă. Nimic nu e cert în viață. Nimeni nu-ți poate garanta ceva. Tot ce ai cu siguranță e clipa asta, acum.Te poți pregăti o viață pentru o medalie olimpică și cu 5 minute înainte de concurs îți scrîntești glezna. Te poți pregăti 3 luni pentru o excursie și în seara plecării să ți se blocheze butucul. 
  Sau, și mai grav: ți se naște un copil, sacrifici totul pentru a-i face un viitor, și astfel crești un străin care pleacă, bineînțeles, în străinătate. Ai ratat toată viața lui. Bebelușia, copilăria, adolescența. Și pleacă, iar tu urmează să ratezi și restul vieții lui. Totul pentru binele lui. Ai muncit de te-ai rupt, ai adus bani în casă, te-ai preocupat de educația lui, dar nu l-ai cunoscut niciodată. Tot ce ai făcut a fost să-l întrebi dacă a mîncat, dacă și-a făcut temele, dacă e sănătos și cam atît. I-ai cumpărat lucruri pe care le-ai considerat necesare și lucruri pe care le-ai considerat mofturi. Mofturile sunt întotdeauna scumpe, dar trebuie cumpărate, din 2 motive: 
1. țin copilul ocupat pentru ca tu să poți vegeta la televizor;
2. din orgoliu, pentru că și copii prietenilor tăi, sau colegii lui de la școală au așa ceva.
   Ar fi și un al treilea caz, dar e atît de rar, încît nu-l aliniem cu celelalte motive: cînd promiți o recompensă pentru vreo reușită și chiar se întîmplă ca el să reușească și tu să ai bani. Puțin probabil.

   Nu lăsați ca planurile mari să vă înghită clipele mici. Timpul nu se întoarce. Copii cresc. Oamenii îmbătrînesc. Nu așteptați week-endul ca să vorbiți cu cineva de care vă este dor. Așteptați doar să vă treacă mahmureala, veți vedea că dorul dispare.

  Asta simțeam stînd așa, cu capul pe butucul Mitsubishi, așteptînd o secure să mă despartă de lumea asta crudă și atît de sofisticată, de computerizată. O, Ceașcă, unde sunt Daciile de altădată? Nu aveai nevoie decît de o sîrmă și o porneai, orice defecțiune ar fi avut! Chiar cu o Dacie am fost prima data la festivalul Anonimul, ediția 1. O Dacie-pur-sînge, de aia gri, din 1971, cu motor de Renault. Toma, care avea pe-atunci 1 an și 4 luni, a botezat-o Bumbu. Din cauza sunetului motorului cînd învîrteam cheia și o porneam, ”buuumm-buuummm!”. Da, învîrteam cheia și o porneam. Poate nu din prima, dar pînă la urmă o porneam. Hai, măi japonezule, fă ca Bumbu. Adică Bumbu, rabla aia putea și tu nu poți? Hai că poți. Dau să învîrt cheia, așa, cu dragoste...P-da mă-tii de mașină!

  V-am spus că spălătoria e lîngă spitalul Socola, spitalul de nebuni. Așa că nu era nimic anormal ca un internist al acestei prestigioase instituții să se plimbe prin curtea spălătoriei. Cînd am intrat cu mașina, l-am remarcat într-un colț, cu halatul ăla roz-jegos, tipic de spital. Cerșea cîte un leu pînă cînd se aduna de-o votcă mică. Dacă ar fi fost îmbrăcat în halat albastru, ar fi făcut mai mulți bani. Clienții ar fi putut crede că lucrează acolo, ca în bancurile cu nebuni.
  Acum parcă i se limpezise privirea. Avea altă alură, mai demnă, halatul parcă îi stătea mai bine. Sau mai pierdusem eu din prejudecăți, lovit fiind de soartă. Cînd e nasol, toate lucrurile din jurul tău capătă oleacă mai multă valoare, sunt ceva mai serioase. Sau poate eram pur și simplu obosit. Se făcuse nouă seara, îl așteptam pe patronul spălătoriei, angajații spuneau că are el o cunoștință, un tip bizuit rău într-ale lacătelor, încuietorilor etc. Suna suficient de dubios pentru a avea încredere în talentele acestui personaj providențial.
Oricum, încercasem toate variantele, asta era ultima, așa că fumam și răbdam. Dacă spunea că mi-o aduce și pe Mama Omida, pe Carmen Hara, pe Monica Tatoiu, nu refuzam. Credeam în oricine venea cu orice soluție, devenisem fără să-mi dau seama PPDD-ist.
  N-am așteptat foarte mult și intră pe poarta spălătoriei o dubiță bleumarin ( se putea să fi fost și o trotinetă roșie, la starea în care eram, eu așa îmi amintesc). Venise El Padron.


 continuará

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Lăsați orice comentarii, voi ce intrați aici!