Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

duminică, 24 noiembrie 2013

Final previzibil


Încă un episod Anonimul X
   În deschidere, bat un pic cîmpii. Dacă vă interesează doar povestirea, săriți pasajul ăsta, n-are legătură cu nimeni și cu nimic.
  Povestioara asta merită un final. Mai ales că e unul cu happy și cu end.
Am lăsat multe proiecte neterminate.
E împotriva filozofiei mele de viață să termin ce am început. Da, domnilor, puteți să interpretați golănește chestia asta, pe ideea că nu-mi place cu finalizare!
   Viața e prea scurtă și sunt prea multe de experimentat. Odată ce ai început ceva, nu are rost să-ți pierzi timpul cu acel ceva pînă la încheiere. Ai văzut cam despre ce e vorba, gata, hai, altceva! Nimic nu poate fi suficient de interesant de la început pînă la sfîrșit. Doar începuturile pot surprinde, pot emoționa, pot electrocuta viața. Finalurile, în general, lasă în urmă o părere de rău, un regret, ca orice despărțire. A fost frumos, dar s-a terminat. Finalurile sunt duminici.
 Există și o excepție, ca de la orice regulă, bineînțeles. Sfîrșitul suferinței. Deși, nu e chiar o excepție, sfîrșitul suferinței fiind, de fapt, tot un început. Începutul a ceea ce va urma. Suferința în sine e un final în desfășurare, oricît de mult ar dura. Lung, interminabil, dar e totuși un final. Finalul a ceea ce a fost înainte.
    În fine, fiecare se descurcă cum poate pentru a da sens vieții. Am mai spus-o. Viața, în sine, nu are nici un sens. Cîți oameni sunt pe Pămînt? Vreo 7 miliarde. Ei bine, avem 7 miliarde de adevăruri despre viață și nici unul, de fapt. Șapte miliarde de începuturi. În schimb, avem un singur adevăr despre final. Adevăratul final e întotdeauna previzibil.
  De aceea ne plac poveștile, în special cele cu final fericit. Pentru că ne oferă începuturi, ne dau iluzia nemuririi, chiar dacă au un final. Ba chiar de aceea! ”...și au trăit fericiți pînă la adînci bătrînețe, iar de n-au murit, mai trăiesc și astăzi...”. Problemele s-au terminat, nu povestea. Adevărata poveste e cea nespusă și începe odată cu sfîrșitul celei ce merită povestită. După ce Făt Frumos se bate cu Zmeul și o salvează pe prințesă. Ăsta e doar începutul vieții lor fericite, cu copii mulți, cu case, cu palate, cu mașini 4X4, cu amante, cu lux, cu plasme, cu vacanțe în Dubai, Halkidiki, Poiana Brașov și Mamaia. Povestea care ne încîntă pe noi, nu e povestea personajelor. E doar episodul pilot al vieții lor.

   Dar haideți să ne ocupăm și de finalul poveștii noastre, gata, am bătut destul cîmpii.


  Recapitulare: timp de 3 luni am trăit cu dorința, speranța și teama de a nu reuși să plecăm la mare. În seara dinaintea plecării ni s-a stricat mașina.

  Reluăm: ultimul lucru care ne mai rămăsese de făcut înaintea plecării era să spălăm automobilul proprietate personală. Așa că, materializarea fobiei mele din ultimele 3 luni - aceea de nu reuși să plecăm la mare -, s-a produs la acea spălătorie auto. Seara. Am încercat mai multe variante, am dat telefoane, nimic.
  Lucrurile au început să se miște din momentul în care a intrat în scenă patronul spălătoriei. Cică avea în memoria telefonului numărul unui magician care putea desface orice încuietoare. Chiar așa s-a exprimat dl. patron, ” ăsta parcă are iarba-fiarelor!”. Partea proastă era că Liviu Chei (acesta e numele de scenă al meseriașului) nu răspundea la telefon. Amabil, înțelegător, șefu ne-a oferit găzduire peste noapte pentru mașină. De treabă, omu.
 Apoi s-a întîmplat ceva remarcabil: a pornit mașina! Butucul japonez a cedat la insistențele antreprenorului român. Mînă de patron, domle! Ce atinge ea, pornește, funcționează. Karma ni se schimbase. A răspuns la telefon și Liviu Chei. Nu era în oraș, dar urma să ajungă cîndva, spre miezul nopții. Stabilim să ne întîlnim în parcarea din fața blocului meu.
  Cu lacrimi în ochi, în uralele mulțimii, părăsim spălătoria disperării și plecăm spre casă, unde ne aștepta, vălurind de fericire că merge la mare, Toma.
  Împreună cu Stela, ne făceam calcule. Cam cît ne-ar costa reparația. Estimările noastre cele mai sumbre se opreau undeva, pe la 300 de lei. Au urmat două ore grele. De oboseală, de îndoieli în calitățile ”ierbii fiarelor”...
  Pe la miezul nopții a sunat telefonul multașteptat. M-am întîlnit cu Mr.Keys. A venit împreună cu soția, pe post de asistent. Corect, de ce să împartă banii cu altcineva? Dar ce zic eu, numai banii? Că și soțiile astea, dacă le neglijezi prea mult...se întorc la soții lor. A scos butucul din Mitsubishi, și-a împachetat trusa de scule  și soția, le-a băgat într-un Matiz și a dispărut în noapte. 450 lei. Cu alte cuvinte, 100 de euro. M-a prins de nas! Asta e. Noapte, urgență...
  Au urmat încă 2 ore grele și apoi gata! Mașina era ca nouă. Adică foarte scumpă. I-am dat banii și i-am mulțumit sincer lui Liviu Chei. Pe bune!
  Și-am plecat la mare! Și ne-am oprit la o cafea. Iar am plecat la mare! Apoi, o cafea mică...

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu