Cum am terminat,simultan, 2 femei !

    Billa este, după părerea mea cel mai slab supermarket. După raportul preț/calitate și varietatea redusă a produselor. Dar e lîngă blocul meu, așa că n-am să mă duc pentru o pâine toooocmai la Lidl, cea mai apropiată alternativă. E o diferență de 10 minute de mers pe jos!...
Așa că iată-mă învîrtindu-mă prin Billa ca o asistentă TV prin librărie. Știți cum se duc banii. De fapt, voiam doar un pachet de țigări, dar dacă tot am intrat...În fine. Pun eu în coșuleț ceva marfă și mă îndrept ca Scufițu Roșu spre casa de marcat. La rînd, de plictiseală, mă relaxez vorbind cu Mihaela din desenele animate ale copilăriei mele. O mai țineți minte pe Mihaela? Avea și un cățăl, Azorel. Un maidanez, cred. Pe timpul comunismului nu erau tolerați cîinii de rasă. Nobilimea, în general. Cîinii cu pedigree nu aveau origini sănătoase. Ăia turbați, de maidan, aveau. Orișicît, păcat că s-a pierdut acest nume, Azorel. Ar fi fost perfect pentru vreun manelist. Cum ar fi sunat? Azorel de la Craiova. Sau formația ”Azoreii”. Deosebit. Sau pentru vreo prezicătoare, vreo horoscopistă: Azorica. ” Ce-nvîrtește astrele, cu Azorica”. Sună destul de comercial.
Vă întrebați, cu oarecare îngrijorare, probabil sigur, vizavi de starea mea de sănătate mentală din acel moment, de ce vorbeam tocmai cu Mihaela? Unde o vedeam eu pe Mihaela în acel moment? Cum unde?! În coșul de cumpărături, imprimată pe punga de pufuleți! Cu Azorel cu tot. Cum să nu cumperi pufuleți cu Mihaela?! Bun marketing, de reflectat la emoțiile astea optzeciste.
  Bun, stăteam eu la rînd și-i spuneam Mihaelei bancuri retarde, de autobază. De genul:”Știi, Mihaelo, de ce se cheamă casa de marcat? Pentru că marchează gol în buzunarul tău! Haha!”. Lejer, așa, ca la opt seara. Pentru toate audiențele. La rînd, în fața mea, un tînăr remarcabil. Prin ce se făcea el remarcat? Prin cantitatea impresionantă de pungi cu semințe de mac descărcată pe banda rulantă. Altminteri, un look muncitoresc românesc. Precizez ”românesc”, deoarece există și lookul muncitoresc italian. Diferit, dar cu nimic mai bun.
  Doamna de la casa de marcat începe să marcheze. În spatele meu, o babă, își făcea meseria de babă: număra pungile cu mac. Cred că și uitase să-mi facă inventarul coșului meu, așa era de acaparată de tînărul remarcabil. Toată coada de la casa aia, semăna cu o coloană de mașini la bariera trenului. Și prin fața noastră trecea un marfar de ăla, interminabil, cu vagoanele pline cu semințe de mac. Într-un tîrziu s-a terminat marfarul, s-a rupt bonul de la casa de marcat ca și cum s-ar fi ridicat bariera de la tren, s-a aruncat sictiritul, protocolarul, ”o seară bună”, echivalentul schimbării semaforului feroviar din roșu în verde. Casiera, rupe prima tensiunea din aer, cu o presupunere: ”Cred că lucrează la o brutărie...”. Baba, care abia se mai ținea de bîrfa ce-o trecea cumplit, preluă cu sete legătura. Nu mai țin minte ce rahat a mîncat și ea. Eu, nici nu existam. Pînă în clipa în care, de la înălțimea misterului meu - nu poți descifra un om doar după o pungă de pufuleți și un pachet de țigări - zic: ” Macul se folosește la fabricarea cocainei. Se pisează, rezultă un praf alb ca o făină. Se lasă la uscat, se mai amestecă cu ceva, și apoi se face cocaina. Iar din cocaină, prin niște procese chimice, se poate obține heroină. Sau, macul se poate transforma în opium, un drog care se fumează...”.
  Casiera și baba erau terminate. Se uitau prin mine, undeva în abis. Parcă tocmai avuseseră o revelație despre identitatea lui Keyser Soze, maleficul personaj invizibil din Usual Suspects, cel care putea fi oricare dintre personajele filmului, dar de fapt e chiar în fața ta. Sau și mai rău, suferi de dublă personalitate și ești chiar tu! Ca să nu le las sub hipnoză, adaug: ”...sau poate lucrează la o brutărie”.
  Apoi, întocmai ca personajul lui Kevin Spacey din același film, am aruncat sictiritul, protocolarul ”o seară bună” și am dispărut în noapte, corectîndu-mi din mers, șchiopătatul (n.a.). Atît a mai reușit să îngaime casiera în spatele meu, încă între vis și realitate : ”Cred că lucrează la o brutărie”.

-------------------------------------------------------------------
n.a. : în filmul USUAL SUSPECTS , personajul lui Kevin Spacey șchioapătă și se bîlbîie, cu alte cuvinte, aparențele îl disociază de Răul absolut, diabolicul Keyser Soze despre care se vorbește pe tot parcursul lung-metrajului, dar care nu apare deloc în film. Pînă în final, cînd...dar mai bine vedeți filmul! Serios.

Mulțumesc anticipat celor care au înțeles cum funcționează internetul și îmi vor da un LIKE și un SHARE.

Eu nu șer nimic dijaba, asa se face. Dacă v-a plăcut, e common curtoazi să distribuți acest produs. Sincer, pînă nu demult, n-am știut nici eu că îndemnul la distribuire nu e cerșală, ci marketing.