Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

marți, 13 mai 2014

Obstacole sau oportunități?

   Ca să-mi fie mai ușor și vouă mai clar, haideți să convenim, pentru cele cîteva rînduri deșirate mai devale, că ”obstacol” înseamnă aici, într-un sens mai larg, un moment greu din viață, o răscruce definitorie, unul din acele momente care îți schimbă destinul. Neologismul ar fi, aproximativ, ”un moment supernașpa”. Iar ”oportunitate”, după cum intuiți, exact opusul. Un moment fericit, o întîmplare care, exprimată în românește, pentru români, nu s-ar putea traduce mai bine decît prin celebrul ”cîștig la LOTO”. Potul cel mare, bineînțeles.
Obstacolele şi oportunităţile vieţii sunt, de cele mai multe ori, greu de deosebit. Adeseori le confundăm între ele. Am și cîteva exemple proprii și personale care să-mi susțină afirmațiile de mai sus. 

   Primul meu examen de admitere la facultate a decurs bine pînă în momentul anunțării rezultatelor. Am considerat atunci chestia asta un obstacol foarte nasol. Și m-am uzat, mi-am mîncat ficații regretînd asta. Ca să nu stau acasă în ploaie (ploua cu reproșuri părintești), am intrat la o postliceală cu profilul ”Șef de sală”. Nu cred că se scria ”Chef de sală”, asta ar fi însemnat pe atunci culturism. Am intrat al doilea, la o concurență de 11 pe loc, atît de tare sufeream după Facultatea de Științe Economice, pe care tocmai o lăsasem, tristă, undeva, pe dealul Copoului. Următorul an, însă, i-am readus zîmbetul pe buze, intrînd în dumneaei cu toată media mea de intrare, atît cît am fost în stare.
Acum regret sincer școala aia de bucătari ! În fine, de șefuți de sală, de ce-o fi fost ea. Atunci, am considerat că e așa, o manta de vreme rea. O nălucă, agățată într-o bombă de discotecă, pe ”Still loving you”, în brațele căreia te refugiezi cu o sticlă de băutură la piept, atunci cînd marea ta iubire te respinge. Și pe care o abandonezi pe loc, fără să-ți iei nici măcar ”la revedere” atunci cînd marea ta iubire își pocnește dulcele ei oscior de la deștu`arătător, arătîndu-ți pe vino-ncoace. Căci așa am procedat. Postliceala dura 2 ani. În loc să stau și să-mi iau atestatul, patalamaua, diploma, avînd cook-uri în cap, mi-am dat examenul de sfîrșit de an, cremă de zahăr ars, pregătire teoretică și practică cu mama în bucătărie, și am abandonat după acel prim an, deoarece tocmai intrasem în linie dreaptă pentru a deveni, după cum zicea cineva, ”un prost cu diplomă”. De facultate!
  Astăzi, poate aș fi fost și eu un masterșef pe vreun vas de croazieră, poate aș fi avut un restaurant. Sau poate aș fi devenit măcar șef de sală ! Tot aș fi produs incomparabil mai mulți bănuți decît cei făcuți cu frigida Facultate de Științe Economice. Secolul ăsta ori e gastronomic, ori nu e deloc. Ca să nu mai spun ce an a fost ăla la școala de bucătari! Ce personaje am cunoscut! Ce ore mici am petrecut!...oare ce mai face Lili Papuc?...Hollywoodiana Lili Papuc dintr-a doișpea...
   Obstacolul picajului la facultate a însemnat de fapt oportunitatea de a avea o meserie bănoasă și de ce nu, chiar plăcută și creativă. Mai mult, tot datorită rezultatului negativ la prima admitere din viața mea, coroborat cu rezultatul pozitiv la extragerea a doua, am cunoscut la facultate niște oameni care mi-au devenit prieteni pe viață. Și pe care nu-i văd atît de des pe cît mi-aș dori, un mare MEA CULPA. Dar asta e altă poveste.
 Un alt moment a fost cel în care traversam regulamentar prin viață o perioadă mai proastă și a dat norocul peste mine. Accident mortal. Asta ca să dăm și un exemplu la felul doi. Am vorbit despre nenorocirea care de fapt a fost o norocire, hai să zicem și de fericirea care a fost verde și s-a uscat, iar în prezent m-a terminat. O altă răscruce care mi-a definit viața pînă în zilele noastre. Răscrucea mă-sii!...
  Eram la radio, coleg de vreun an de zile cu Daniel Buzdugan. Colaboram pe la diverse gazete locale. Mai urcam și pe scena umorului de amatori, ocazional cu Seringa, apoi cu Marius Bob. Nu se cîștiga pe atunci -nici astăzi nu se cîștigă- în presa locală suficient cît să-ți întreții o familie. Așa că mi-am vîndut sufletul pe un pumn de chiștari. M-am angajat la bancă. Nu zic, o vreme a fost ok. Chiar foarte ok. Dar, cu timpul, am aflat că dacă suflet nu e în ceea ce faci, nimic nu e. Și e din ce în ce mai nimic!
 Cam astea au fost două dintre cele mai elocvente exemple practice. Urmează teoria.

 Întîlnim în drumul nostru un munte de aur. Sau o prăpastie ameţitoare. La primul, ni se umezesc ochii de bucurie. În al doilea caz, ni se umezesc pantalonii, de frică. Dar, s-ar putea ca acel munte să se dovedească un obstacol de netrecut. Un capăt de drum. O moarte în singurătate.  La fel de bine, s-ar putea ca pe fundul prăpastiei de care ne-am temut, dar în care am sărit, să găsim, după o cădere dureroasă, o comoară  mai mică, dar ultrasuficientă și mult mai uşor de dus decît un munte de aur. Mulţi cîştigători la LOTO au sfîrşit repede şi prost, fără să se bucure decît de o mică parte a cîştigului. Şi tot mulţi dintre cei care şi-au pierdut joburile de-a lungul şi de-a latul actualei crize financiare au descoperit că puteau face şi altceva, ba chiar ceva din pasiune şi că acest altceva făcut din pasiune, automat aduce şi mai mulţi bani decît un serviciu sclavagit în silă.
   Drumul vieţii ne este întrerupt uneori, de cîte un obstacol de neocolit. Dar nu ne putem opri. Timpul nu stă în loc. Trebuie să mergem înainte! Cînd putem, construim sau improvizăm o punte. Însă cînd prăpastia e prea mare, trebuie să sărim. Şi atunci aflăm cine suntem sau ce am devenit: suntem făcuţi să cădem sau ştim să zburăm? Chiar şi din căderi sau din ascensiuni, aparent imposibile, avem ce învăţa: dacă nu ne omoară şi dacă reuşim să ajungem în partea cealaltă, frica rămîne undeva pe fundul prăpastiei sau pe vîrful muntelui. Ori tu ori frica. Cel mai stupid lucru e să mori de frică înainte de a încerca să treci obstacolul.
Munţi şi prăpăstii vor fi mereu în drumul nostru. Obstacole sau oportunităţi ? Frica și prejudecățile vor decide mereu că sunt obstacole. Dacă eliminăm frica și prejudecățile-adevăratele obstacole-, putem să transformăm aceste încercări în oportunităţi.
  
 Iar atunci cînd ajungi la un obstacol cu adevărat de netrecut, asta e. Drumul are un capăt.  În clipa aia nu mai poți face nimic. Nu știu cum să descriu clipa asta fără un kil de patetisme. Hai să încerc, totuși.
 Trebuie să lași de pe umeri toată greutatea pe care o cărai, să te relaxezi o clipă, și să privești înapoi. Poate vei fi surprins că nu îți vei vedea vilele. Mașinile. Banii bucșiți prin conturi. Nu vei vedea nimic din ceea ce credeai că e important. Pentru că nu vei mai privi cu ochii, ci cu sufletul. Iar sufletul vede doar drumul parcurs cu dragoste, cu pasiune. În final, doar asta contează.
  Iar dacă în prezent, constatați că elementele enumerate mai sus cam lipsesc din viețile voastre, înseamnă că nu prea sunteți pe drumul cel bun. Veți spune că e imposibil să vă schimbați viața. Măcar un pic, prin părțile esențiale.
Pe bune, ați încercat? Ce obstacol vă împiedică?


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu