Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

marți, 21 octombrie 2014

Charlie

Oare ce mai faci, tu, Charlie?

     Într-o oarecare după-amiază, anul acesta, la mare, stăteam liniștit pe plajă, port al gîndurilor mele, privind cum dispar în zare, după orizont, catargele clipelor fără de întoarcere ale vacanței de vară. Frumos, nu? V-am spart un pic. Stela și Toma se bălăceau fericiți-uitați-vă la ei!-în apa caldă a sfîrșitului de august.
Concediu. Litoral. Apus de soare la mare. Cer senin. Într-un cuvînt, naufragiu. Unul dintre momentele alea pe care ți le dorești să țină o veșnicie.
  Și slavă Domnului, nu țin. Mereu se întîmplă ceva.
   Ca un băiat simțit ce sunt, am simțit la un moment dat că îmi umblă, pe la spate, cineva pe cearceaf. Cine credeți  că ar fi putut fi? Cine ar fi dorit să vină lîngă mine, pe plajă, pentru a se freca de picioarele mele? Pentru a-mi mînca din palmă? Pentru a-i mîngîia blănița? Pentru a mă linge drăgăstos? Ia ghici. Știu că vă gîndiți cu toții la Mădălina Ghenea. Nu. Sophia Vergara? Nici. Fete de Miami Beach, nu vin ele la Saturn, pentru-o bere și doi mici...        
Fetelor, vă fac cadou o blăniță! V-o dau cu tot cu cățel!
 

    Văd o umbră, imediat apare și posesorul ei, un cățel Bond. Vagabond. Foarte familiar, s-a învîrtit pe lîngă mine, a mai aranjat un pic obiectele noastre de plajă, s-a mai înfipt oleacă în plasa în care se afla echipamentul de scufundare al lui Toma, a mai tras de tricourile ce zăceau împăturite la capul cearceafului, după care, s-a făcut covrig, fix în mijlocul acelui mic spațiu textil amenajat de familia Ciobotenco la malul Mării Negre, cu un tupeu de parcă ar fi fost cel puțin Putin în peninsula Crimeea.
  N-am știut ce să fac. M-am uitat la el indignat, cu o privire de genul ”Alo, dar ce-i aici, sat fără...pardon, cearceaf fără cîini?”. Mi-a întors sictirit privirea: ”Not anymore”. Prin urmare, cel mai inteligent lucru care mi-a venit atunci, în minte, să-l fac, a fost să întind stîngaci, mîna, să-l mîngîi timid și să rostesc în șoaptă, ca să nu-l deranjez, cuvintele magice: ”Cuțu-cuțu”. A ridicat o sprînceană la modul ”Lasă că știu eu, asta le zici tuturor cîinilor la prima întîlnire”. Bun pînă aici.
      Nu că nu-mi plac cîinii. Nu mai redeschid discuția. Dar nu știu cum să comunic cu cineva care are un cu totul alt sistem de valori. Alte obiceiuri. Cu cineva care își linge testicolele în public și nu are nici o problemă cu asta, ba chiar este considerat adorabil. Se spune că maximum de inteligență la care ajunge un cîine este undeva, la nivelul unui copil de 2 ani. Nu ni se spune despre ce copil e vorba. Că dacă e Mozart e una, dacă e Dan Șova, e alta. Oricum, nici la capitolul ”copii” nu mă descurc cine știe ce. Nu-mi place să mă strîmb și să repet ca un retardat o întrebare de genul ”Cine e o prințesă? cine e o prințesă? tu ești o prințesă? Prințesă mică și scumpă!...” și apoi să-i agresez obrăjorii. De asta sunt mulți oameni tîmpiți cînd ajung la maturitate. Influențe din copilărie.
Apropo, cam la două minute după ce vagabondul cu aer de Charlie Chaplin s-a instalat pe cearceaf ... tolerîndu-mi prezența, au apărut copii. Copii turiștilor. Așa-s turiștii români, cînd nu fac turism, fac copii, cînd fac turism, fac copii. F*ck și ei ce pot, asta e, dacă nu-s bani de altă distracție...așa că mă împresoară copii: ”-Nenea, e cățelul dumneavoastră? Ce drăguț e! Putem să ne jucăm cu el? ”. ”Să ne jucăm cu el” înseamnă, pentru copii, altceva decît mîngîierea ușoară, sau fluturatul unui băț pe sub năsucul lui umed. Nu. Copii au un fel drăgălașo-brutal de a se juca cu păpușile. Ați observat că acestea ajung repede bucăți, aproape imediat după ce au fost extrase, cu un strigăt de fericire, din cutia de cadou? Strigătul de fericire se transformă după 5 minute în urlet de supărare ”Taaaati, s-a stlicaaat...lepală! LEPALĂĂĂ!!!”.
Cam așa s-au jucat și copii de pe plajă cu Charlie. Spre disperarea cățelului. Care i-a suportat o bucată, i-a înțeles el cît i-a înțeles, pînă cînd s-a săturat și a decis că nu mai vrea copii. S-a refugiat înapoi pe cearceaful nostru.
  Între timp, au ieșit din spuma mării Stela și Toma. Cu reală simpatie pentru vagabondul blănos, Stela mi-a recomandat să scap cît mai repede de acel depozit ambulant de purici. Drept pentru care, i-am comunicat lui Charlie că sunt însurat și că asta va fi un impediment serios în calea relației noastre. Am crezut că va suferi ca un cîine, dar nu s-a sinchisit. Cred că, în sinea lui, nici el nu-și dorea mai mult decît un partaj rapid, în urma căruia, lui, să-i rămînă cearceaful. Restul lucrurilor puteam să le păstrez. Nu mi-a convenit atitudinea asta. Eu aveam o hotărîre judecătorească definitivă din partea familiei, în baza căreia am trecut la evacuare silită. Adicătelea, marș de pe cearșaf! Am încercat să iau cățălul în brațe, l-am luat, s-a speriat și mi-a capsat un pic mîna, cu colții. L-am scăpat cam de la un metru. A schelălăit, mi-a aruncat o privire ucigătoare și s-a îndepărtat un pic, șchiopătînd ușor. Toți ochii de pe litoralul din Saturn s-au întors, acuzatori spre subsemnatul . Bubicooo!...O duduie formal-hippioată-intelectual-protestatară, ivită de nicăieri, practic întrupată din acea situație de criză,  i-a masat un pic lăbuța, împroșcîndu-mă cu acuze voalate, dar cu zîmbetul pe buze. Cred că dacă ar fi avut cu cine, măcar încă una ca ea, ar fi ieșit pe loc în stradă, chiar acolo, pe plajă. Ce m-ar mai fi pichetat un pic! Tare și-ar mai fi confecționat niște pancarte folosind bețele de la vata de zahăr și cartoanele de la pachetele de țigări : ”Stop fracturării labelor!”, ”Jos labele de pe lăbuțe!”, ”Nu mai stați degeaba, Puneți mîna, salvați laba!”.
Uite-așa, s-a dus naibii liniștea mea, devorat de remușcări, ca un naufragiat de canibali.
   M-am așezat trist pe cearceaful pustiu, port al gîndurilor mele, privindu-mi corăbiile cum se scufundă. În acel moment, nici măcar Mădă Ghenea sau Sofica Vergara,oricît ar fi încercat, nu m-ar fi putut binedispune.
Dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut, măcar, să încerce!

Stați liniștiți. Charlie e bine. L-am văzut a doua zi plimbîndu-se cu fratele lui mai mare, presupun, semănau foarte bine. M-a durut un pic pentru că s-a făcut că nu mă cunoaște, deși sunt sigur că m-a văzut. A mai căzut un mit: ”Cu bucata mea de pîine/Am hrănit un om și-un cîine/Cîinele, mă recunoaște/Omul nu mă mai cunoaște.” Prostii! Societatea a decăzut atît de tare, încît pînă și cîinii s-au umanizat.

 În fine, așa sunt relațiile astea care se înfiripă vara, în vacanță, la mare. Trecătoare. Cum se spune, un cîine de-o vară.

                                           



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu