Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

duminică, 2 august 2015

Vecina-felina, îmi dă verde cu retina

  Involuntar, hipnotizat, intru și eu în clubul postacilor de poze reprezentînd ochi de pisică fosforizați de blițul aparatului.
  Cînd am auzit, în copilărie, pentru prima dată,  termenul de ”ochi de pisică”, mi-am imaginat efectiv, un glob ocular pisicesc smuls cu cruzime din locașul său. Iar bicicliștii mi s-au părut cei mai sadici oameni de pe pămînt, deoarece contextul în care am auzit termenul respectiv, era legat de faptul că acești monștri fără suflet, foloseau ochii pufoșeniilor pentru a-și împodobi bicicletele. Eram mic, așa că mi-a scăpat, pe moment, motivul practic pentru care întunericul nopții trebuia  musai străpuns de reflecția luminoasă a ochișorilor unor pisici care nu se vor mai întoarce pentru a toarce niciodată. Cred că a existat o clipă în viața mea, cînd aș fi fost în stare să arunc un borcan de vopsea pe bicicletele acestor ucigași de animale, ca un adevărat militant. Cu timpul, cam după o oră, am început să văd lucrurile mai nuanțat: am împărțit bicicliștii în 2 categorii. De zi și de noapte. Cruzi rămîneau doar bicicliștii de noapte, cei de zi neavînd nevoie de ochi de pisică. Am înțeles și necesitatea practică a utilizării acestor elemente de semnalizare. Iar în următoarea clipă am descoperit ca nu sunt altceva decît niște bucăți de plastic care aveau capacitatea de a face ceea ce fac ochii de pisică noaptea, cînd le dai cîte un bliț, așa, de simpatie.
   
 Pisica din imagine trăiește, mănîncă și privește printr-o fereastră de la etajul 5 al unui bloc din Sectorul 4 al capitalei. Cum ne-am cunoscut.
 Arhitectura blocului din București în care locuiește vărul meu, bineînțeles, împreună cu familia lui, permite socializarea între vecini, deoarece ferestrele bucătăriilor sunt suficient de apropiate. Corecție: nu ferestrele bucătăriilor, ci ferestrele balconașelor aferente bucătăriilor. Un fel de balcoane-cămară, niște ieșinduri, în prelungirea bucătăriilor. Le-am putea numi balcomări. Sau debaralcoane...Cine știe ce-o fi fost în capul arhitectului de la acea vreme, asta ca să dăm vina, cu nostalgie, tot pe perioada comunistă. Le-a făcut apropiate ca să te asculte mai bine. Cine? Cum cine. Omul de tip nou, 4 în unu: securistul de alaltăieri, omul de afaceri de ieri, senatorul de azi, pușcăriașul de mîine. Ca să vadă ce ai în debaralcon. Sau poate că tovarășul arhitect a fost bine intenționat, a vrut să faciliteze micile împrumuturi de zahăr, ulei, borș, sare, atît de populare, definitorii chiar pentru traiul la bloc. Așa erau înainte rețelele de socializare. Nu se dădea LIKE, se dădea o lingură. De ceva. ”-Vecină, n-ai o lingură de orez?”. Sau de zahăr. Sau de făină. Împrumut. Cînd ți-o cerea înapoi îi dădeai UNLIKE. Dacă mai voia și banii pe care ți i-a împrumutat, îi dădeai, fără să mai stai pe gînduri, Unfriend.
  Problema era că trebuia să ieși pe casa scării, eventual te mai vedeau ceva vecini. Ca să nu mai spun că se pierdea căldura din apartamente, greu adunată de pe la reșouri, aragaze, lumînări. Da, balconașele astea puteau fi o soluție practică: întindeai o sfoară între ele și vecinul te trăgea pe sfoară. Sau tu pe el. Sau unul pe celălalt, că așa era treaba pe atunci.
  În fine, ideea e că eu trebuia să accesez uneori acest spațiu retras și aerisit în scopuri dezgustător-afumătoare. Asta e, Și cum admiram eu Casa Poporului, fumegînd așa, în noapte, m-am trezit studiat de doi ochi mari, aproape indignați aș spune. La naiba, mă gîndeam, să vezi acum că începe să miaune de-mi strică toată tihna. Probabil va veni cineva să vadă de ce miaună, mă va observa, va trebui să socializez un pic...nici vorbă de așa ceva. Fraților, în orașele astea mari, oamenii sunt atît de reci, de preocupați de probleme personale, încît nici pisicile lor nu te mai miaună. Ești ignorat în ultimul hal. Am profitat de acest lucru ca să mă strecor și să aduc aparatul foto. Am găsit-o tot acolo, meditînd la cine știe ce probleme pisicești, la viața ei, poate la ziua de mîine...vorba aia, gîndu mîții. I-am făcut o poză-două și nemaiavînd nimic de discutat, m-am retras.
  Îmi imaginez cum, a doua zi, le-a povestit prietenelor de la bloc, întîmplarea de cu o seară înainte:
- Fată, știi fată, aseară, cum stăteam și eu pe Windows așa, un pic, mi s-a deschis deodată o fereastră nouă, un pop-up dă ăla, de la vecinu. Și mi-a intrat un spam așa, ca un fum că încă îl mai simt în inboxu meu cu nisip.
- Fată, așa pățesc și eu de la vecini, îmi vine uneori cîte o conexiune de pește prăjit prin Uai-Fain...
- Cum adică prin Uai-fain?! Poate prin Wi-Fi...
- Păi așa îl aud pe vecinu că-i spune vecinei, ” Uaaai, Fain mai miroase peștele ăsta!...” Să nu fi fost fată vreun virus turbat ceva, vreun soft-căpușă...
-Nuuu, fată, cred că era o reclamă la Adobe, că mi-a dat un Flash între ochi.
- Apropo, nu-mi dai și mie mouse-ul ăla înapoi, că am căutat în Recycle Bin și nu mai e nici unul...
- Ce mouse îți trebuie?! Touch, soro, touch...

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu