Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

miercuri, 2 mai 2018

Legenda Sfântului Grătaar

   
Treptat, scade lumina, se-așează spectatorii, încet, urcă cortina. Un bard de la Bruxelles, încă...ciupind din £iră:
” V-am dat bilete gratuite, iar voi le-ați revândut. Oricum, nu ne mai miră.”

Valer stă, de regulă, cu coatele pe masă și cu bărbia rezemată-n palme. Cu capul ușor dat pe spate. E un stil, o atitudine, un trend. Nu foarte răspândit, ce-i drept. Ba chiar de nișă. Nișa asta, unde Valer și-a impus stilul de șezut la masă, se numește Terasa Camelot. Situată undeva, la periferie, Terasa Camelot nu are o clientelă foarte variată, nici un flux deosebit al vânzărilor. Nici cash-flow, mai mult caiet-foi. Practic, cu mici excepții, deservește zilnic, cam același grup de bețivani. Prietenii patronului. Toți trăiesc din ajutoare sociale. Toți stau la masă ca Valer. De aceea s-au autointitulat ”ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri”. Masa fusese pătrată, dar i-au tăiat colțurile și le-au rotunjit, îi deranja un pic, la ridicatul de sub masă.  
    Patronul  se numește Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați. Cele trei prenume, de mare inspirație telenovelistică, au fost dictate de către mama sa, analfabetă, unei asistente medicale, imediat după ce l-a născut. Apoi a dispărut. Numele i l-a dat asistenta care a rămas cu el în brațe. Știa că mă-sa e de la Afumați. Astăzi, nimeni nu-i știe toate prenumele, lumea îi spune simplu, Artur, iar apropiații, Rică, o prescurtare a diminutivului Arturică.
    De vreo două zile, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri și regele lor, Rică, au o mare dilemă. Un vagabond, zis Berlin (porecla o căpătase în timpul germaniadelor din anii `90), venise din Grecia, de la Muntele Athos, cu o poveste fantastică. Cu mare iscusință, reușise acest Berlin să se strecoare printre niște călugări ce mergeau la Muntele Sfânt pe banii lui Grig Becally. Ajuns acolo, cu cele mai pioase intenții, susținea el, observă că acești călugări, trimișii lui  Becally, se conduceau după învățătura care zice că Dumnezeu îți dă, da` nu-ți bagă în traistă. Așa că, după ce-i mulțumeau lui Dumnezeu prin lungi rugăciuni, ocazie cu care pupau și evaluau icoane și moaște, se ocupau singurei, fără să mai aștepte ajutor, de băgatul în traistă al obiectelor de cult, îndeobște cele din aur sau de argint. Amintiri. Suveniruri pe care le vindeau, apoi, ca să-și plătească excursia. Făceau donații. Către bisericile construite de filecantropul Becally. Dar din dar se face rai. Pentru Rai, 70%, restul pentru ei. Că dacă nu, îi lua dracu`!
      Berlin, ca să nu-l mânie pe Dumnezeu, dar nici pe nea Grig, de care se temea un pic mai tare, s-a orientat spre altceva, mai laic, mai pământean. Dar poate mai valoros decât toate icoanele acelea vechi, la un loc: un grătar sfânt, făcător de minuni. Se zice că, orice ai pune pe grătar, o piatră, un pantof, pământ, bețe, orice, dacă ai credință, și te rogi, se transformă-n cea mai bună carne pe care ți-o dorești. De porc, de vițel, pește, struț, curcan, miel, așa cum te-ai rugat. Originea lui se pierde în negura timpului. Se pare că a fost adus de cei trei magi, cu ocazia nașterii lui Isus. Călătoria fiind lungă, magii au folosit acest grătar binecuvântat pentru a-și asigura prânzul și cina. Micul dejun era inclus.
     De aici, mai departe, povestea lui Berlin, e pur și simplu film de acțiune. Minune Imposibilă, ce mai! Cum s-a legat Berlin cu sfori din turla mânăstirii, cum a coborât și a înșfăcat grătarul, cum a mers cu el în spate pe ziduri, cum a adormit câinii cu parizer de 3,25 lei / 500gr, de nu s-au mai trezit nici azi...cum a făcut el o replică a grătarului Original, la un atelier de pe lângă un cimitir, de făceau ăia acolo gărdulețe de fier forjat și ornamente pentru cele veșnice. Și l-a înlocuit, ca să nu se prindă popii că li s-a furat grătarul-minune. Și nu s-au prins. Ba chiar se aude că face și ăsta ceva minuni. Nu se compară cu primul, dar, dacă există credință și creduli, totul e posibil.
    Problema e că, la întoarcerea în țară, l-a pierdut. Cum poți să pierzi un ditamai grătarul și sfânt pe deasupra?! Simplu. Ca să treacă vama, Berlin l-a ascuns printre bagajele unor turiști, în burta unui autocar. Aveau ăia, de toate acolo: corturi, scaune pliante, șezlonguri, piscine gonflabile, umbrele, bătătoare de covoare cu persane cu tot, sârme de întins rufe, afumătoare, cotețe cu găini, păcănele, mă rog, strictul necesar al românului care pleacă pentru trei zile la o poiană, să frigă o carne. Bietul său grătar avea să treacă neobservat. Planul foarte bun, până la Călugăreni, moment, în care, o gașcă de beizadele - odrasle de regi ai asfaltului, progenituri de deputați - vreo patru mașini, l-au depășit cu 220 km/h, el mergând în urma autocarului, cu 60 km/h, așa cum se merge în localitate. Cu atenția distrasă de sutele de mii de euro, care zburau la joasă altitudine în stânga sa, a luat amendă din dreapta, pentru viteză: 65 km/h în localitate. Autocarul s-a pierdut în zare.
    Se apropia 1 Mai, ziua Internațională a Grătarului. Vrăjiți de povestea lui Berlin, Rică și ai săi, porniră într-o călătorie de self-discover, adică o călătorie în care descoperi noi unghiuri și decoruri pentru selfie-uri. Motivul călătoriei: căutarea și găsirea Sfântului Grătaar. Așa că, traversară la autogară, care era chiar vizavi de Terasa Camelot, găsiră dintr-o privire autocarul, luară Sfântul Grătaar și se întoarseră la Terasa Camelot, totul în mai puțin de 5 minute. Fumul gros, de grătar care lucrează la capacitate maximă, învălui, în scurt timp, întregul Camelot. 
    Văzând de departe fumul alb al Sfântului Grătaar, Berlin își făcu cruce :”Habemus papa! Papa bun, avem mici !”. Și porni spre Camelot. Din cauza unor manifestații de stradă și a unui Jeep parcat pe linia de tramvai, făcu 3 zile până la periferia Bucureștiului. Ajunse pe 1 Mai, seara. Rupt de foame, leșinat de sete. Bău pe nerăsuflate și pe datorie trei halbe de bere, apoi întrebă unde e grătarul. Ca să mănânce și el pe săturate. Cu un ton absolut neutru, Rică îi aruncă peste umăr: ”- L-am vândut la fer vechi”.

      După ce-și reveni și ieși din spital, Berlin se duse direct la Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați, să-i ceară socoteală. Amabil, acesta deschise caietul și îi dădu socoteala: 150 de beri, 25 litri de vin, 5 kile de votcă...rotund, așa, 3000 de euro. Se acceptă plata cash, card bancar sau apartament neipotecat.
    - Nu de socoteala asta ziceam, lasă că asta o discutăm noi, mai târziu..., se eschivă Berlin, ...eu voiam să știu DE CE AȚI VÂNDUT GRĂTAARUL la fer vechi?!
- Pentru că era de fer și era vechi.
     Prim-plan pe fața lui Berlin. Muzica se intensifică, dramatic.
Berlin, patetic: ”- Arturo, bastardo ! He mentido ! Te voy a matar ! (Rică, ticălosule! M-ai mințit! Am să te omor!) . Berlin scoate un pistol și-l îndreaptă spre Rică. Prim-plan cu degetul apăsând pe trăgaci.
     Sfârșitul episodului.
Din episoadele anterioare, foarte pe scurt : Camelor, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri, Arturo, Berlin, Sfântul Grătaar, fier vechi, pistol.
     Continuare: Berlin îi oferă un foc lui Rică, de la bricheta în formă de pistol, detensionând scena din finalul episodului precedent. Evident, încă așteaptă o explicație. Stăpânul Camelotului trase un fum adânc în plămâni, apoi îl evacuă cu satisfacție, pe căile nazale. Berlin, îndurerat, își prinse capul în palme: ”- De ce?! Era sfințit...Făcea MINUNI! ”
    Arturo se încruntă. Brusc, se ridică în picioare. O clipă ameți, din cauza lipsei de calciu. Dacă aveți lipsă de calciu, să nu vă ridicați brusc, că vă ia cu vertij. Își reveni, scutură scrumul țigaretei și-și rosti monologul de final: 

     - Minuni, zici? Făcea minuni?! Da, făcea!...Am apărut la Canal B1 cu grătarul tău sfințit. A doua zi, frățioare, m-am trezit ca prin minune cu mama care m-a fătat și m-a lăsat fix ca pe-un căcat după care nu tragi apa... a venit panarama cu tot neamul ei de săraci și fomiști...iarăși minune când a venit Garda, Mediul, Sanepidul, Tot Statul de drept plus ăla paralel plus clanurile de interlopi... toți au venit la pomană mână-n mână, ca la Hora Unirii!!! Mai aveam un pic și-o băteam la pelerinaj pe Sfânta Parascheva, înțelegi?! Astea le numești tu, minuni? Cîțiva mici, câteva fleici?! Un amărât de grătar?! Ești complet idiot?! Crezi că mâncarea mai e o problemă, în țara asta, în ziua de azi? Băi tâmpitule, tu știi câte tone de mâncare bună aruncă oamenii și supermarketurile, în fiecare zi? Kilograme întregi! Știi că, din cauza minunatului tău grătar vrăjit, era să ne pierdem ajutoarele sociale?! Da, a venit unul de la primărie, de nu știu unde, un dom` inspector, de i-a văzut pă toți cum le curgea grăsimea pă gușe și-a zis ”ia uite băi, aveți ce mânca, bravo, nu mai aveți probleme! Gata cu ajutoarele...” I-am umplut portbagajele cu cefe de porc, abia l-am rezolvat...Minuni !...Minuni sunt peste tot în ziua de azi, băi, da`ne-am obișnuit noi cu ele! Le considerăm lucruri normale. Da` nu-s!
    Hai să-ți spun eu, care e adevărata minune, cretinule! Minune e că o mulțime de oameni sănătoși primesc moca ajutor de handicapați!... minune e că câțiva fraieri muncește de-i ia naiba, pe doi lei, ca să ne plătească pe noi, ăștia, care stăm pă degeaba pă-n palate cu turnulețe, ori pă-n Casa Poporului,...care-i mai și furăm pă deasupra! Băăăi, oamenii înfăptuiesc miracolele! Din 4 în 4 ani, da` și-n fiecare zi. Iar adevărata Minune, e cât sunt de proști !!!
La mulți ani, de 1 Mai Muncitoresc, Ziua Fraierilor care pentru Noi Muncesc! 

    Încet, se lasă cortina, aplaudă cei 6 spectatori, treptat, se-aprinde lumina. Bardul venit de la Bruxelles încheie, încă ciupind £ira:
 ”Române, nu ești ca Valer. Iar bine nu se face cu de-a sila”.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu