Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

luni, 7 mai 2018

Viața ca o bandă rulantă

 
 ”Viața ca o pradă”, a zis Marin Preda. ”Life`s a bitch and then you die”, a zis filmul american. ”Viața e o călătorie”, am mai auzit. ”Viața e un cartof. Sau nu.”, am citit pe un perete, într-o crâșmă. Că mai citesc și eu. Când prind un perete bun, nu îl mai las din mână. Din păcate, nu se mai scriu pereți ca altădată...Revenind: câte capete, atâtea păreri. De la uzualul ”asta-i viața”, pâna la citate celebre, gen ”Oooooof, viața mea”, viața, este substantivul feminin cu cele mai multe comparații la activ, cred. Atât de multe, încât, la un moment dat, s-au terminat termenii de comparație. Ne-a scos din criză formația OPUS, foarte simplu, au comparat viața cu ea însăși: ”Life is life”. Se mai cântă și azi. Între Pinguinul și Brașoveanca. Ca să ne-amintim că ne-am opus degeaba.
   Într-adevăr, viața poate fi comparată, la fel de bine, cu orice. Cuprinzându-le pe toate, bune sau rele, noi sau vechi, totul întîmplându-se în limitele ei, viața poate fi turnată, remodelată, în orice formă dorim. Iată cum, fără să vreau, doar enunțând o părere, am ”scăpat” o comparație: viața e ca apa. Atât e de ușor, de natural, să compari viața cu ce-ți trece prin cap într-un anumit moment, sau cu ceea ce ai în fața ochilor.
 
   În fața ochilor am o bandă rulantă. Zilnic. Uneori și de 2-3 ori pe zi. Pe vremea lui Ceașcă, banda rulantă eram noi. Și nu aveam de ales între mai multe cozi. Coada unică. Nu auzeai, pe vremea aia, ”Ding! Am deschis casa 4 pentru dumneavoastră!”. Iar dacă, prin absurd, auzeai așa ceva, nu era de bine. Ar fi însemnat că se ia, nu că se dă. S-a deschis, totuși, o casă, chiar și pe atunci. O singură Casă a deschis Primul Casier al Țării, dar nu pentru dumneavoastră, ci pentru dumnealor. Chiar dacă nu asta a intenționat. Așa era el. Construia. ”Mereu găsești cîte ceva de făcut„ zice o reclamă din zilele noastre, care s-ar fi potrivit perfect în vremurile alea. Reclama asta, trebuie regândită: ”Mereu găseai cîte ceva de făcut”.  Sau, ca să nu devenim nostalgici cu bască, sloganul actualizat ar fi ”Mereu găsiți să ne faceți cîte ceva”. Și nu ne referim la autostrăzi, spitale, școli, sau locuri de muncă.

   Așa e când stai la rând, în zi de salariu. Ai timp să te gândești la toate prostiile. Te uiți la telefon. Cică telefonul te spionează, în mare taină. Pe dracu. Al meu mă întreabă direct, pe față ”La ce te gândești?”. Înainte, erau unii care-ți ascultau telefonul. Azi, telefonul îți ascultă telefonul. Și culmea, dacă înainte, eu mă uitam la televizor, azi, televizorul se uită la mine, că e mai smart! M-ai spart! Bine că nu mă vede cu purici, ca să-mi dea pumni în cap, să-mi regleze imaginea! Oricum, n-are ce vedea la mine. Îl servesc numai cu program ceaușist, 2 ore pe zi, seara, hora unirii cu perna și-n încheiere, vă urăm noapte bună.

   Chiar, la ce mă gândesc? La banda asta, rulantă. La câtă viață îmi pierd eu pe benzile rulante ale francezilor și ale nemților! Pe bune dacă viața nu e ca o bandă rulantă. Tot pui pe ea și și pui și încarci, iar la sfârșit tot nimic nu rămâne, banda e goală. Da, pleci cu căruciorul plin, însă e doar o iluzie, în scurt timp te întorci cu el la fel de gol ca prima dată. Și o iei de la capăt. Pune pe bandă, ia de pe bandă. Banda lui Sisif. 
   Mă uit la produsele înșirate pe bandă. Asta e viața mea? Ăsta sunt eu? Dacă e așa, atunci viața e doar o amantă superficială, materialistă, cu care îmi înșel moartea. Viața nu îmi mai aparține. M-am depersonalizat. Mă numesc ”următorul client”. Ca toată lumea. Capitalismul consumerist a reușit ceea ce comunismul a încercat din răsputeri: să ne uniformizeze. Nu la exterior, cum au făcut comuniștii, să nu porți blugi, să nu ai părul lung etc. Ci la modul în care gândești. În comunism eram o diversitate de personalități cu aceeași uniformă. În consumerism suntem o diversitate de persoane cu o gândire uniformă. În prezent, viața e un bun de larg consum. Consum, deci exist. Dar exist cu adevărat? Consum sau sunt consumat? Poftim, filosofie de supermarket.

   Apropo de separatoarele alea, de plastic, pe care scrie frumos ”următorul client”.  Îmi amintesc explozia de bucurie amestecată cu ură, defularea de proporții nucleare, cu care oamenii au dărâmat Zidul Berlinului. De parcă atunci, acolo, ar fi dărâmat toate zidurile și barierele dintre oameni, odată pentru totdeauna. Mesajul lor nerostit, dar exprimat din prăsele, cu toată forța de care au fost în stare, era absolut clar: pe Pământ, între oameni, nu trebuie să existe ziduri! E viața noastră, vrem să ne-o trăim fără nici un fel de limite, ziduri, restricții !
   Mă uit azi, cu câtă grijă și preocupare, vorba lu` dom` președinte, își delimitează, oamenii, teritoriul, pe banda rulantă cu acele bucăți de plastic. Ce mai țin la pătrățica lor și numai a lor! Bucățica lor de bandă rulantă! Pătrățelul lor de parcare! Prosopelul lor de pe plajă! Locșorul lor cât mai aproape de moaște, cât mai în față la tigăi ieftine, la mici și sarmale de la primărie! Sunt valori pentru care te-ar omorî! Mă uit la ei, cu câtă înverșunare, orgoliu, meschinărie și egoism, ridică ziduri, bariere, orice fel de delimitatoare care să le garanteze că nu vor împărți nimic, cu nimeni!
    Iar dacă nu faci și tu la fel, imediat după ce ți-ai pus produsele pe bandă, câtă ură! Cât dispreț! Ce priviri pline de reproș și indignare primești atât din față cât și din spate: ”Na, bă, că pun eu separatorul și pentru tine! Muncesc în locul tău! Asta era datoria ta, băi!” .
 
    Zidul Berlinului s-a reconstruit din separatoare de plastic. Incredibil!

   Unii, pun pe banda rulantă tone de produse și se uită cu superioritate la cei care stau lângă o biată  pungă cu pufuleți. În loc să se uite la banda aia și să observe că are un început și un sfârșit. Ba chiar e scurtă, la fel cum e și momentul lor de glorie iluzorie. Iar dacă viața ta se măsoară doar după cât ai pus între două bucăți de plastic, nu uita un lucru: oricât de mult ai încărca-o, banda rulantă, la sfârșitul zilei e goală. Ca și cum nici n-ai fost pe acolo. Ca și cum nici n-ai existat vreodată.
   Tot ce contează cu adevărat, e dincolo de marginile ei.
 
Bun, acum nu luați și voi foarte în serios patetismele astea, că mă mai trezesc, naibii, cu poza lipită pe geamurile supermaketurilor și cu interdicție la intrare!
 
 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu