Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

joi, 11 octombrie 2018

Pe drumuri de rovinietă (I)


   Deschiderea granițelor, apariția companiilor low-cost, pachetele turistice, internetul și tehnologia actuală, naiba știe ce alți factori, au trezit Magellanul din noi, au făcut accesibile destinații, altădată, imposibile. În această epocă a turismului fără granițe și a granițelor, majoritatea, fără sârmă ghimpată, încă, noi am ales ca destinație turistică, Hong Kong. O alegere excelentă! Poate, într-o zi, vom ajunge și acolo. Pentru concediul aferent anului 2018, însă, decizia a fost rezultanta a două forțe complementare: pe de o parte, am fost împinși în țară, de voucherele de vacanță care, se știe, nu pot fi folosite altundeva, iar pe de altă parte, am fost respinși din afară, de prețurile nemiloase ale lunii august, la transport. Astfel că, parafrazând pe autorul ”Necuvintelor”, ne-am aventurat acolo unde nenăscuții turiști vor conduce pe neconstruitele autostrăzi. Timp de două săptămâni am străbătut 20 de județe, am schimbat 9 cazări, am vizitat principalele atracții turistice, de pe crestele munților până pe crestele valurilor Dunării. Pe scurt, am făcut cunoștință cu România. Pe care dorim să v-o prezentăm și vouă, în mai multe episoade, așa cum am văzut-o noi, atât cât ne pricepem și cât, încă, ne-o amintim.


După 4230 km

     Încerc să scriu, dar, brusc, mă trezesc că am ațipit. Pur și simplu îmi pică ochii pe tastatură. Duc o bătălie pierdută, cu oboseala acumulată în ultimele săptămâni. O oboseală perfidă, ranchiunoasă ca un golănaș de cartier, care, profitând că m-a prins, în sfârșit, fără apărare, se răzbună pi ghietul di mini, cu o cruzime, în comparație cu care, Kill Bill pare o amărâtă telenovelă cu rol de supapă pentru ameliorarea bufeurilor.

    În fine, va trece și asta, vorba chinezului. Așa cum a trecut și concediul. Că de asta sunt atât de obosit, jumătate din concediu mi l-am petrecut în mașină. Conducând, nu dormind. Nu, serios, am un vecin care, când vine muci, nu se mai complică să intre în casă, se culcă direct în mașină, în fața blocului. Culmea tupeului ar fi să-i mai și facă scandal nevesti-sii, dimineața: ”Tu știi de când sunt eu gata, uite, îmbrăcat, de când te aștept eu, cu motorul pornit?!...”.
    Veți spune că mă alint, 4200 km în 3 săptămâni nu e mult. Fraților, haideți să ne înțelegem: să conduci e una, să conduci prin România, e cu totul altceva. E adevărat că am condus și prin Grecia, dar, făcând o medie cu drumul prin Bulgaria, tot cam un drum prin România iese.
    Obosit e puțin spus. Sunt distrus, călcat de urs, luat în coarne, de ren și lovit de tren. Sunt atât de distrus încât viitorul meu s-a apucat să-și caute, serios, un alt job. Un job de viitor, bineînțeles. Și nici mașina nu se simte prea bine, după zgomotele de o sinceritate dureroasă și probabil, costisitoare, pe care le produce.
    Apropo de mașină.
    Aoleu mașina mea, m-am dus la doftor cu ea. Preventiv. Pentru prima dată, înainte de a pleca în concediu, m-am ocupat de mașină. N-am mai așteptat să se ocupe ea de mine. Nu știu ce mi-a venit, o responsabilitate, premoniție, o clarviziune, subconștientul meu a primit niște semnale...sau poate că a fost pur și simplu o frică justificată atât de lipsa infrastructurii autohtone cât și de cretinismul și inconștiența vreunui copchil căruia taică-su i-a cumpărat permis parțial de conducere, din ăla, numai pentru pedala de accelerație.

     Niște semne, totuși au fost. Primul semn rău s-a arătat atunci când am ajuns la service: service-ul plecase! Când ajungi la un service auto iar acesta nu-i acasă, nu este un semn bun. În hala, altădată neîncăpătoare, plină de mașini suferinde, ca un spital județean cu pacienții înghesuiți câte trei în pat, nu mă mai așteptau să mă întorc acasă nici măcar fotoliul din odaie, darmite țigara de pe etajeră!...
    Băieții schimbaseră sediul. Noroc cu tehnologia zilelor noastre, că e bună și la altceva decât la exhibat felina sau la pozat măslina. Pe Google Maps găsești aproape orice. Practic, te poți duce într-un oraș în care n-ai fost niciodată și poți da indicații de orientare unui localnic născut acolo. După care poți să fugi după el, să-ți recuperezi portofelul. Dar asta e altă poveste. Ce voiam să spun cu tehnologia și cu Goagălu`, este că, după ce m-am învârtit un sfert de oră în jurul unei bălți imense, de acumulare pluvială, adică exact acolo unde îmi indicau hărțile digitale că ar fi fost locația căutată, de parcă aș fi căutat Atlantida, am găsit pe net un număr valabil, de telefon și așa am ajuns, în sfârșit, la destinație. Mai erau două zile până la concediu, dar aventura, nerăbdătoare ca o fată mare, deja începuse. Milenialii să caute în dicționar expresia ”Fată mare”. Apoi să caute și cuvântul ”virgină”. Arhaismele astea...însă e-adevărat, așa era lumea odată. Crazy shit, bro!
    La service, un hobbit tânăr și simpatic mi-a urcat mașina pe rampă, a tras de fiare, de roți, de ce a mai găsit el pe sub mașină, de parcă s-ar fi antrenat la sală. Din când în când, îl întreb despre plăcuțele de frână. Atâta știu, atâta fac. Știam eu ceva, că se cam făcuse timpul să le schimb, dar nu eram sigur. Hobbitul îmi spune că da, sunt uzate, dar mai merg o tură. Treacă de la el. Ok, plătesc 30 de lei, îi las și lui ceva, că așa e hobbiceiul și plec mulțumit.

Mulțumirea m-a ținut tot restul zilei, seara, toată noaptea și o parte din dimineața următoare. Apăi, m-a ținut un pic, nu? Apoi s-a terminat. Mergeam prin oraș și un zgomot nasol se tot auzea de undeva, de dedesubt, ceva metalic. Ăsta a fost al doilea semn rău. Atunci când pui frână și mașina ta scoate un zgomot apropiat de cel produs de un accident de tren, e un semn rău. Mă întorc la hobbit, care, în legătură cu acest subiect, scoate o cutiuță cu vaselină și-mi unge axul cardanic. La mașină. Nu ”vă râdeți”, e o piesă, pe bune. Indiferent în ce sens folosiți unii dintre voi expresia asta. Ca să testăm efectele, dăm o tură p-afară, de probă, cu mașina briantinată. Nici un zgomot, frățioare. Mulțumirea revine. Și durează. De data asta m-a ținut pînă a doua zi, la prânz. Am schimbat plăcuțele de frână la Tg.Secuiesc. În ceasul al paișpelea. Literalmente, era ora două PM, iar noi eram în plină secuime, PLM! Sâmbăta! Deja nu mai speram nimic, concediul era, practic, anulat. Dar să-i fi văzut pe orcii unguri cum se învârteau în jurul mașinii după ce am folosit, la rândul meu, niște ”unsoare”!...Vorba aia, adevărată: nu toți hobbiții care te scot din nevoie îți vor binele și nici toți orcii care te bagă în autonomie îți vor răul. Ambii îți vor doar banii.

VA URMA

Dedic acest prim...hai să-i zicem episod, unui anumit amic foarte pasionat și extrem de priceput la mașini, care a lucrat chiar la reprezentanța Mitsubishi din București, amic pe care l-am sunat în acea zi desperată, de sâmbătă, pentru ajutor și îndrumare.
Nu-i vorbă, m-a lămurit omul, însă tind să cred că, la întrebarea mea, absolut inocentă ”Bun și câți km mai pot eu să fac dacă plăcuțele de frână se freacă fier pe fier? Pot 3000?”, a leșinat nevinovat.


   

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Lăsați orice comentarii, voi ce intrați aici!