O poveste despre mâini

       Mâinile care te scot din pântecele mamei. Mâinile care te spală, te hrănesc, te leagănă, te mângâie. Care, uneori, te ”corectează” la poponeț. Mâna care îți îndrumă mâna când înveți să scrii. Mâna care îți dă premiul sau mențiunea și diploma de bacalaureat. Mâinile care flutură în urma trenului, când pleci pentru prima dată de acasă. Mâna care, atunci când te ia de mână, levitezi la 1 cm deasupra pământului. Și pe care, apoi, o ceri sau îți este cerută de la un tată care-și frânge mâinile, îngrijorat. Mâinile care îți strâng mâna cu prietenie,  respect, admirație, recunoștință sau interes. Care te salută, care te alungă, care-ți arată pumnul strâns, care te aplaudă, mâini care cerșesc, mâini care dăruiesc. ”Mâna care mi-a împrăștiat părul și gândurile”...Mâinile reci, pe care le strângi între mâinile tale pentru ultima oară. În sfârșit, lumea nouă, în care intri, tras de mână, de o mânuță mică-mică, cu degete ca ale tale.
     E o poveste despre mâini.

      Ieri, în fața magazinului cu aur și smaralde, cel vizavi de Piața Nicolina, un cetățean zăcea, căzut pe trotuar, cu fața în jos. Un adult. Nu cred că a leșinat când a văzut prețurile din peștera lui Ali-Baba, varianta contemporană, tip casă de amanet. Mai periculoase pentru inimă, mi se par prețurile din piața sus-menționată. Cine știe? Poate că, pur și simplu, îngerul său păzitor și-a luat mâinile de pe el.
      Omul era îmbrăcat suficient de bine încât să nu se asorteze cu asfaltul pe care stătea întins. În mod clar, nu era un boschetar. Doamna de la care am aflat această mică, dar reprezentativă întâmplare (un fel de Leșinul domnului Lăzărescu), susține că au impresionat-o mâinile individului. Erau curate și cu unghiile ”făcute”.
      Doamna, având aproximativ 70 de ani și 40 kg, nu s-a încumetat să-l ridice, nefericitul fiind și destul de corpolent, din spusele dânsei. Dar s-a oprit, omenește, cerând ajutor de la trecătorii indiferenți. În situațiile de genul acesta, după cum bine știm, nu se bagă nimeni. Aici, mă autoinclud. Recunosc, nu mă opresc să ajut oameni căzuți pe stradă. Din mai multe motive. Vorba aia, ”nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”, nu e doar o vorbă. E a 11-a poruncă. În general, opinia publică votează în proporție de 95% că individul e un bețiv care-și merită soarta, nu pentru că ar ști sigur acest lucru, ci pentru că e mai comod așa. Ok, s-ar putea ca de multe ori, să fie așa. Dar dacă e vorba de un infarct, am o veste proastă și o veste bună. Vestea proastă e că omul nu are nici o șansă. Moare cu zile.  Vestea bună e că un popă, își va putea cumpăra covorașe noi, sfințite, la al său 4X4.
     Cu toate astea, doamna noastră nu a renunțat. Primul care i s-a alăturat a fost un adolescent speriat, uscat ca un țînțar blocat în plasa de la geam. Nu știa ce să facă, săracul. Ar fi încercat să-l întoarcă cu fața-n sus, dar dacă, procedând astfel, ar fi făcut mai rău? Apoi, s-au oprit o altă doamnă, cu fiica ei. Femeia, mai de la țară, așa, a pus-o pe fiică-sa să sune la 112, că ea nu prea le avea cu tehnologia. Apoi, a preluat personal legătura, fiică-sa, mai de la oraș, oricum nu știa ce să zică și după o pledoarie foarte convingătoare, a obținut o ambulanță la fața locului.
      Ambulanța a sosit relativ repede, nimic de comentat. Șoferul, fuma. Asistenta, asista. Singur, brancardierul, s-a dat jos și cu o smucitură demnă de un sac de cartofi roz - că tot erau la piață- l-a aruncat pe contribuabilul nostru (sănătate 10%), pe targă. Nu s-a uitat ce are, ce se poate întâmpla: poate rămâne paralizat de la gât în jos, poate se declanșează o hemoragie internă...sau poate nu. Cum i-o fi norocul. Odată încărcată marfa, ambulanța a dat să plece. Cineva dintre cei ce se opriseră să-l ajute, a trezit asistenta, atrăgându-i atenția că n-a luat geanta pacientului, obiectul rămăsese pe jos. Asistenta a zis că nu poate lua și geanta. După o secundă de nedumerire, a urmat întrebarea firească, ”-De ce nu?”. Și mai firesc, a venit răspunsul asistentei de pe ambulanță, ceva de genul:
”- Pentru că nu vreau să mă murdăresc pe mâini”.

      Am mărturisit mai devreme, că nici eu nu-i prea ajut pe cei căzuți. Unul dintre motive, da, e chiar acesta: să nu mă murdăresc. Dar ghici ce: eu nu lucrez pe ambulanță!
     Sincer, dacă aș fi fost în locul leșinatului, m-aș fi trezit o secundă și i-aș fi spus:
         ”- Atunci, pune-ți mănuși chirurgicale și bagă-ți-le în...!”
    
     

Declarație șocantă: ”Sunt nevoit să refuz Raiul”

PRIMIM LA REDACȚIE

     Bună ziua, dragi cititori (dacă citiți aceste rânduri), bună ziua, dragi ascultători (dacă vă sunt citite aceste rânduri), bună ziua dragi privitori (dacă, doar vă uitați la aceste rânduri, iar gândurile vă zboară aiurea, la tot felul de prostii) și nu în ultimul rând, bună ziua dragi ignoranți (dacă ne ignorați). Bună ziua tuturor, ca să n-avem probleme cu CNDR-ul. Ne vom opri aici cu salutul, deoarece riscăm ca, până terminăm noi, de dat ”bună ziua”, să se facă seară. Caz, în care, ar trebui să reluăm toată polologhia, însă, cu ”bună seara”, în loc de ”bună ziua”. Să lăsăm, așadar, loc de ”bună seara” și să purcedem cu rubrica ”Primim la redacție”.

    Primim la redacție: flori, bumboane, cafea, vin de țară la bidon de 5l, palincă, murături, brânză, lapte, smântână și ouă de la țărani. Apoi primim, normal, ziarele. Ce fel de redacție am fi, fără ziare? Apoi îl primim pe Max, un câine comunitar, care știe că Tanti Ruxi (femeia de serviciu) îi dă ceva resturi de mâncare și apă. Mai primim și o țigancă care vinde chiloți de damă și bărbătești, foarte convenabil. Cu banii la salariu. Precum și o basarabeancă care vinde pilote și lenjerii de pat, zisă Bunica. Nu, pilotele nu sunt umplute cu țigări, dacă asta insinuați! Sunt cu puf de gâscă sau așa ceva. La noi nu există ilegalități, să fie clar! A, și mai primim la redacție un furăcios care vinde parfumuri contrafăcute. Le dă și în rate. În premieră, ieri am primit și o scrisoare, de la un irlandez din Vaslui. Vă dați seama ce combinație? Zero memorie RAM și 120 GB de ficat, versiunea R.O.D.(Republic of Drinkers).

     Scrisoare deschisă, pentru toată presa:

     ”Dragă Redacție, Stimată Tanti Ruxi,
      Identitatea mea nu are importanță, așa că am să mă recomand doar cu nickname-ul meu, cum ar veni porecla, oricum, lumea mă cunoaște mai mult după poreclă și foarte puțini îmi știu numele real, Mooscat O`Tonell. De la O`Tonell mi-au zis Nelu, iar din clasa 1, mi se zice Nelu Penalu`. Am cazierul curat, dar sunt peltic și când mi s-a furat prima dată penarul, am fugit pe holurile școlii, în râsetele copiilor, învățătorilor și ale paznicilor, strigând << - Penalu`! Săliți! Mi-a fulat penalu! Penalu` meu!>>. De atunci, așa mi-a rămas porecla și m-am obișnuit cu ea, vă spun cinstit. Dacă ești cinstit, nu te deranjează. De ce vă scriu. 

     Cică atunci când mori, dacă ajungi în Rai, nu ajungi cu corpul tău din prezent, din clipa morții. Ajungi exact cum erai la 20 de ani și așa rămâi, pentru eternitate. Exact cum arătai și te purtai la 20 de ani. În aceeași stare fizică, psihică, tot. E adevărat, nu-i vrăjeală, că am citit pe facebook, am văzut și la televizor. Nu știu cine s-a gândit în capul lui, că, la 20 de ani, toți oamenii, dar absolut toți oamenii, sunt minunați. Nu-i chiar așa. Eu, de exemplu, la 20 de ani, eram beat-mort. Non-stop. Fiind rocker, irlandez, în Vaslui, înfiat de un rus, ce șanse aveam să fiu treaz vreo secundă? Zero!
      O să râdeți, dar am mari șanse să ajung în Rai. Cică beția nu-i un păcat. E un dar. Înafară de perioada aia nebună, toată viața am fost un om prost de bun. Sincer, nu știu ce mă fac, dacă mă teleportează ăștia în Rai, EXACT cum eram la 20 de ani! Că așa se procedează, credeți că stă cineva, vreun arhanghel de la IT să-ți recreeze profilul, fără defecte? În primul rând, n-ai mai fi tu. Dar gândiți-vă ce volum enorm de muncă e acolo sus, chiar și așa, cu milioanele care mor zilnic, judecățile de apoi, trierea pe sex, vârstă, sortarea pe religii, rejudecările, amânările...Ca la noi, ce credeați? ”Precum în cer așa și pe pământ”, nu asta repetați mereu? Nu stă nimeni după fundul tău, deodată te ia unu` cu copy/paste, dintr-o secvență de viață de pe când aveai 20 de ani, dublu-click! și ești inserat în peisaj. Așa cum erai în clipa în care te-au luat de pe Pământ, așa rămâi, nene, pe vecie. Ok, nu cu hainele alea. Te lasă să te acomodezi oleacă, să vină toată documentația, să nu fie vreo greșeală, apoi te rad în cap și-ți dau un cearceaf de ăla alb. Dormeai printre boscheți la Ștrand? Să-ți fie de bine, ăsta ești de acu încolo. Frumosul adormit. Coma`s voiajor. Păi cum să mă duc eu, acolo, în rai, unde e numai alb și frumos și suav, ditamai rockerul, beat-ciocan, cu tricoul meu Rolling Stones, Sympathy for the Devil?!
     Parcă văd că am să le smulg heruvimilor dolofani, harpele din mânuțele lor grăsuțe, de copil și-am să încep: zdrîîîng! zdrîîîng!...the number of the beast! Că-s și prost când îs bat. Toată lumea cântă imnuri religioase și miroasă flori paradisiace, iar eu, ce fac? Cânt imnuri de Manowar, borăsc juma` de Eden și mă șterg cu mieluți cu blănița de aur. Ce impresie își vor face noii veniți? Grădina Paradisului, pace și armonie, flori și gazon perfect tuns, ooops! Da` ce-i asta?! În ce-am călcat? Nu se poate, e nasol. Cum să-mi petrec eternitatea beat-mort? Unde s-a mai auzit așa ceva? N-ajunge că-s mort pe pământ, trebuie să fiu mort și în viața veșnică?! Moare omu`cât moare, dar mai și trăiește.
      De aceea vă scriu. Dați-mi o soluție, un sfat. Știu că e posibil să nu existe nici Rai nici Iad, nici Dumnezeu și așa mai departe, dar dacă există? Dacă există, sunt nevoit să refuz Raiul. Decât o eternitate în comă, ciuca bătăilor, să-și facă îngerașii selfiuri cu mine în poziții indecente, cu comentariul ”I`m in Heaven!”, sau dormind cu pene în gură și în fund, mai bine, demn, la cazan. Sigur că e foarte nasol o vreme, dar cred că te obișnuiești la un moment dat. Iar din acel moment, poate fi chiar plăcut. Poate mă angajează. Poate fac și carieră, doar lucrez în domeniu, adică în vânzări. Mă pricep la ce fac ei. Așa că, aștept de la dvs un sfat, o soluție.

     Să nu mă înțelegeți greșit! Nu vreau o soluție să ajung în Rai! Dimpotrivă, vreau să știu cum să procedez, să ajung direct dincolo...cică ar trebui să mint, să înșel și să îmi vând sufletul.
     Așa că, fără să mă mai învârt în jurul cozii, iau problema de coarne și vă întreb direct, pe toți oamenii din presă: care mai faceți, băi, angajări? ”

     Vă mulțumim și vă așteptăm și la cealaltă rubrică a noastră, NU PRIMIM LA REDACȚIE.

Un mic paradox al socializării virtuale

          Așa cum au deschis chinezii, porțile Orașului Interzis, astăzi am să ridic și eu cortina grupului meu privat, de facebook și vă voi spune povestea reală, chiar din interior.

     M-am hotărât, într-o zi, să-mi fac și eu, pe facebook, un grup. Nu că aș fi murit de invidia celor care făceau parte din astfel de cluburi mici, dar de esență tare. Îmi plăcea, însă, când ridicau un colț al cortinei și ne lăsau să aruncăm o privire foarte rapidă în culisele micii lor lumi virtuale. Din nou, precizez, nu ceea ce scoteau dânșii de sub faldurile cortinei, pentru a ne povesti/arăta, m-a determinat să iau o astfel de hotărâre. Nici ceea ce reușeam să întrevăd, cu colțul ochiului, în interiorul grupului. M-am hotărât să-mi fac un grup privat, retrâns și select, deoarece îmi place să am la dispoziție o cortină. După o cortină, poate fi orice, poate fi oricât, poate fi oricine. Dar nu oricine poate avea la dispoziție, o cortină. Un univers paralel, o lume privată, în care regulile să fie făcute doar de cei ce compun acea distribuție restânsă.
     Așadar, mi-am dorit un grup în care să nu fiu criticat niciodată. Ba dimpotrivă, să fiu apreciat, orice aș posta. Și să primesc cel puțin câte un LIKE de la fiecare membru al grupului. Să pot povesti la diverse ocazii - nunți, cumătrii, înmormântări, team-buildinguri - ce lucruri extraordinare am văzut eu în cadrul grupului meu extrem de privat, extrem de select și extrem de exclusivist. Lucruri, la care oamenii obișnuiți, restul carevasăzică, nu au acces și nici nu pot visa să aibă acces. Deși și-ar dori foarte mult... Iar dacă nu își doresc, ar trebui să-și dorească!
     A venit, la un moment dat și ziua în care am pus această dorință în practică. După o analiză extrem de dură a potențialilor membri ai grupului, procedând prin eliminare, am ajuns la rezultatul dorit. Un grup extrem de restrâns, extrem de select și 100% potrivit cu personalitatea, gusturile, preocupările și tot ceea ce compune, în rest, încântătoarea mea persoană. Un grup format din doi useri: eu și cu mine.
     Am creat două conturi virtuale, profitând de faptul că am două prenume. În primul cont, am preluat cele două prenume, așa cum apar ele în buletin, în al doilea cont, le-am inversat ordinea. Și cu asta am rezolvat toată problema. Eu postez, eu îmi dau LIKE, eu mă comentez superfavorabil. Un grup destul de activ, dacă e să mă întrebați pe mine. Sau pe mine.
     De nedescris satisfacția, emoția clipei când, echipa de la rețeaua de socializare, m-a anunțat, că am împlinit un an de prietenie cu mine însumi! M-am simți mai împăcat cu sinele meu, decât un călugăr tibetan cu al său. Dar cel mai interesant a fost atunci când am văzut lista prietenilor comuni. Am constatat, nici mai mult, nici mai puțin, că am o infinitate de prieteni comuni ! Explicația e simplă, iată cum funcționează: tu, te ai pe tine în listă iar celălalt tu te are pe tine în listă. Dar tu-cel din lista ta de prieteni comuni , ai, la rândul tău, în listă, pe tine, cu tine și cu celălalt tu, iar tu din lista celuilalt tu, ai în lista ta de prieteni pe tine cu doi de tu în listă, plus un celălalt tu cu doi de tine în listă. Simplu! Și tot așa, ca în două oglinzi paralele, puse față în față, lista prietenilor comuni, se automultiplică, tinzând la infinit. Paradoxal, cel mai mic grup, este de fapt, cel mai numeros! Dar, atât paradisul, cât și infinitul, au, pentru înțelegerea noatră, limitele lor.
     După o vreme, am constatat că sinceritatea și LIKE-urile sunt lucruri foarte diferite. Uneori, chiar diametral opuse. Nu chiar toate postările mele erau geniale. Unele erau de-a dreptul tâmpite. Dar cum nici nu voiam și nici nu puteam, vorba aia, să mă pup în cur singur, încetul cu încetul, am devenit propriul meu hater. Iar într-o cu totul altă zi, m-am supărat atât de tare, încât m-am exclus din grup și mi-am dat singur ”ban”. Adică mi-am blocat accesul la celălalt cont al meu, ca să nu mă mai găsesc pe mine însumi, pe internet. Știam totul despre mine, nu mai reușeam să mă surprind cu nimic și nici să mă mint. Eram sufocant de plictisitor.
      De regulă, oamenii postează doar pentru ei înșiși. E ceva absolut normal. În general, tot ceea ce fac oamenii, fac doar în propriul interes. Se uită cu real interes doar la propriile poze. Au răbdare de a citi doar ceea ce scriu sau redistribuie ei înșiși. Și dau LIKE cu un singur scop: la schimb. Facebookul funcționează după legea Talionului: LIKE pentru LIKE și SHARE pentru SHARE.
      Așa că mi-am șters și contul principal. Rămăsesem absolut singur. Dacă nu mă citesc eu, cine naiba să mă citească? Și chiar dacă m-ar mai fi citit unu-doi, din greșeală, o întrebare va rămâne, oricum, fără nici un răspuns: cine naiba mă va mai scrie?!

Hoții ne-au furat piloții!

     O știre apărută ieri, în presă, ne informează, cu nonșalanță, că România are urgentă nevoie de 200 de piloți... De parcă piloții ăștia ar sta în fiecare dimineață la capătul Păcurariului, înghesuiți unii în alții, cu țigara-n colțul gurii, vreo 5-600 așa, ca mexicanii, așteptând o camionetă care să-i ia, să muncească la negru. Eu am găsit cu greu un electrician și voi vreți, URGENT, 200 de piloți de linie?  Cum, 200 de piloți, oameni buni?! Busule, dă-te la o parte, frate, că poate mai vor și alții să facă infarct! Dar până acum, cu cine am zburat? Cu stoluri de paseri călătoare? Cu porumbei voiajori? Că nici piloți automați nu mai avem, au luat-o pe ulei când au văzut că se strânge șurubul, că li s-a aprins, fraierilor, beculețul, au înșfăcat câte o parașută și au zburat afară. Le-a fost frică să nu fie și ei, vânduți la fer vechi. Asta, de când au devenit și ciorile păsări pasagere...pardon, călătoare.
     Apropo de frică, oare cum s-au simțit cei care au citit știrea asta în timp ce erau la 10.000 metri în aer, deplasându-se, printre nori, cu 500 km/h ? Sunt convins, că, brusc, s-au simțit, cu toții, mult mai aproape de Dumnezeu. Și mult prea departe de toaleta din avion.
    Cum, Doamne-ferește, un deficit de 200 de piloți? Dar câți am avut până acum? Minus 50? Că doar n-avem mii de avioane, asta e clar. Nu vorbim aici de utilitare pentru stropit terenuri agricole sau pentru plimbat țiriaci peste trei copaci. Că altă rimă n-am găsit. Dar nici alți copaci. Vorbim de avioane grele, transport internațional de pasageri, mărfuri etc.
     Taromul are vreo 25 de aeronave și Blue Air-ul vreo 38.  Celelalte companii aeriene românești, Alfa Air, Carpat Air și Bucharest Air, au, împreună, sub 10 avioane. N-avem 80 de avioane în toată România noastră, centenară, cu tot cu ăla al lui Aurel Vlaicu. Dacă am fi avut măcar 100 de buc.zburătoare pă ștoc, puteam zice că le-am făcut pentru centenar. Le-am făcut cu râvna și iresponsabilitatea unei familii tradiționale, din fundu` României autentice, care n-a auzit în viața ei de contracepție: anu` și aeroplanu`! 
     Stăm acum și ne gândim, nu-i așa, nene Iancule, la țărișoara noastră, la deficitele ei, la excedentele ei, la viitorul și la bunăstarea ei. Și parcă ar fi o soluție. Ne-am tot plâns că hoții ne-au furat flota maritimă. Acum, hoții ne-au furat piloții. Cică hoții lor plătesc de 10 ori mai bine decât hoții noștri.
      În concluzie, avem niște marinari fără vapoare, pe de o parte și niște avioane fără piloți, pe de altă parte. Iar nevoia de 200 de chiloți care sî chiloteze avioanili, e de maximă urgență, că s-au vândut biletele! În condițiile astea, citând poporul de la malul mării, ”Nu-i echipă cum e Farul, nici pilot ca marinarul!”, preconizăm că timona vaporului va fi înlocuită de manșa aeronavei, cu rapiditatea și naturalețea cu care sunt  înlocuiți managerii de la Tarom.
     Mai greu va fi până se vor dezobișnui lupii de mare să înfunde cala cu marfă pentru bișniță, să ceară de la echipaj 10% din câștiguri- capa căpitanului - sau, să arunce ancora la aterizare. Însă, cel mai important lucru de reținut: sub nici o formă, în nici o circumstanță, orice s-ar întâmpla, stăpâniți-vă, controlați-vă reflexele condiționate, masterizați-vă subconștientul și vă rog eu, stimați aerovaporeni, niciodată, să nu cumva, să strigați ”Pământ!”.