Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

luni, 10 noiembrie 2014

Ultima dorință a lui Vasile Ion

  Să tot fi fost prin septembrie 1944, pe undeva, prin centrul Transilvaniei. Armata a IV-a română împingea cu toate puterile trupele germano-ungare, plătind cu sînge pentru fiecare palmă de pămînt românesc eliberat. Era încă nasol. Și cu rușii-n cîrcă, avea să fie și mai nasol.
  Într-una din acele dimineți a murit Vasile Ion. Așa, și? În al Doilea Război Mondial au murit, în total, peste 72 milioane de oameni, dintre care, români, peste 800 de mii. Cu ce e mai specială moartea lui Vasile Ion, decît moartea a zeci de milioane de alte victime? Poate datorită faptului că acestui individ i s-a îndeplinit ultima dorință. Și nu orice dorință, ci una imposibil de îndeplinit.
  Vasile Ion nu e numele adevărat al ostașului despre care vă povestesc. Nu știu care a fost numele său real, e unul dintre acei eroi necunoscuți pentru care s-au construit monumente și după care a plîns, pe undeva, prin vreun sat, o mamă, cel mult o mîndruță. Dar nu puteam să mă refer la el, pe tot parcursul acestei mici istorioare, ca la ”Eroul necunoscut nr.453.267”, de exemplu. Așa că i-am spus, cît am putut de românește, Vasile Ion. Americanii îl au pe John Doe, noi - pe Vasile Ion.
   N-aș vrea să intru în amănunte legate de ororile războiului, detalii ”cu puternic impact emoțional”, cum se spune la TV cînd vor să stoarcă ceva audiență. Așa că, am să vă prezint, pe scurt, faptele care au dus la trecerea ceva mai specială a lui Vasile Ion din eșantionul statistic al celor vii,  în celălalt. Nu știu dacă v-ați dat seama, dar asta suntem, de fapt, niște statistici, niște numere. Mai ales în vremuri de război. Dar asta e altă discuție.
   Vasile Ion a făcut parte dintr-un mic comando de 6 oameni a căror misiune era de hărțuire a trupelor nemțești și de strîngere de informații. N-aș vrea să se creadă că erau un grup de dezertori, sau de rătăciți pe linia frontului, căutînd drumul spre casă. Comando în misiune sună foarte bine.
Mare lucru n-au apucat să facă. Au tot mers prin hîrtoape, rîpe și păduri, au mierlit 3 ruși care voiau să fure un porc din curtea unei vădane, probabil s-o și violeze un pic, și s-au întîlnit cu niște militari germani foarte flămînzi de la care au strîns informații prețioase gen bere nemțească, țigări, vreo 2 ceasuri suflate cu aur și ceva creme frumos mirositoare. În schimbul unei mese bune pe înserate, într-un sat și a cîtorva provizii pentru drum. De treabă nemții, se cam săturaseră și ei de război.
  Problema e, că, în scurt timp, nu se știe pe baza căror informații, i-au dibuit într-un luminiș, tovarășii celor 3 soldați sovietici căzuți la datorie pentru un porc de furat și un viol de executat, cu chiloții pe vine. Iar acești tovarăși, extrem de ruși de felul lor, nu erau deloc dispuși să privească faptele comandoului românesc ca pe un act de justiție, ci ca pe unul de trădare și nesupunere în fața marii armate eliberatoare. Fără multe formalități, i-au împușcat ca pe niște cîini turbați. Au murit toți, înafară de Vasile Ion, care, în cădere, s-a lovit cu capul de ceva, căpătînd astfel, un aspect suficient de mort, pentru a fi lăsat în pace de către bețivanii ăia cu stele roșii în frunte.
  L-au găsit nemții cei de treabă, a doua zi, mai mult mort decît viu. Sîngerase zdravăn. Herr Doktor l-a consultat repede, a mormăit ceva și a fugit să-și ia trusa. Unul dintre nemți o rupea binișor pe românește. I-a dat să bea niște apă și i-a pus un veston sub cap. Evitau să-l miște, ca nu cumva să dea ortu`. Frițul l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el, dacă are vreun mesaj, vreo scrisorică de transmis cuiva drag. Cu ultimele puteri, Vasile Ion i-a șoptit la ureche că singurul lucru care i-ar mai alina un pic moartea ar fi să știe cine va cîștiga, de fapt, războiul. Atît voia să știe, că sacrificiul lor n-a fost în zadar, dar cum asta era practic, imposibil...sau nu?! Frițul spuse ceva fenomenal. ”Kein problem!...sofort!”. Se părea că îl poate ajuta. ”Aducem la tine mașina timp...tu vezi peste 70 de ani ce întîmplat cu Romanien!”. Se întoarse către camarazii săi și lătră ceva în germană. După cîțiva de ”gut”, de ”ja” și de ”scheiBe”, aduseră, pe un cărucior cu rotile, o cutie cubică, de fier, cu latura cam de 1m, avînd montat pe una dintre fețe un fel de vizor cu lentile, prin care puteai vedea în interiorul cubului. Pe o altă față a cubului erau montate ceva ce semănau cu 2 rachete mici. Niște fire subțiri și lungi ieșeau din cub ca niște antene. ”Ce-o fi ăsta, vreun minicinematograf?”, se gîndi Vasile Ion. ”Băăă, eu mor aicea și voi îmi puneți filme cu dame de companie!? Asta ați înțeles voi??!!”.
  Văzîndu-l supărat, cel ce vorbea puțin românește, îi explică: ”Nein, nein, asta e mașina timpului. Îți arată imagini din viitor, realitate peste 70 de ani.Tu...uitat aici -îi arătă lentilele montate pe unul din pereții cutiei de fier- și văzut ce întîmplat la voi, la România în viitor. Așa aflat cine cîștigat războiul. Pregătit?”. Surpriza, emoția, îi dădură puteri lui Vasile Ion. Dădu din cap că ”da”. Neamțul apăsă un buton negru, abia observabil, și rachetele de pe spatele cutiei începură să bîzîie și să-și schimbe culoarea. Verde, albastru, portocaliu, roșu. Atunci, neamțul îl îndemnă prin gesturi, pe Vasile Ion, să-și lipească ochii de vizor, ceea ce românul nostru făcu imediat. Privi cam vreo 30 de secunde, după care se îndepărtă îndurerat de mașina timpului. Cu ochii în lacrimi, pierdut, mai apucă să șoptească ”totul a fost în zadar...ați cîștigat...” și muri.
   Cîteva ramuri de copaci se dădură brusc, la o parte, speriindu-i pe friți. Apăru herr doktor.
- Ce s-a întîmplat aici? întrebă el, în timp ce-i lua pulsul lui Vasile Ion. Omul ăsta e mort! Și avea toate șansele să trăiască! L-aș fi salvat! Ce i-ați făcut?
- A vrut să știe viitorul. L-am ajutat...explică neamțul cel de treabă, în timp ce se uita și el, curios, prin vizorul mașinii timpului, pentru a vedea ce anume îi revelase faptul că războiul va fi cîștigat de Germania și îi provocase atacul de inimă-rea lui Vasile Ion. Văzu imaginea unui ziar, pe prima copertă, o fotografie mare pe fond albastru: ”Klaus Iohannis - Președintele României”.
   După ce strînseră mașina timpului și-l înmormîntară pe Vasile Ion, la căpătîiul acestuia, soldatul german simți că avea datoria să spună ceva. Și camarazii săi păreau că așteapta asta. Cu casca în mînă, privind grămada de pietre sub care se odihnea Vasile Ion, un singur cuvînt spuse neamțul:
 - Ghinion.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu