Aer Lingus, vorbe de Dușa și cei 6 coșbuci

Doamnelor, domnișoarelor, și...de ce nu?, domnilor, cînd auziți de Aer Lingus, nu vă bucurați prea tare. Nu e vreo tehnică modernă bazată pe suflat, inhalat sau aere fasolice. Sau vreo firmă, SRL, PF, Întreprindere Individuală, ceva, care prestează serviciul la care să vă fie un picuț rușine că vă gîndiți, și-l prestează atît de bine încît parcă plutești, ești în aer. Ba chiar te face să te întrebi pe undeva, dacă nu cumva s-au asociat Mircea Badea cu Gîdea sau Radu Banciu cu Turcescu și și-au deschis ditamai firmele, ca  niște profesioniști care este ei. La cît de pricepuți într-ale limbii...române sunt deontologii, poate s-au gîndit cu capu` că e timpul să monetizeze anii lungi de practică făcută prin locuri dosnice, prin spatele lui Voiculescu, recte Băsescu.

  Aer Lingus nu e nici măcar un sextoy cu aer comprimat sau vreo aplicație pentru smartfeon, dragi pițipoance! Nu.

   E compania aeriană națională a Irlandei. 

Însă după cum spuneam în dășchidere, nu vă bucurați prea tare, deoarece Românialiberă, varianta online, ne informează, cităm: ”Compania aeriană Aer Lingus a sistat zborurile din cauza unei greve a însoțitorilor de zbor. MAE român a transmis o avertizare de călătorie”. Pînă aici e clar. Ce nu ni se spune, sunt motivele acestei greve. Ce au cerut acești însoțitori de zbor și nu li s-a dat? Sau, ce au tot dat, deși, poate că nu întotdeauna li s-a cerut? De ce doar însoțitorii protestează? De ce nu și însoțitoarele? Ele sunt satisfăcute, înțeleg.

   Poate că e tot din cauza conflictului cu englejii. Ca la noi cu ungurii. Au vrut și ei, săracii, măcar dreptul la limba lor! Autonomie: toate avioanele, pistele, parașutele să fie bilingve! Că altă explicație n-am pentru denumirea acestei companii, Aer Lingus.

   Sau poate că am: au botezat-o astfel, ca să nu uite piloții să mai scoată din cînd în cînd limbile din halba cu bere, pericol de asfixiere. În Irlanda e cunoscută și sub denumirea de besfixiere. Bei, bei, dar trebuie să mai iei și aer din cînd în cînd. Că, orișicît,  ai un avion de condus! Vorba proverbului: nu tot ce zboară se mănîncă, se mai și bea și pe limba ei piere!

*

Uite-acuș acușa ș-o știre cu Mircea Dușa!

Dar fiindcă ministru-i vax, o dăm pe Mediafax!

Dincolo de tragedia de fond a acestei știri, ne atrage atenția titlul redactat oarecum în grabă, al prestigioasei agenții de știri Mediafax.

 Cînd te uiți repede peste imaginea alăturată, rămîi un pic nedumerit.

Cum adică 26 de militari au căzut în teatre? Dar ce căutau acolo?! Mai ales cei care au prins olecuță de armată știu că apeviștii cad, îndeobște, în cîrciumi, nicicum în teatre sau în biblioteci. 

  Se pare că principalul vinovat pentru aceste ”pierderi” este un anumit insurgent, pe numele său de cod, Andrei Șerbet. Sau Șevron. Ba nu, ăla-i cu gazele pe șest...Șerban! Ăsta e: Andrei Șerban. Ce nume tîmpit, îți dai seama din prima că e uz de falș! 

Acest inamic a surprins trupele române cu o strategie nemaiîntîlnită. A profitat de disponibilitatea armatei române de a sări în ajutorul cetățenilor patriei - de asta e armata, nu? - mai ezact de dăruirea militarului român în situații de calamități ale naturii. Au și fost cîteva ierni grele în care oștenii români au luptat cu nămeții, scoțînd de sub aceștia reporterii Antenei 3 și pe Cătălin Radu Tănase. Pe acesta l-au scos mai greu, că nu voia să iasă. Tot zicea că reportajul îl costă o grămadă de bani. Ce-i drept, era filmat vara, cu zăpadă adusă din Laponia, la pachet promoțional cu 2 reni și un Moș Crăciun. Gospodar om Cătălin Radu Tănase! Vorba lui: reporteru adevărat, vara își face știre cu zăpadă și pe secetă știre cu inundație! L-am întrebat: și pe alea cu babe violate, cînd le faceți? Mi-a răspuns scurt: ”cînd avem drum prin Vaslui”.

Ca să revin la Andrei Pleașcă, pardon, Preșu, nu băi, ăsta, Șerban, ca pe regina manelelor, doamna Carmen. Ce a făcut escrocu. A pus pe toate teatrele niște afișe mari, pe care scria ”Troienele”. Soldații noștri, instruiți ca, atunci cînd dau de troiene, să lase tot și să scoată oamenii de sub ele, au dat năvală în teatre, cu lopeți, hîrlețe, cu ce-au mai apucat. Oamenii au crezut că face parte din piesă și au aplaudat. Că așa e piesele moderne, interactive. Numai că oamenii noștri n-au știut în ce se bagă. Fiind un mediu puternic culturalizat, iar dînșii neavînd măștile de gaze pă figuri, au leșinat. Au căzut psihic. Adică au adormit pe loc! Ambuscadă.

   Dar am luat măsuri. Am început cu jandarmeria. Trebuie să-i obișnuim cu cultura, trebuie să fim pregătiți pentru mijloacele și tehnicile cele mai moderne de luptă. Cititul e cheia! În fiecare seară, bravii noștri jandarmi trebuie să citească un fragment din CLICK. Cine citește un ziar întreg într-o seară, primește Libertatea. Ce pot să spun...Libertatea se cîștigă greu!

*

   Ieri dimineață chiar s-a întîmplat să fie joi. Și a continuat așa, toată ziua, fără oprire, pînă azi, vineri.

  Faptul că a fost joi nu m-a oprit să nu remarc scena din imaginile alăturate.

 Acești domni care sprijină peronul, stînd în buci ca șase coșbuci, așteptîndu-l pe George care nu mai vine. Nici trenul nu mai vine. Sau șeful de echipă. Sau ceva sau cineva.

  Pentru cei care cunosc, orice muncă trebuie să înceapă cu o pauză pentru a fi dusă la bun sfîrșit, pentru a fi trainică și rezistentă în timp. Cu cît mai lungă e pauză, cu atît mai durabilă e lucrarea.

  După mimica lor, e clar că aveau ceva coșbuccian în sînge, în dimineața respectivă. E clar că poezeau ceva de Mamă. Cam așa ceva, un scurt rezumat după poezia ”TATA”, by George Coshbook:

Pe peron se-mpleticesc

Bețivi ce beau în gară,

Acolo tată, te zăresc,

Pe tine-n fiecare seară...

Tu storci. Ceva, de prin pahare ce pe gît te ard,

Gaborii te pocnesc din vreme-n vreme

Cu scînduri rupte dintr-un gard.

Cu tine 2 fete stau,

Și storc în rînd cu tine...

Sunt încă mici și pește n-au

Și George nu mai vine. (WTF is George?!)

Și filmul tău se rupe des,

Un singur gînd te mai frămîntă 

Spui că ai vrea ceva de dres,

Dar la pahar ți-s ochii țîntă...

Scapi paharul jos; nimic nu zici.

Cînd carcaleții se goliră...

Te uiți la el și nu-l ridici

Și fetele se miră.

Apoi te sictiriră.

Ștampila de pe tușă

M-aș duce la vot cu o singură condiție: să pot vota ÎMPOTRIVĂ. Ce opțiuni are alegătorul? Să voteze pentru un candidat sau să anuleze votul.
Asta cu anulatul buletinului de vot e cea mai mare vrăjeală. Prosteală pe față. Abia așteaptă regizorii de efecte speciale electorale ca tu să anulezi votul! Pe ei îi interesează un singur lucru: să fii prezent la vot. Ai fost prezent, ai votat. Ai votat, ai votat pentru. Nu contează pentru cine. Vorba lui Ponta: ai votat pentru cel a cărui mașinărie de fraudat alegerile a funcționat mai bine la secția ta de votare. Voturile anulate se transformă în voturi pro prin diverse metode, deloc sofisticate, ba chiar grobiene, cum ar fi înlocuirea buletinelor de vot anulate cu altele gata votate. Este evident că de pe lista de opțiuni a alegătorului  lipsește ceva.
  Lipsește a doua ștampilă. Cea cu minus, votul care, la numărare, se scade. Votul de VETO. Așa ar fi corect. Să poți spune și pe cine NU vrei să vezi ales. Votul negativ. Mai clar: dacă un cetățean votează pentru, iar eu votez împotrivă, candidatul respectiv are zero voturi. Poate că eu știu ceva mai multe despre candidatul X. Și vreau să-l împiedic să ajungă într-o poziție în care va avea mai multă putere și va face mai mult rău. Cum pot să-l împiedic? Anulînd votul? Votînd răul mai mic? Așa cum am făcut atunci cînd a trebuit să votăm cu Ion Iliescu pentru a nu ajunge președinte Vadim? Nu e corect.
 Nu era mai simplu să votăm negativ pentru Vadim?
Politicienii se folosesc atît de cei care votează cît și de cei care nu votează. Întodeauna, masa gri a celor care nu au fost la vot, e albă pentru cel ce mănîncă rahat la microfon și neagră pentru adversarii săi politici. Și invers, cînd dușmanii bălesc microfonul, ne informează că ăia care nu au fost la vot, de fapt țin cu ei, dar au absentat pentru că sunt dezgustați de ceilalți.
   Numărul celor care nu votează, în România, este net superior celor care mai lasă oleacă șahul în parc sau oile pe cîmp și se prezintă la urne, un pic murdari de ulei și făină. De unde și contestațiile. Cel ce cîștigă alegerile nu e legitim pentru că a dat mită electorală și a fost votat doar de familia și apropiații lui, în fine, de un număr jenant de mic de cetățeni, nereprezentativ la nivel de țară. Cel ce pierde alegerile nu e legitim fiindcă a pierdut, dar de fapt, pute de cinste și țara ține cu el, mai exact mulțimea celor care nu au venit la vot.Că dacă ar fi venit!...
 În concluzie, cei care nu votează sunt și buni și răi. Ei sunt electoratul care”ar fi votat pentru mine, dar sunt scîrbiți de celălalt și de asta nu au venit la vot”. Ei sunt nesimțiții cărora nu le pasă de țară. Ei sunt cei care nu au voie să mai zică nimic deoarece nu au votat. Nu au voie nici măcar să protesteze atunci cînd li se răpesc automat 2 drepturi fundamentale: de a se exprima prin absenteism, respingînd cu totul un proces pe care îl consideră o fraudă, o manipulare, sau o dictatură a celor mulți dar needucați, proști, îndobitociți cu intenție, un mecanism prin care se legitimează hoția.  Și doi, dreptul de VETO. Dreptul de a se exprima printr-un vot ÎMPOTRIVA unui partid sau a unui candidat. Mi se pare la fel de important să știm și cîți alegători NU DORESC un politician, nu numai cîți ÎL DORESC, în fine, dacă interpretăm astfel votul lor.
  Țara are nevoie de tuș!
 În primul rînd, pentru a doua ștampilă, cea cu ”MINUS”. Dacă ar fi scoasă de pe tușă, mulți vor veni la vot, și pre multe buletine va umple de tuș astă ștampilă. În al doilea rînd, dacă am ști clar și pe cine NU VREA poporul, poate că am putea scoate de sub imunitate și pune pe tușă mai mulți ticăloși, oferindu-le restul de tuș. Pentru amprente.

Mulțumesc anticipat celor care au înțeles cum funcționează internetul și îmi vor da un LIKE și un SHARE.

Eu nu șer nimic dijaba, asa se face. Dacă v-a plăcut, e frumos să distribuți acest produs. 

Ieri, după-amiază, Dumnezeu picta.

Cum am terminat,simultan, 2 femei !

    Billa este, după părerea mea cel mai slab supermarket. După raportul preț/calitate și varietatea redusă a produselor. Dar e lîngă blocul meu, așa că n-am să mă duc pentru o pâine toooocmai la Lidl, cea mai apropiată alternativă. E o diferență de 10 minute de mers pe jos!...
Așa că iată-mă învîrtindu-mă prin Billa ca o asistentă TV prin librărie. Știți cum se duc banii. De fapt, voiam doar un pachet de țigări, dar dacă tot am intrat...În fine. Pun eu în coșuleț ceva marfă și mă îndrept ca Scufițu Roșu spre casa de marcat. La rînd, de plictiseală, mă relaxez vorbind cu Mihaela din desenele animate ale copilăriei mele. O mai țineți minte pe Mihaela? Avea și un cățăl, Azorel. Un maidanez, cred. Pe timpul comunismului nu erau tolerați cîinii de rasă. Nobilimea, în general. Cîinii cu pedigree nu aveau origini sănătoase. Ăia turbați, de maidan, aveau. Orișicît, păcat că s-a pierdut acest nume, Azorel. Ar fi fost perfect pentru vreun manelist. Cum ar fi sunat? Azorel de la Craiova. Sau formația ”Azoreii”. Deosebit. Sau pentru vreo prezicătoare, vreo horoscopistă: Azorica. ” Ce-nvîrtește astrele, cu Azorica”. Sună destul de comercial.
Vă întrebați, cu oarecare îngrijorare, probabil sigur, vizavi de starea mea de sănătate mentală din acel moment, de ce vorbeam tocmai cu Mihaela? Unde o vedeam eu pe Mihaela în acel moment? Cum unde?! În coșul de cumpărături, imprimată pe punga de pufuleți! Cu Azorel cu tot. Cum să nu cumperi pufuleți cu Mihaela?! Bun marketing, de reflectat la emoțiile astea optzeciste.
  Bun, stăteam eu la rînd și-i spuneam Mihaelei bancuri retarde, de autobază. De genul:”Știi, Mihaelo, de ce se cheamă casa de marcat? Pentru că marchează gol în buzunarul tău! Haha!”. Lejer, așa, ca la opt seara. Pentru toate audiențele. La rînd, în fața mea, un tînăr remarcabil. Prin ce se făcea el remarcat? Prin cantitatea impresionantă de pungi cu semințe de mac descărcată pe banda rulantă. Altminteri, un look muncitoresc românesc. Precizez ”românesc”, deoarece există și lookul muncitoresc italian. Diferit, dar cu nimic mai bun.
  Doamna de la casa de marcat începe să marcheze. În spatele meu, o babă, își făcea meseria de babă: număra pungile cu mac. Cred că și uitase să-mi facă inventarul coșului meu, așa era de acaparată de tînărul remarcabil. Toată coada de la casa aia, semăna cu o coloană de mașini la bariera trenului. Și prin fața noastră trecea un marfar de ăla, interminabil, cu vagoanele pline cu semințe de mac. Într-un tîrziu s-a terminat marfarul, s-a rupt bonul de la casa de marcat ca și cum s-ar fi ridicat bariera de la tren, s-a aruncat sictiritul, protocolarul, ”o seară bună”, echivalentul schimbării semaforului feroviar din roșu în verde. Casiera, rupe prima tensiunea din aer, cu o presupunere: ”Cred că lucrează la o brutărie...”. Baba, care abia se mai ținea de bîrfa ce-o trecea cumplit, preluă cu sete legătura. Nu mai țin minte ce rahat a mîncat și ea. Eu, nici nu existam. Pînă în clipa în care, de la înălțimea misterului meu - nu poți descifra un om doar după o pungă de pufuleți și un pachet de țigări - zic: ” Macul se folosește la fabricarea cocainei. Se pisează, rezultă un praf alb ca o făină. Se lasă la uscat, se mai amestecă cu ceva, și apoi se face cocaina. Iar din cocaină, prin niște procese chimice, se poate obține heroină. Sau, macul se poate transforma în opium, un drog care se fumează...”.
  Casiera și baba erau terminate. Se uitau prin mine, undeva în abis. Parcă tocmai avuseseră o revelație despre identitatea lui Keyser Soze, maleficul personaj invizibil din Usual Suspects, cel care putea fi oricare dintre personajele filmului, dar de fapt e chiar în fața ta. Sau și mai rău, suferi de dublă personalitate și ești chiar tu! Ca să nu le las sub hipnoză, adaug: ”...sau poate lucrează la o brutărie”.
  Apoi, întocmai ca personajul lui Kevin Spacey din același film, am aruncat sictiritul, protocolarul ”o seară bună” și am dispărut în noapte, corectîndu-mi din mers, șchiopătatul (n.a.). Atît a mai reușit să îngaime casiera în spatele meu, încă între vis și realitate : ”Cred că lucrează la o brutărie”.

-------------------------------------------------------------------
n.a. : în filmul USUAL SUSPECTS , personajul lui Kevin Spacey șchioapătă și se bîlbîie, cu alte cuvinte, aparențele îl disociază de Răul absolut, diabolicul Keyser Soze despre care se vorbește pe tot parcursul lung-metrajului, dar care nu apare deloc în film. Pînă în final, cînd...dar mai bine vedeți filmul! Serios.

Mulțumesc anticipat celor care au înțeles cum funcționează internetul și îmi vor da un LIKE și un SHARE.

Eu nu șer nimic dijaba, asa se face. Dacă v-a plăcut, e common curtoazi să distribuți acest produs. Sincer, pînă nu demult, n-am știut nici eu că îndemnul la distribuire nu e cerșală, ci marketing.

Creieru` mic! că noi suntem la putere...

    Astăzi de dimineață am văzut, în sfîrșit, la Antena 1 o emisiune care mi-a plăcut. Altceva. În primul rînd, remarcabil pentru prima televiziune a lui Voiculescu, nimeni nu îl înjura pe Traian Băsescu! Nici măcar o aluzie. Sau poate n-am remarcat-o eu. În al doilea rînd, nimic vulgar. Nici un strop de Capatos, nici un neg de-al Simonei Gherghe. O emisiune corectă, perfect imparțială, cred că singurul produs de presă adevărată din România. Informația, curățată de orice interpretări, sintetizată, concentrată pînă la esență, ajungea la consumator acoperind 100% subiectul. Și cu buget minim! Un decor simplu, frumos, roșu. Iar în centrul ecranului scris foarte citeț, lizibil, cu niște litere nici mari nici mici, nici frumoase nici urîte: ”Revizie tehnică”.

*

La Prima TV există emisiunea CLICK. Conceptul e simplu: cîțiva tineri fac CLICK! atunci cînd își închid creierele. Și astfel începe emisiunea. Domle, eu nu înțeleg de ce se moare de foame în România, cînd se poate trăi atît de bine măncînd rahat. Și este din belșug! Politicienii, oamenii de presă, ”vedetele”produse de presă, prestatorii de servicii, investitorii străini, popii, patronii de cluburi fotbalistice (înafară de vreo 8), `telectualii, horoscopistele, în fine, oamenii de succes sunt toți full of shit.

  Dar, dincolo de acest aspect financiar - veți spune, deloc de neglijat și pe undeva, veți avea dreptate- e totuși cumva, tragic să vezi niște oameni adulți, cu pretenții de cetățeni sănătoși la cap cîștigîndu-și existența  din informații despre nimeni și despre nimic. Ba, chiar mai puțin, despre niște pițipoance. Niște boarfe oarecare. E groaznic să ajungi la un punct al vieții în care să fii expert în probleme de genul : cîte perechi de chiloți pe oră schimbă Biank Dragooshanoo și cîte cristale Swarovski are fiecare, cîte poace a primit Beyonce de la Jay Z sau cîte bășini a tras Madonna în timpul ultimului turneu etc. 

  Grozăvia nu ar fi chiar așa de mare dacă emisioniștii respectivi ar invita  fanii cîte unei vedete, hai două, trei. Și să facă o emisiune pe tema respectivă. Se întîmplă. Că de asta s-a inventat fanatismul și fanii. Să știe cît mai multe despre un multmediatizat hominid. Fiel el fotbalist, actor sau cîntăreț, castravete sau femeie cu barbă. Dar cînd îi vezi pe clickăiții ăștia că știu toate informațiile inutile despre toate numele care apar pe foi lucioase, foi numai bune de atîrnat în veceurile de la țară, alea de lemn, din fundul curții, sau în cabinele de TIR, îți spui că mayașii, au avut, totuși, dreptate. E acolo, mai ales unul slăbănog, care, atunci cînd vorbește despre silicoane mondene, seamănă cu Gollum vorbind despre Inelul The Precious. Are aceeași privire! 

Bravo lor! La urma urmei, de asta s-au inventat personajele publice, de asta există ființele-produse de presă, pentru a fi dezbrăcate și îmbrăcate în emisiuni de gen, radiografiate și studiate secundă de secundă, pe toată suprafață lor netezită prin lifting. Bravo lor pentru pasiune, pentru dăruire, pentru că muncesc și nu dau la oameni în cap, pe stradă ! Și mai ales bravo lor, pentru că țin vie speranța, chiar certitudinea faptului că specia umană, dacă va fi nevoie, va putea oricînd să reînceapă de la zero! Cu un simplu CLICK.

Obstacole sau oportunități?

   Ca să-mi fie mai ușor și vouă mai clar, haideți să convenim, pentru cele cîteva rînduri deșirate mai devale, că ”obstacol” înseamnă aici, într-un sens mai larg, un moment greu din viață, o răscruce definitorie, unul din acele momente care îți schimbă destinul. Neologismul ar fi, aproximativ, ”un moment supernașpa”. Iar ”oportunitate”, după cum intuiți, exact opusul. Un moment fericit, o întîmplare care, exprimată în românește, pentru români, nu s-ar putea traduce mai bine decît prin celebrul ”cîștig la LOTO”. Potul cel mare, bineînțeles.

Obstacolele şi oportunităţile vieţii sunt, de cele mai multe ori, greu de deosebit. Adeseori le confundăm între ele. Am și cîteva exemple proprii și personale care să-mi susțină afirmațiile de mai sus. 

   Primul meu examen de admitere la facultate a decurs bine pînă în momentul anunțării rezultatelor. Am considerat atunci chestia asta un obstacol foarte nasol. Și m-am uzat, mi-am mîncat ficații regretînd asta. Ca să nu stau acasă în ploaie (ploua cu reproșuri părintești), am intrat la o postliceală cu profilul ”Șef de sală”. Nu cred că se scria ”Chef de sală”, asta ar fi însemnat pe atunci culturism. Am intrat al doilea, la o concurență de 11 pe loc, atît de tare sufeream după Facultatea de Științe Economice, pe care tocmai o lăsasem, tristă, undeva, pe dealul Copoului. Următorul an, însă, i-am readus zîmbetul pe buze, intrînd în dumneaei cu toată media mea de intrare, atît cît am fost în stare.

Acum regret sincer școala aia de bucătari ! În fine, de șefuți de sală, de ce-o fi fost ea. Atunci, am considerat că e așa, o manta de vreme rea. O nălucă, agățată într-o bombă de discotecă, pe ”Still loving you”, în brațele căreia te refugiezi cu o sticlă de băutură la piept, atunci cînd marea ta iubire te respinge. Și pe care o abandonezi pe loc, fără să-ți iei nici măcar ”la revedere” atunci cînd marea ta iubire își pocnește dulcele ei oscior de la deștu`arătător, arătîndu-ți pe vino-ncoace. Căci așa am procedat. Postliceala dura 2 ani. În loc să stau și să-mi iau atestatul, patalamaua, diploma, avînd cook-uri în cap, mi-am dat examenul de sfîrșit de an, cremă de zahăr ars, pregătire teoretică și practică cu mama în bucătărie, și am abandonat după acel prim an, deoarece tocmai intrasem în linie dreaptă pentru a deveni, după cum zicea cineva, ”un prost cu diplomă”. De facultate!

  Astăzi, poate aș fi fost și eu un masterșef pe vreun vas de croazieră, poate aș fi avut un restaurant. Sau poate aș fi devenit măcar șef de sală ! Tot aș fi produs incomparabil mai mulți bănuți decît cei făcuți cu frigida Facultate de Științe Economice. Secolul ăsta ori e gastronomic, ori nu e deloc. Ca să nu mai spun ce an a fost ăla la școala de bucătari! Ce personaje am cunoscut! Ce ore mici am petrecut!...oare ce mai face Lili Papuc?...Hollywoodiana Lili Papuc dintr-a doișpea...

   Obstacolul picajului la facultate a însemnat de fapt oportunitatea de a avea o meserie bănoasă și de ce nu, chiar plăcută și creativă. Mai mult, tot datorită rezultatului negativ la prima admitere din viața mea, coroborat cu rezultatul pozitiv la extragerea a doua, am cunoscut la facultate niște oameni care mi-au devenit prieteni pe viață. Și pe care nu-i văd atît de des pe cît mi-aș dori, un mare MEA CULPA. Dar asta e altă poveste.

 Un alt moment a fost cel în care traversam regulamentar prin viață o perioadă mai proastă și a dat norocul peste mine. Accident mortal. Asta ca să dăm și un exemplu la felul doi. Am vorbit despre nenorocirea care de fapt a fost o norocire, hai să zicem și de fericirea care a fost verde și s-a uscat, iar în prezent m-a terminat. O altă răscruce care mi-a definit viața pînă în zilele noastre. Răscrucea mă-sii!...

  Eram la radio, coleg de vreun an de zile cu Daniel Buzdugan. Colaboram pe la diverse gazete locale. Mai urcam și pe scena umorului de amatori, ocazional cu Seringa, apoi cu Marius Bob. Nu se cîștiga pe atunci -nici astăzi nu se cîștigă- în presa locală suficient cît să-ți întreții o familie. Așa că mi-am vîndut sufletul pe un pumn de chiștari. M-am angajat la bancă. Nu zic, o vreme a fost ok. Chiar foarte ok. Dar, cu timpul, am aflat că dacă suflet nu e în ceea ce faci, nimic nu e. Și e din ce în ce mai nimic!

 Cam astea au fost două dintre cele mai elocvente exemple practice. Urmează teoria.

 Întîlnim în drumul nostru un munte de aur. Sau o prăpastie ameţitoare. La primul, ni se umezesc ochii de bucurie. În al doilea caz, ni se umezesc pantalonii, de frică. Dar, s-ar putea ca acel munte să se dovedească un obstacol de netrecut. Un capăt de drum. O moarte în singurătate.  La fel de bine, s-ar putea ca pe fundul prăpastiei de care ne-am temut, dar în care am sărit, să găsim, după o cădere dureroasă, o comoară  mai mică, dar ultrasuficientă și mult mai uşor de dus decît un munte de aur. Mulţi cîştigători la LOTO au sfîrşit repede şi prost, fără să se bucure decît de o mică parte a cîştigului. Şi tot mulţi dintre cei care şi-au pierdut joburile de-a lungul şi de-a latul actualei crize financiare au descoperit că puteau face şi altceva, ba chiar ceva din pasiune şi că acest altceva făcut din pasiune, automat aduce şi mai mulţi bani decît un serviciu sclavagit în silă.

   Drumul vieţii ne este întrerupt uneori, de cîte un obstacol de neocolit. Dar nu ne putem opri. Timpul nu stă în loc. Trebuie să mergem înainte! Cînd putem, construim sau improvizăm o punte. Însă cînd prăpastia e prea mare, trebuie să sărim. Şi atunci aflăm cine suntem sau ce am devenit: suntem făcuţi să cădem sau ştim să zburăm? Chiar şi din căderi sau din ascensiuni, aparent imposibile, avem ce învăţa: dacă nu ne omoară şi dacă reuşim să ajungem în partea cealaltă, frica rămîne undeva pe fundul prăpastiei sau pe vîrful muntelui. Ori tu ori frica. Cel mai stupid lucru e să mori de frică înainte de a încerca să treci obstacolul.

Munţi şi prăpăstii vor fi mereu în drumul nostru. Obstacole sau oportunităţi ? Frica și prejudecățile vor decide mereu că sunt obstacole. Dacă eliminăm frica și prejudecățile-adevăratele obstacole-, putem să transformăm aceste încercări în oportunităţi.

  

 Iar atunci cînd ajungi la un obstacol cu adevărat de netrecut, asta e. Drumul are un capăt.  În clipa aia nu mai poți face nimic. Nu știu cum să descriu clipa asta fără un kil de patetisme. Hai să încerc, totuși.
 Trebuie să lași de pe umeri toată greutatea pe care o cărai, să te relaxezi o clipă, și să privești înapoi. Poate vei fi surprins că nu îți vei vedea vilele. Mașinile. Banii bucșiți prin conturi. Nu vei vedea nimic din ceea ce credeai că e important. Pentru că nu vei mai privi cu ochii, ci cu sufletul. Iar sufletul vede doar drumul parcurs cu dragoste, cu pasiune. În final, doar asta contează.
  Iar dacă în prezent, constatați că elementele enumerate mai sus cam lipsesc din viețile voastre, înseamnă că nu prea sunteți pe drumul cel bun. Veți spune că e imposibil să vă schimbați viața. Măcar un pic, prin părțile esențiale.
Pe bune, ați încercat? Ce obstacol vă împiedică?

GHICI CINE VINE LA CINĂ

Ceaușescu, să ne ierți, hai pe facebook să fim friends!

I SEE DEAD PEOPLE !!! (văd oameni morți!!!)
Corectă observația, dar oare cine ar exclama astfel?
 Noi, dacă ne-am reîntîlni cu Ceașcă?
Sau el, dacă ne-ar vedea ”trăind bine”?

 Cutezînd precum Cutezătorii, șoimînd precum șoimii patriei, m-am avîntat pe noi mulmi de împliniri măcrețe ale internetului și am dat peste ceva incredibil, mai exact peste pagina de facebook a tovarășului Nicolae Ceaușescu , precum și a tovarășei sale de viață și de moarte, Elena Ceaușescu.
După un sfert de veac de neatîrnare, după 5 cincinale de progres, libertate și capitalism, am ajuns mai jos decît de unde am plecat!
Incredibil internetul ăsta! Cum, dragi ”pretini”, cum, după ce am crescut în spiritul ”un Ceaușescu bun e un Ceaușescu mort”, acum, la maturitate, cînd generația mea visa să construiască și să trăiască într-o lume ”normală”, fără dictatură, fără partide extremiste, fără ideologii dezumanizante, cum să-i cer prietenia pe facebook?! Poate să-i cer și o butelie, sau un apartament, nu? Ce comod. Nu mai trebuie să fug pe lîngă blindatul ARO dictatorial și să îndur o bătaie de la Securitate pentru a-i plasa plicul cu doleanțe...astăzi stau comod acasă în fotoliu și socializez cu acest spirit după bunul meu plac. Pentru că, vă place, sau nu, Ada Milea are dreptate: Ceaușescu n-a murit, ne veghează îndîrjit. Nu știu dacă Ceaușescu e un spirit, dar sigur e în spiritul nostru. Ucigîndu-l de Crăciun, în 89, de fapt, ne-am sinucis. Ne-am sinucis și am ajuns, ca orice sinucigaș conform contract, alături de el și de coana Leana, în iad. În iadul nostru de zi cu zi.
Dar acestea sunt lucruri îndelung dezbătute, știute, recunoscute, stabilite, așa că hai să revenim la Prima Pagină de Facebook a Țării.
Parcă și aud discursul de inaugurare. Ce zic eu, parcă îl și văd. Parțial color, pentru cine știe.

DISCURSUL SOLEMN ROSTIT DE TOVARĂȘUL NICOLAE CEAUȘESCU CU PRILEJUL INAUGURĂRII PAGINII SALE OFICIALE DE FACEBOOK

 ȘI DE ALEGERE A SA ÎN FUNCȚIA SUPREMĂ DE PREȘEDINTE ȘI PRIM-ADMINISTRATOR AL ACESTEI PAGINI

Stimate tovarășe Președinte al Fesbuc, domnule Marc Țucănbere...stimate tovarășe și pețipoance selfiste...stimați tovarăși și cocalari, maneliști din toată țara, fără deosebire de națonalitate și fără număr, cu alte cuvinte, Stimate Omule de tip Nou,

 în aceste momente solemne, de la înalta tribună a-nternetulu`, doresc să adresez cele mai calde mulțumiri șomerilor, pensionarilor și copiilor. Asta pentru că nu se mai ezistă, ca să mulțumesc cum obișnuiam, clasa muncitoare, țărănimea, telectualii, oamenii muncii fără osebire de naționalitate, nu se mai ezistă nici munca în țară, nu mai avem nici țară, ci doar un singur stat, un stat de drept, un stat unitar și suveran: Statul pe Fesbuc! (Likeuri)

Dragi tovarăși și frenț, cum se spune astăzi, chiar de înainte de a se naște stimatul președinte și inventator Marc Țuchenbergenbier, deschizător de drumuri de împliniri mărețe, am contribuit la această mare, grandioasă, epocală eră a omenirii, cea a rețelelor de socializare. Trăiască Partidul de Socializare Român! (Likeuri prelungite)

 Am început această măreață ctitorie chiar pe 25 decembre 1989, după căderea odioasei, văduv fiind pentru cîteva secunde, văduv dar LIBER, cînd, neprecupețind nici un minut de libertate, am aticipat...apiticat...anpicitat...am pus bazele viitorului luminos al fesbuculu`, inventînd 2 ielemente de bază, poucul și postatul pe zid. Mă refer mai ezact, atunci cînd un grup de tineri mi-au dat ”Poke” la Tîrgoviște, unde am ajuns cu TAG-ul...ăăsta, cu TAB-ul. Mi-au dat ”poc!-poc!” pînă mi-am făcut un selfii cu Kalașnicovul și am postat pe peretele din spate cam tot ce aveam on my mind, adică în cap. Am luat atunci cred că mai mult de 23 de milioane de laicuri. 

(Likeuri și Shareuri fierbinți, sincere.
Se scandează commenturi: inimioare, emoticoane și muuulte semne de esclamație)

Pentru a propăși această ctitorie a-nternetulu` - pagina mea de fesbuc- , pentru a o înainta pe noi și noi culmi de civilizațe și progres, promit solemn, să o difuzez pă `nternet, doar 2 ore pe zi, de la 20 la 22 seara!

Am să postez poze cu animalele mele de companie: Vadim, Păunescu (ce mult mînca ăsta!), Iliescu (ăsta micu` a turbat și a trebuit să mă împuște ca să scap de turbarea lui)...Voi milita neobosit pentru a rezolva problema maidanezilor fără stăpîn, ca Voiculescu, Băsescu și haitele lor de la Antene și de Labeunu. Dragi tovarăși și pretini, să nu precupețim nici un efort și să depășim planul cincinal la Likeuri, comentarii și Shareruri! Pentru că numai în șeruri o să ne mai fie bine!

(se scandează ”Ceaușescu și Facebookul numai ei ne dau de lucru!” și ”Likeul nostru, prietenia- Ceaușescu, România!”)

În încheiere, vă asigur că aceia dintre dumneavoastră care nu-mi cer pretenia sau care nu mi-o acordă, trebuie reeducați pentru a deveni chezașii unui internet luminos, al tutulol, fără deosebire de naționalitate. De aceea, tovarăși, îi voi trimite la Canal. Pentru că vă anunț solemn, cu această ocazie, că doresc să îmi deschid și un canal pe Youtube!

Sau cam așa ceva.

Prezentăm mai jos, în fața Marii Adunături Naționale de Socializare, academica pagină a Tovarășei Elena Ceaușescu. Cum ar spune doamna, iată Dovada!

Dați CLICK cu mouse-ul pe poză pentru a o mări și a vedea detaliile

Aflăm cu reală stuchefacție că Elena Ceaușescu S-A REÎNCARNAT!!! (dați click pe poză pentru a o mări, a o preamări și a vedea aceste detalii senzaționale incredibile în direct exclusiv)
A renăscut în Petrești, județul Alba, România, a studiat la ASE București și trăiește în Iași. Dar acum se plimbă prin Praga, Cehia.
Este, bineînțeles, căsătorită. Chiar dacă nea Nicu e un pic mai mort decît ea, totuși are pagină de socializare ca un bun socialist ce se află, ca să nu mai pomenim că ei au avut mereu o chimie specială. Mai ales ea.

După 15 ani

   1 Mai 1999 a picat într-o sîmbătă. Oarecum nasol pentru iubitorii de zile libere. Cînd se mai întîmplă asta, ar trebui ca Guvernul să declare ziua de sîmbătă zi de luni și viceversa. Astfel, automat, ziua de marți ar deveni duminică, iar cetățeanul micofil (halitor de mici) ar beneficia de 4 zile libere, consacrînd 1 Mai drept ceea ce ar trebui să fie mereu, și anume, o ”minivacanță”. Trăiască.
  Fiind sîmbătă, unu maiul din 99 urma firesc după cheful de vineri. În perioada nouăzecistă vinerea era bairam. Ca să fiu chronicle-correct, de vineri ÎNCEPEA bairamul. Nu știu, dar mă gîndesc că ar fi bine ca, noi, cei care am practicat acea perioadă, să ne mai verificăm din cînd în cînd religia, că nu se știe.
 Fiind după bairam, eu aveam cîteva șuvițe de păr roz, normal. La propriu. După cum se poate observa, purtam bocanci, deși afară erau vreo 25 de grade. Asta din două-trei motive:
 - în camera de cămin a viitoarei mele soții - de acolo veneam - nu se găseau prea multe sortimente de încălțăminte bărbătească, altfel...;
- primăvara venise pe neașteptate, cînd începusem eu s-o curtez pe doamna, era încă iarnă afară;
- sigur eram după un chef de vineri, dar nu sunt sigur că era vorba despre vinerea de 30 aprilie 1999.
  Am trecut pe la Hala Centrală, am băut un iaurt. Ne-am cumpărat ”Cațavencu” și încă o revistă, nu mai țin minte care.Telectuali, cum s-ar zice. Destinația de sărbătoare a fost terasa Vînătorul din Copou. Acolo, masă mare, mulți prieteni. Nu știu ce ne-a venit așa, deodată, nici nu scăzuse spuma în primul rînd de halbe, că ne-am repezit pe Copou la vale, pînă în Piața Unirii, unde ochisem un fotograf. Am comis ”la minut” poza din imaginea de mai sus, evident cea din stînga. Ne-am întors la terasă cît ai spune ”Asta-i viață, ăsta-i trai, să trăiască 1 Mai?”.
O dragă prietenă ne-a povestit ulterior, că ne-a văzut din tramvai alergînd pe bulevard în sensul invers de mers al tramvaiului. În contextul în care noi o invitasem la terasa cu pricina. Fata s-a simțit un pic ciudat văzîndu-și ”gazdele” fugind de acasă în timp ce ea se îndrepta spre întîlnirea stabilită. Atîta lucru nu a împiedicat-o, totuși, să meargă mai departe, după cum stabilisem. Asta era prietenie pe atunci!
  Dragii noștri convivi ne-au onorat cu cîte un autograf pe verso-ul pozei și asta a fost. Am băut o bere, am mîncat un mic, am ascultat o muzichie și au trecut 15 ani.
  Ce s-a mai întîmplat în acești 15 ani? Tot 1 mai. Dar, ca să folosesc și eu gluma aia răsuflată: Unu mai frumos. Unu mai deștept. Unu mai ceva. Unu care completează și colorează poza noastră veche în felul următor: