Am stat patru zile în Roma. Patru zile pline. În a cincea zi am plecat, cu roua-n picioare. În patru zile am mers pe jos aproximativ 80.000 de pași. Cam 20.000 de pași pe zi. Știu asta pentru că Toma a avut inspirația să pună un pedometru la treabă. Poate, în ultima zi să fi mers mai puțin, am fost mai leneși. Eram obosiți. Să zicem 10.000 pași. Și tot ar însemna că am mers pe jos de la Iași la Pașcani. Pe autostradă! Dacă tot ne folosim imaginația...N-am să încerc să descriu impresiile pe care mi le-au lăsat comorile culturale ale Romei. Încă nu s-a inventat un aparat care să capteze experiențele personale pentru a fi împărtășite, ulterior, celorlalți. Dacă aș încerca, totuși, să redau, prin comparație măcar, senzația pe care o trăiești la prima plimbare printre fabuloasele amintiri ale acestui oraș, amintiri săpate în piatră ori sculptate în marmură, îmi imaginez că e cam aceeași senzație pe care ne-o descrie Steven Spielberg în secvența din Jurassic Park, în care personajele se plimbă pentru prima oară printre dinozauri. O senzație de uimire copleșitoare, amestecată cu fascinație și bucurie copilărească. Ai senzația că poți atinge cu mâna, colțuri de povești ieșite din cărți.
De la Termini la Vatican, am ajuns cu autobuzul 64, striviți într-un grup de portughezi cu mare chef de vorbă. Toți, deodată. În 20 de minute de mers cu autobuzul, cred că am recuperat 30 de ani de telenovele. Când am coborât la Vatican, fiind capăt de linie, a coborât toată lumea, ocazie cu care am constatat cu groază că, sub mine, pe undeva, călătorise strivit, tot drumul, un vietnamez pipernicit, cu ochelari și plin de coșuri. Am verificat, trăia. Cred că reușise, cumva, să se adăpostească în propriul rucsac, pe care îl purta în spate. Fără să-l dea jos. Atunci am înțeles că americanii n-au avut nici o șansă în Vietnam.
Am mers mult pe jos în excursia asta, dar când n-am mai putut, am mers cu autobuzul. Am preferat autobuzul, pentru că puteam admira pe geam peisage, ceea ce ar fi fost mai dificil din metrou. Biletul de autobuz e 1,5 EUR. Îl puteți cumpăra de la automatele de ”biglietti” sau de la tutungerii, chioșcuri sau buticuri aflate în apropierea stațiilor. E valabil 100 minute din momentul compostării și poate fi folosit cu același succes și pentru tramvai sau metrou.
Trebuie de menționat că există o taxă de oraș de 3,50 EUR/zi/pers., pe care am plătit-o la gazdă, direct. Am primit chitanță pentru toate serviciile cumpărate. Gazdele serioase de pe Airbnb, ”superhost”, cum sunt catalogați, nu se joacă cu legea. Foarte practic mi s-a părut biblioraftul informativ pentru oaspeți, în care puteai găsi absolut orice, de la obiective turistice la farmacii și spitale, numere de telefon utile, pizzerii, restaurante, transport, spălătorii, cinematografe etc.
În cazul Vaticanului, am mușcat. Am rămas fără vreo doi dinți din față: online, ne-a costat, pe toți trei, 72 EUR. Dacă am fi mers direct, la coadă (în ianuarie, nu e cine știe ce coadă), la Muzeu, nu cred că am fi dat mai mult de 48 EUR (16 EUR/pers), poate și mai puțin dacă pentru elevi/studenți ar fi existat vreo reducere. Și cred că există.
Ca să nu mai spun că, pe internet, scria că biletul include și audioghid, iar când am ajuns în muzeu, la punctul de distribuire al aparatelor și am dat să-mi intru în drepturi, cu alte cuvinte am fluturat biletele pe sub nasul unei domnișoare de la acel ghișeu, arătându-i că vreau și eu unul, domnișoara audioghidușă (distribuitoare de audioghiduri) a fluturat și ea un bilet pe care scria 8 EUR. Am plecat, fluturând din bilete, ca să fie clar că mi se fâlfâie! Da` e frumos așa?!...
Oricum n-ai timp să stai la bârfe cu ghidul. M-a amuzat un grup de asiatici care stăteau smirnă în fața ghidului lor. Ăla urla ca într-un film cu karate. Era să mi-o iau și eu după cap, că m-am oprit fix în dreptul panoului de pe care explica Jackie Chan chiar atunci. După vreo două ore, ăia erau tot acolo. Cred că ghidul cel nervos terminase de predat și acum îi asculta. Sau dădeau teză, nu mi-e clar.
În patru zile am reușit să vizităm jumătate din principalele obiective turistice ale Romei. Pentru Muzeul Vaticanului trebuie să vă dozați cu grijă efortul, să fiți odihniți, calmi, sătui, să aveți apă la voi și ceva biscuiți sau orice vă mai poate asigura un refresh pe parcursul zilei. Veți fi expuși la o supradoză de artă, istorie și cultură. La un moment dat, experiența de vizitator e distrusă de ceea ce eu numesc ”efectul de muzeu”: din cauza densității foarte mari de opere pe metru pătrat, nu mai distingi frumusețea lor. Din cauza pădurii, nu mai vezi copacii. După primele 500 de statui și tablouri, nu te mai impresionează restul de j-de mii. Eu am cedat undeva, pe la galeriile de artă modernă. Noroc cu Stela, care m-a oprit din fuga mea spre ieșire, ca să-mi arate un foarte cunoscut tablou al lui Salvador Dali. Greu tare. Pentru cei cu răbdări nelimitate în orice rețea, le recomand ghid sau audioghid. Ar fi indicat să vizitați acest megamuzeu în prima sau a doua zi, după sosire, cât încă nu v-ați săturat de cocoșei de marmură sau de culturiști înveliți în cearșafuri.
Roma trebuie vizitată cel puțin odată-n viață. Și cel mult, de 2 ori, după gustul meu. De fapt, s-ar putea ca, a doua oară să fie mai fain ca prima. Pentru că ești mai relaxat. Prima dată vrei să vezi cât mai mult, dar a doua oară deja ai văzut ce era mai important, așa că te poți focusa mai liniștit, pe restul obiectivelor. Neapărat de văzut Basilica San Pietro. Iar pentru cei care au văzut filmul ”Vacanță la Roma” (Roman Holiday) cu Audrey Hepburn și Gregory Peck, le recomand să-și bage...mâinile și să se distreze vizitând Bocca della Verita. Pentru cunoscători.
Bineînțeles că ne-a părut rău când s-a terminat vacanța noastră romană. Am plecat dimineața, pe la 5:00, învăluiți în ceață, de parcă regretele noastre pentru tot ceea ce nu am văzut sau nu am făcut, s-ar fi materializat în jurul nostru...
Toma, a concluzionat în stilul caracteristic: ”Îmi pare rău că plec din Roma, dar nu la fel de mult pe cât mi-a părut când am plecat din Munchen. În Munchen m-aș întoarce oricând.”
L-am înțeles: spre deosebire de noi, care am crescut cu interdicția de a călători în străinătate, pentru copii noștri, a ieși din țară e ceva absolut firesc, nu mai înseamnă nimic. Ei nu sunt entuziasmați din start, de simplul fapt că au trecut granița, așa cum ne bucurăm noi, ei apreciază destinațiile de vacanță prin comparație, obiectiv, fără puncte din oficiu.
Pentru copii noștri, Roma nu e decât un București ceva mai mare, cu câteva chestii impresionante, mai norocos, cu o moștenire mult mai bogată, cu multe minuni care trebuie văzute, dar la fel de murdar, cu oameni ai străzii, cu trafic dement, cu cetățeni atinși și ei, atât de binecuvântarea cât și de blestemul latinității. Mai mult decât calitatea materială și reputațională a unui loc (obiective turistice, arhitectură, istorie), tânăra generație apreciază calitatea vieții din acel loc. Asta ține strict de oameni, de gradul de educație, comportament civic, de bun-simț și corectitudine. Roma e doar de vizitat, Munchen e de trăit. Vestigiile antice ale Romei, e adevărat, atrag turiști. Dar turiștii înseamnă doar bani. Iar acești bani nu se împart în mod egal la toți cetățenii orașului. La unii nu ajung deloc. Nemții au reușit să construiască ceva mult mai impresionant decât tot ceea ce au construit, vreodată, romanii: o societate civilizată. Catedralele, palatele și columnele invizibile, imateriale, dar la fel de reale ca cele din piatră, construite de nemți, sunt monumente de civilizație, educație și corectitudine pentru noi și sunt lucruri normale, banale și logice pentru ei. Monumentele lor sunt ”locuibile”, aparțin prezentului, oferă vieții de zi cu zi mult mai mult decât poți cumpăra cu bani și sunt în beneficiul tuturor locuitorilor cetății.Roma te seduce cu trecutul ei. Munchenul, în schimb, te cucerește cu imensul potențial al unui viitor seducător.
