Cei șapte pitici pe creier

sursa:KMACK TIME. 3 iul. 2014

     Obișnuiesc să am, la capul patului, un scăunel    pe    care pun chestii, înainte de a adormi. Nu râdeți, știu la ce vă gândiți. Nu din alea. Chestii pe care le folosesc pentru a adormi. E foarte util, pentru că adorm de 5-6 ori pe noapte. Scăunelul ăla e aproape la fel de important, pentru somn, ca și patul. Cu ceva  vreme în urmă, aveam și eu, ca toți oamenii, o   noptieră. Însă, pe parcurs, noptiera aia și-a făcut treaba atât de bine și s-a umplut de atâtea prostii pe care nu mă îndur să le arunc, încât a fost promovată la rangul de dulăpior. Însă, pe postul de dulăpior, era chiar dulăpiorul. Noroc că, dulăpiorul, la rândul lui, dând dovadă de seriozitate și perseverență, s-a umplut până la refuz cu alte lucruri pe care nu le-am folosit niciodată în ultimii 15 ani, dar de care nu mă pot lipsi. Așa că  mi-a fost ușor să-l promovez și pe dumnealui la rangul de soldățel, eliberând astfel, poziția de dulăpior. L-aș fi promovat ”soldat”, însă soldatul, ca piesă de mobilier, e un dulap îngust și înalt, cu rafturi.  Dulăpiorul, fiind minion și deja obișnuit cu numele diminutivat, a acceptat titlul de soldățel. În plus, l-am pus lângă servantă, visul lui dintotdeauna. Și lăsați, că nici servantei nu-i displace, am văzut eu. 

     După ce am refăcut organigrama, iată că revin la cel mai nou angajat, bodyguardul care îmi vegheză visele, scăunelul. Cum spuneam, ca să nu mă mai ridic din pat, riscând să-mi sară somnul, pun pe scăunel acele mici nimicuri trebuincioase omului la dormit: ochelarii, telecomanda, căștile, un pistol cu butoiaș și telefonul. Sub scăunel, o sticlă cu apă. Când îmi sare somnul, pun ochelarii, căștile, iau telecomanda, butonez, aștept somnul. Dacă mi-e sete beau și niște apă. Vă întrebați, cu siguranță, când vine rândul pistolului cu butoiaș. După cum ați intuit deja, pistolul îl folosesc, nu atunci când îmi sare somnul, ci în momentele cele mai grele și mai dulci ale somnolenței, atunci când adorm mai gingaș și mai profund decât un prunc și anume, atunci când trebuie să mă trezesc! Butoiașul conține un singur glonț, practic joc ruleta rusească cu mine însumi, miza fiind datul jos din pat. Viu. Lunea dimineață pun în butoiaș trei gloanțe. Ce frumoasă e viața, lunea dimineața!

    Așa de mult îmi place să merg la muncă, încât numai sub amenințarea cu moartea mă mai ridic din pat! Pistolul e doar o metaforă. De fapt, nu-i mare șmecherie, doar înlocuiesc o moarte rapidă cu o moarte lentă. Ca mulți alții, de altfel. Ca foarte, foarte mulți alții. Ca toți ceilalți aș spune, dar m-aș înșela enorm. Cică nu toată lumea merge la serviciu ca la eșafod. Gândiți-vă la cei 7 pitici ai Albei-ca-Zăpada. E cel mai nefiresc și revoltător lucru pe care l-am auzit vreodată: să mergi la serviciu, cântând de bucurie. Ce tâmpenie! AIHO-AIHO! Și nu la orice serviciu! În minăăă!!!  Nici dacă minau bitcoin și tot nu...Oricum, ceva e serios în neregulă cu piticii ăia. Eu cred că se drogau. Făceau trafic de droguri. Iar ”piticii” era doar o poreclă, sau poate asta era denumirea bandei lor, Clanul Piticilor. Făceau și trafic de persoane, normal. Doar nu vă imaginați că Albă ca Făina stătea cu șapte mineri murdari și transpirați, de plăcere?! Altfel nu-mi explic. Și numele ei e suspect.  Albă ca ce?! Să fim serioși: ca zăpada? De câte ori a nins în basmul ăsta? Exact. Zero.

     Iar faza cu mușcatul din mărul otrăvit s-o spui lui Mutu. Că și el se pricepe la basme de astea, unde ninge mult. Aia a fost supradoză, clar! Gagica a intrat în comă, nu în somnul iubirii. Dacă citești printre rânduri, se leagă lucrurile. La ce să te aștepți de la o tipă care, dimineața, la prima oră, în loc să caște și să înjure cu ochii lipiți de somn (gândiți-vă numai ce rând era la baie, dimineața, în casa aceea), o apucă cântatul și dansatul, în timp ce vede cum ”păsărele colorate și animalele pufoase ale pădurii” o ajută la treabă?!...AIHO-AIHO, Alo, Alooo! Unde mă duci, basmule?! La urgențe, domnule, nain-oan-oan, sau cum se traduce în românește, 112. Și uite așa a venit, nu prințul cel frumos, ci un doctor plătit de cartel, care, în loc de sărut, i-a făcut o injecție cu adrenalină, pentru că, de la un simplu pupic, oricât de tare i-ar fi mirosit gura ”prințului” a tacos cu usturoi, nu s-ar fi trezit (h)eroina din poveste. Bine fac ăștia că au interzis basmele astea incorecte politic și înlocuiesc personajele clasice cu persoane de culoare sau LGBTQACDEFGHIJ(...), în rolurile principale, e mai veridic. Ce tot atâta Aiho-Aiho, când situația e maro?

Amintiri din Lumea unde Câteodată

         

Îmi amintesc cum ne-am plimbat noi, niciodată, printr-un parc inexistent, în Lumea unde Câteodată. Acolo am simțit, cu adevărat, că trăiesc!  M-am simțit la fel de viu ca vântul mătăsos, de culoare sepia, pe care-l purtam, amândoi, pe umeri, ca pe niște mantii lungi și boeme. Copacii, îngândurați, ascultau Poemele vântului. Ne plimbam prin parc, vântul recita în șoapte de primăvară tomnatecă fragmente de nemurire, iar noi eram două versuri albe, în poemele lui gri. Apoi a început să plouă și s-a ridicat din pământ un miros de iarbă tânără, proaspăt cosită, de pământ negru și de undeva, de sus, se răsfirau șlagăre ale anilor `70. Ploua în italiană și în franceză, pe 45 de rotații, ploua verde-crud și am plouat și noi în noi, pierduți printre picăturile de ploaie, nemaiștiind unde începi tu și unde mă sfârșesc eu. Dar tu n-ai început niciodată iar eu mă voi sfârși, câteodată, de dorul acestui niciodată. 

         Dorul ăsta păcătos, fără sens, ca un pod cu un singur capăt, un pod între Lumea unde Niciodată, și  nicăieri. El nici nu știe că e dor, de fapt, nici nu știe ce e, bănuiește că ar fi absența ta. Se uită la păsări și zice: ”Și eu pot zbura, dar nu sunt pasăre, pentru că nu am unde să zbor”. Se uită la un lup singuratic și spune ”Și eu pot alerga singur zi și noapte dar nu mă pot hrăni cu ceea ce ucid, pentru că eu nu pot ucide decât omul din inima căruia am crescut și asta nu se face!”. Așa zice el, dar adevărul este că, de cele mai multe ori, dorurile neîmplinite se transformă în lupi singuratici sau în păsări de pradă care-și devorează stăpânii. Apoi mor și ei, ca proștii, din devotament, asta e regula: stăpânii devorați și prădăDorii devotați. În amintirea lor, rămâne doar o dragoste neîmplinită, ca o lună plină, neurlată. 

         Îmi mai amintesc cât de obosit eram, pentru că, în Lumea unde Niciodată, niciodată nu te poți odihni. Timpul, niciodată, nu stă în loc. Spre deosebire de Lumea unde Câteodată. E absolut minunat să poți ieși, câteodată, din viață, și să te odihnești pe mal, înafara Timpului. Să poți ieși din rol și să fii câteva clipe, tu însuți, împreună cu cineva. Să poți respira. Să poți fuma fără să te gândești la ”ieri” sau la ”mâine”, la bani sau la cancer. Și tot așa, odată niciodată, când ne plimbam pe malul vieții, ne-am întrebat de ce viața curge într-un fel, pentru tine și în alt fel, pentru mine. Și atunci, ne-am dat seama că ne plimbam împreună, dar pe maluri diferite. 

       

Lucruri pe care nu le înțeleg (II)

     

     1. Nu înțeleg rostul talk-show-urilor.  

      Se adună câțiva incompetenți  într-un studio virtual, sub reflectoare, ca muștele sub felinar și bâzâie vreo două ore numai tâmpenii. Investiție minimă, distracție maximă.

     ”- Vă mulțumesc că ați venit”. 

      Așa e, teoretic, stimatul invitat nu e obligat să apară în presă. Ăla e timpul lui propriu și personal, de care poate dispune cum vrea domnia-sa. Practic, însă, timpul petrecut în direct nu e niciodată un act filantropic, o donație, un cadou. Cum ar spune Dick Domnul Râmă (varianta de pe AliExpres a lui Flick Dl. Rimă): Sunt interese de ambele părți ale acestei mese.  

     ”- Vă mulțumesc că m-ați invitat”.  (invitatul, de multe ori, este ”Opțiunea 4”, în agenda producătorului emisiunii. Primele 3 opțiuni n-au putut să vină. Și el știe asta).

      Așa e politicos, să răspunzi la un ”mulțumesc” cu un contra-mulțumesc. Oameni educați. Nu contează că după 5 minute încep să-și toarne găleți de căcat în cap unii altora, important e că au mulțumit frumos pentru invitație și au salutat telespectatorii. Când nu-și dau capuri în gură, acești domni și duoamne ne explică chestii grele, pe care nu le știam și nici nu le bănuiam, cum ar fi ce e gaura de la covrig și de ce nu e bine să-i bagi ursului degetul în fund. Analiști economici, politici, sportivi, experți în arte de tot felul, ingineri agricoli, analiști de media, de turism, de nișă, de masă, de casă, nutriționiști, psihologi, nici nu mai contează pregătirea, oameni care stau 9-10 ore pe zi numai prin televiziuni și posturi de radio, de te întrebi când mai au timp să citească și altceva decât burtiere și breakingnews-uri. Breasla păreriștilor. Înțeleg de ce există, pricep motivele care-i mână-n luptă pe păreriști. Din punctul lor de vedere, bineînțeles!

      Ce nu înțeleg,  e rostul acestei ocupații umane. Nu-l înțeleg, dar îl bănuiesc. Nici banii, nici lobby-ul politic, nu constituie fundația talk-show-ului, deși, la prima vedere, așa pare. Nu, eu cred că motivul e mai profund, cel puțin la noi, la români, pentru că tocșouri sunt peste tot în lume, la toate televiziunile. Românului, însă, îi place taclaua, bârfa. Fiind și specialist în orice domeniu, îi place să șadă la discuții interminabile. Pentru că, acolo unde se termină vorbitul, începe făcutul. Și e mult mai ușor să vorbești decât să faci.

      Oferta de păreriști acoperă aproape toate gusturile, se pliază pe majoritatea curentelor de opinie, oricât ar fi acestea de diverse sau de sărite de pe fix. Spun ”aproape toate gusturile”, pentru că rămân pe dinafară cei care nu-și iau opiniile de la supermarketul media, ci preferă un punct de vedere propriu, home made, artizanal și cât mai obiectiv. Atenție, ”formatorii de opinie” se adresează doar celor care au deja o opinie formată, solidificată, bătută în cuie cu ciocanul, eventual cu secera și ciocanul (vreo 40% dintre ei, dacă nu mai mulți). ”Formatorii de opinie” sunt, de fapt, confirmatori de opinie. Oamenii validează doar ceea ce vor să audă. De ce să nu-i servim la înălțimea sau la josimea așteptărilor domniilor lor? (ce mulți de ”-lor”!)

2. Nu înțeleg rostul celor care încă mai încearcă să explice lumea la modul serios, pe baze științifice.

       Până aici am înțeles. Păreriștii o fac cu gura, pentru bani, cum vrea clientul, adică patronul de media (orice asemănare cu fapte și personaje reale, de pe centură, sunt destul de evidente), iar consumatorii, la rândul lor, au nevoie de ceva sau de cineva la care să caște gura. Poporul trebuie distrat de la gât în jos, în timp ce Creierul Neamului trebuie menajat, odihna veșnică, dă-o lui, Doamne! Oamenilor nu le place să gândească, să aibă inițiativă, să fie independenți. Stilul ăsta de viață presupune un efort continuu, presupune să iei decizii și să-ți asumi toate consecințele deciziilor luate. Nu mai rămâne timp de taifas, de bârfă, de taclale. Și în cazul ăsta, pentru ce mai trăim?! Fără Capra Vecinului, viața e pustiu!

       Nu-i nimic, e ok, așa e lumea la bază, ăsta-i mainstreamul, așa a fost dintotdeauna. S-a mai schimbat un pic, dar nu prea mult. Din păcate, în rău. Ce s-a câștigat pe de o parte, s-a pierdut dublu, pe cealaltă parte. Ce s-a schimbat fundamental, după 1989, însă, a fost dispariția sistemelor social-economice și politico-ideologice așa cum au fost ele definite și concepute. Au dispărut atunci comunismul, dictatura, dar și capitalismul și democrația. Azi, mulți înjură capitalismul, alții spun că democrația e de vină. Se înșeală. Ce trăim noi, azi, nu e nici capitalism și nici democrație. Nici unul dintre principiile care definesc și pe care se bazează aceste noțiuni, nu mai funcționează. Au funcționat, în diverse părți ale lumii, permițând dezvoltarea societății și mai ales, progresul tehnologic, până în 1989. Capitalismul se bazează pe proprietatea privată, piața liberă și libertatea de acțiune. Ca să nu facem urât, ni se mai arată din când în când niște machete ale acestor piloni, dar în realitate, aceștia nu există. Noua Ordine Mondială a început din 1990 atât pentru țările din fostul bloc comunist, cât și pentru restul lumii. Atunci a avut loc o dublă revoluție, una mică, anticomunistă și diversionistă, cu rolul de a abate atenția de la adevărata revoluție, cea de la nivel mondial, fără denumire, fără revoluționari, fără sloganuri și fără lideri carismatici, lideri a căror imagine s-o înlocuiască pe cea a lui Che Guevara, pe tricourile rebelilor conformiști. Au dărâmat un zid pentru a putea construi o întreagă închisoare. 

        Ca în Game of Thrones, planeta are, încă, lideri puternici, fiecare cu tronul lui: Tronul Petrolului, Tronul Medicamentelor, Tronul Presei, dar jocurile s-au terminat. Lumea toată, inclusiv acești lideri mondiali, e condusă azi de cineva sau de ceva, cu o putere fără precedent în toată istoria omenirii, care stă pe Tronul de Biți, făcut nu din săbii topite ci din cifre de zero și unu și care, pe post de dragoni, stăpânește browserele de internet.

      În condițiile astea, ce mai analizăm? Despre ce vorbim? Ce rost mai au specialiștii? Toate deciziile legate de economie, societate, politică, cultură, tendințe, ba chiar și de starea vremii, toate deciziile macro, dar cu impact micro, local, sunt luate de către cei câțiva (probabil nu sunt persoane publice) care au avut la momentul oportun (oare când a fost asta?...) viziunea internetului, a tehnologiilor actuale, care, până și nouă, încă ne par aduse din viitor și au înțeles  potențialul uriaș al centralizării acestor puteri absolute.  

         Dragi analiști. Dragi cercetători britanici. Ca să vă curm suferința, vă dezvălui răspunsul universal valabil, răspunsul la orice întrebare v-ar mai chinui de azi înainte și nu v-ar lăsa să dormiți la teatru sau la operă: creșterea profitului, indiferent de consecințe. Tot ce se întâmplă pe lumea asta, din acest motiv se întâmplă. Toată munculița atâtor genii, de-a lungul atâtor secole, studii, știință, nopți nedormite, Nobeluri acordate, universități înființate, destine individuale sau sociale schimbate, totul ANULAT!  Îți dai seama, domnule profesor, domule geniu, ce ridicol arăți, ca un popândău în costum nou, cu graficele alea în spatele tău? Orice analiză e ridicolă și inutilă, din moment ce poate fi oricând, anulată, printr-o simplă apăsare de buton. Legea Profitului abrogă Legea Naturii, Legea Economiei, Legea Justiției și toate celelalte legi. Legea Profitului reglementează însăși Legea Vieții. Dacă, în mod direct sau indirect, Viața aduce atingere profitului, se vor lua orice măsuri necesare pentru protejarea profitului. În numele profitului, crima va fi justificată și permisă. Cum? foarte simplu: se va trage cu creta o linie, pe jos și se va spune: cei din partea aia sunt răi, noi suntem buni. Ei sunt dușmanii, vor să ne omoare pentru că i-am atacat! Sau pentru că au altă religie, culoare a pielii, sau pur și simplu pentru că s-au infectat cu virusul fabricat de noi! Știu, nimic nou, de-a lungul istoriei, au mai murit niște armate de fraieri pentru ca unul mai șmecher să facă avere.  Însă, zilele astea, parcă, totuși, profitul ăsta nenorocit, calculat în vieți omenești, a atins maximul absolut. Ăsta e, iarăși, un lucru pe care nu am cum și nu vreau să-l înțeleg!

Lucruri pe care nu le înțeleg

     

       De astăzi, de la ora 8 și 12 minute, nu mai înțeleg o seamă de lucruri. Ce s-a întâmplat la ora 8 și 12 minute? Nimic deosebit. Gândurile astea m-au năpădit de undeva, dinlăuntru, din acel întuneric absolut din care izvorăște miraculos, timpul vieții omului, acel fluviu de întrebări, răspunsuri, temeri, bucurii, păreri, idei, dorințe etc și care, filtrate, alcătuiesc, în ochii lumii, personalitatea unui individ. Acel întuneric absolut din care venim și în care ne întoarcem. Cu alte cuvinte, așa mi-a venit, na! Nu mai înțeleg, nu mai văd rostul unor lucruri.

         În primul rând, nu înțeleg de ce există ÎPS Teodosie.

     Nu mai înțeleg rostul științelor umaniste. Antropologia, lingvistica, psihologia, sociologia, economia, istoria, geografia, filosofia, de astea. De ce să ne mai pierdem timpul cu niște noțiuni ce țin de trecut, fără nici un viitor, în prezent golite de conținut?!

     Antropologia: a rămas în urmă, blocată în pragul Ecranului Negru al device-ului smart, oricare ar fi acesta. Istoria omenirii a mers mai departe, dar ea n-a trecut Dincolo. În noua lume, jumătate reală, jumătate virtuală, antropologia trebuie s-o ia aproape de la început, să se reinventeze. Timpul Lumii se împarte în două mari etape: Era Pre-Internet și Era Post-Internet. Haideți să recunoaștem, oamenii născuți dincolo de ecranul smartului, sunt altfel. Lumea lor e alta, se supun altor legi. Părem la fel, dar nu suntem, credeți-mă. În curând, majoritatea valorilor umanității, așa cum le știam noi, vor dispare. Începând cu arta și religia. Noi, ăștia, născuți ”pe uscat”, înainte de internet și de mijloacele de navigare pe infinitele sale întinderi, nu-i putem înțelege pe deplin pe cei născuți cu @-ul în ADN. E o prăpastie de netrecut. Adio, antropologie! Din istorie te-ai întrupat, în istorie te-ai întors. 

          Geografia: Pământul e plat! 

      Lingvistica: BFF😀😂😘LOL💔💤😡WTF💩💩💩. O să vă fie dor de lipsa cratimei și de dezacorduri!

      Psihologia: acum citești textul ăsta de pe un telefon/laptop/calculator, corect? Exact în acest moment și tu ”ești citit(ă)”: search engine indexing, page ranking, parse request, sugestion generators etc. Cambridge-Analytica, Facebook, Google, algoritmi, inteligență artificială, ăștia sunt noii tăi psihologi. Însă, spre deosebire de un psiholog clasic, al cărui unic și nevinovat scop era doar să-ți ia banii, ăștia vor mult mai multe de la tine. Îți vor toată viața: să cumperi ce-ți spun ei, când îți spun ei, să votezi cum vor ei, să te manifești social așa, frumos, independent și original, cum crezi tu că ești. Prima dată când vezi asta:”Acceptați cookies?”, te întrebi ”ce-or fi alea? Or fi bune? Or fi rele?”. A suta oară când vei fi întrebat dacă accepți cookies, deja așteptai, plictisit, să apeși ”Da”. Felicitări! Comportamentul tău de utilizator tocmai s-a modificat: de acum vei fi de acord cu tot ceea se va interpune între tine și site-ul care te interesează, cookies, termeni și condiții, tot felul de chestii scrise mărunt. Iar site-ul care te interesează, apropo, te interesează nu pentru că ar fi interesant, ci pentru că așa ți-au băgat în cap, subliminal, folosind tot un fel de cookies. Pe care le-ai băut. Pardon, acceptat. În deplină necunoștință de cauză.

      Sociologia: welcome social media, bun venit rețelelor de socializare, canalelor de comunicare online, email, WhatsApp, messenger, Zoom, Skype! Atât. Pa, sociologie!

      Economia: globală, neconcurențială, bazată pe monopol. Carrefour e Carrefour și la București și la Berlin, Londra, Paris sau Las Fierbinți (când va mai prospera Bobonete și va lua franciza). Controlată, coordonată. Azi vând eu produsul X sub prețul pieței și câștig, mâine îl vinzi tu și câștigi, iar poimâine îl vinde el și așa închidem cercul și câștigăm cu toții. Săptămâna viitoare o luăm de la capăt. Nu există piețe libere, emergente sau alte căcaturi. Cifrele, PIB-urile, la nivel mondial, mai bine zis intervalele în care pot varia aceste cifre sunt stabilite pentru următorii 30 de ani. Economia nu mai e o știință, un obiect de studiu, e doar o sumă de instrumente la dispoziția unor Eloni Mușchi cu creier, dar mai ales cu bani și influență, care stabilesc ce și cum și cât și unde. Am o vagă impresie că România n-a căzut în grupă cu Germania, pe listele alea. Stați liniștiți, că, oricum, n-aveți ce să faceți. Doar să adunați puncte pe cardul electronic de la Kaufland, pentru atunci când se vor mai băga tigăi la promoție. 

      Istoria: nu știu alții cum sunt, dar eu, când ma gândesc la dacii mei liberi, cum împleteau ei tunele secrete pe sub Sfinxul meu enigmatic din Bucegi, cum se intersectau undele energetice și cum mai vibrau munții când decolau OZN-urile din peșterile secrete de sub ei, parcă îmi crește inima de fericire! Strămoșii noștri au fost prima și cea mai avansată civilizație de pe Pământ. Așa că, dați-o în varza, viezurele și vâzdoaga mă-sii, că noi, românii, urmașii dacilor liberi, NU suntem înapoiați! Doar că, după tot ce am făcut, ne odihnim și noi oleacă, ce mama naibii. 

     Filozofia: postez, deci exist. Cine sunt? Ce pot cunoaște? Cum trebuie să acționez? Iată trei întrebări care pot constitui portalul prin care pătrundem pe tărâmul filosofiei. Nimeni n-a reușit să dea un răspuns definitiv și general acceptat la nici una dintre aceste întrebări. S-au scris biblioteci întregi, s-a discutat enorm, s-a sforăit monstruos. Acum, e atât de simplu să răspunzi la aceste întrebări! Cine sunt? Sunt o persoană (politically correct) nefericită și profund neîndreptățită de viață, care postează pe facebook ce viață minunată am, ce față minunată din unghiul ăla foarte apropiat am și cât sunt de fericită în concedii sau la nunți, botezuri cumătrii, la mall, și ce mâncare delicioasă fac duminica. Uneori. Ce pot cunoaște? Pot cunoaște tot felul de oameni pe care n-am să-i cunosc niciodată și nici ei pe mine și pe care-i detest, cu copii lor urâți și animalele lor de companie drăguțe. Cum trebuie să acționez? Simplu, trebuie să le dau Like sau Smile sau inimioare, ca să îmi dea și ei, mie. Ce mare filozofie?

      În episodul următor: nu înțeleg rostul talk-show-urilor. Se adună câțiva incompetenți  într-un studio virtual, sub reflectoare, ca muștele sub felinar și bâzâie două ore numai tâmpenii. (va urma)