Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

vineri, 17 mai 2019

Patrulaterul de gânduri

 Gândul 1

     Am o casă foarte frumoasă, un stil de mai multe stiluri. E și albă, e și colorată. Are terase însorite și colțuri cu beznă răcoroasă. Este, bineînțeles, undeva , într-o pustietate, la malul mării, cu munții în spate. Marea n-are nume, e doar mare și valuri. Nici pescăruși n-are, nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că nu ar avea cu ce să-i hrănească. Iar noi nu lăsăm pe plajă decât țigări, sticle goale și culori uscate. Nici munții nu au nume și nici păsări, doar nisipul are un șarpe închis la culoare, gros, de care mi-e frică. Mi-e frică să nu apară pe neașteptate, atunci când nu mai e nimic de făcut. Atât de trufaș sunt.

 Gândul 2

     Munții se înțeleg bine cu marea și cu nisipul, când își vorbesc. Își vorbesc mai ales noaptea, când noi dormim duși. Ziua suntem treji-duși, tot timpul suntem duși, dar asta nu contează, pentru că, deși despre toate astea nu știu mai nimic și nici măcar nu sunt sigur că există, noi, totuși le avem. Măcar din când în când. Nu sunt sigur că există, pentru că încă nu cred în suflete, cu atât mai puțin în suflete pereche, pentru că sufletele nu sunt chiloți sau șosete să vină în perechi și chiar și așa, eu port șosetele desperecheate, ca să dau șanse egale tuturor șosetelor mele. Iar toate astea, repet, sunt un miracol al nostru și stau cuminți înafara timpului și a spațiului, într-o lume perfectă, dementă, nealterată de nici cea mai mică speranță. O lume fără CNP-uri! Atât de norocoși suntem.

 Gândul 3

     Cel mai bine te cunoșteam înainte de a te fi întâlnit. După ce te-am cunoscut am știut tot mai puține despre tine. O vreme mi s-a părut că trăiești în alt timp, în niște zile secrete care se petrec undeva, între zilele săptămânii: Nimar între Luni și Marți, Țimier, între Marți și Miercuri, Rijo între Miercuri și Joi și tot așa, până când timpul, infinit, se va divide exact la doi, lăsându-ne pe fiecare, cu zilele lui.
      Eram obosit, mi-era frică, nu mă puteam odihni nicicând, nicăieri, pentru că există o anumită oboseală care nu e orice fel de oboseală, ci e verișoara morții, odată ce ți-a luat urma, nu te mai lasă, e acea oboseală prăfuită care vine din efortul de a trăi. Este epuizant să trăiești doar prin propriile puteri. E boală. E răutate, egoism, discriminare, inflexibilitate, intoleranță,...într-un cuvânt e sminteala sfințeniei. Căci ce altceva e sfântul decât un om smintit care, nefiind în stare să mai trăiască, face din asta cea mai înaltă virtute, cerând și celorlalți să renunțe la viață încă din timpul vieții, în numele unei speranțe pe care o numește Dumnezeu și care nu i-a vorbit niciodată?
     Poate, dacă îmi dai un suflet mai vechi de al tău, care nu-ți mai trebuie, voi găsi acolo întrebările care mă definesc, întrebări ale căror răspunsuri mi-e tot mai greu să le car în spate, răspunsuri care nu am știut niciodată la ce folosesc. Și nici nu m-a interesat. Atât de conformist sunt.
    
Gândul 4

     Pe plaja din fața casei mele a început să bată un vânt lung. E atât de lung încât nu văd de unde începe și unde se termină.  Am înălțat un zmeu și încerc să te fac să râzi cu gluma aia, cică Zmeul am reușit să-l înalț, dar lui Făt-Frumos i s-a rupt ața...Soarele e neutru, alb-prăfuit și nu știu dacă marea are culoarea vântului sau vântul are culoarea mării și nici nu-mi dau seama dacă nisipul ăla gri care ți se lipește de pielea udă, te acoperă, sau te risipește. Atât de frumoasă ești.

     
      
     

joi, 16 mai 2019

Ce nu te omoară, te sărăcește

     Am trecut recent pe la doctor și mi-am promis că asta n-o să rămână așa. Chiar dacă n-am să vă spun nimic nou, vreau să completez și eu condica de sugestii și reclamații a sistemului de sănătate românesc. Nu cu speranța de a schimba ceva, ci cu dezamăgirea de a constata că nimic nu s-a schimbat, în special după Colectiv și după mărirea salariilor cadrelor medicale.
     Sistemul de sănătate din România a rămas aceeași plicocrație absolută, recunoscută oficial până la cel mai înalt nivel decizional și tolerată foarte bine de întregul ”organism” românesc. Atât de bine, încât  îți vine să crezi că șpaga e bio. Un obicei natural 100%. O necesitate. Eu bănuiesc că nu ni se spune, dar o avem în sânge. De la naștere. Pe lângă leucocite și eritrocite, sângele de român conține și un al treilea tip de celule, anume șpagocitele. Fără un sistem imunitar întărit de șpagocite, în România, mori cu zile. Nu, glumesc. În România mori cu zile, oricum. Avem prea multe zile!
    
     Revenind la mica mea experiență, pot spune că a debutat la o clinică particulară. Nu m-am aventurat direct în sistemul de stat. Sistemul ăla, îl știți care: ăla căruia îi dau lunar, de mai bine de 20 de ani, niște bani frumoși. Cadou. Ar fi fost un gest sinucigaș. Am zis să mai schimb, să dau niște bani și sistemului privat de sănătate, că doar sunt aceiași medici! Apropo, cum vi se pare ca un doctor, angajat la stat, să condiționeze actul medical în funcție de disponibilitatea pacientului de a plăti servicii medicale private la o clinică, unde tot el încasează acești bani?! Oare nu există un mic conflict de interese în situația în care un medic este angajat, în același timp, atât la stat cât și la privat? Întreb pentru un prieten care nu înțelege principiul ”Ștefan cel Mare”, sfânt în afaceri: mic la stat, dar căpușat de privat !

     M-am dus fără programare, ca să nu mă enervez. De obicei, când îmi fac programare, intervine ceva. Și stau și aștept. Și aștept. Și cu cât timpul trece mai mult peste ora programării, cu atât mă enervez mai tare. Asta-i problema: reperul, acel ceva la care mă raportez. Fără programare, durează la fel, doar că nu mai am motive să mă simt fraierit. Când mi-o veni rândul, să fie binevenit!
     A mers foarte repede. Eram singurul pacient care aștepta la doamna doctor, așa că am intrat al doilea. Mai era cineva înăuntru. După consult, mi s-au oferit două posibile variante de viitor. Ajunsesem la o bifurcație importantă a vieții:
     1). Ori acceptam ca intervenția să se facă chiar acolo, în cabinetul ei particular, elegant, curat, steril, fără așteptare, cu externare în jumătate de oră, ori
     2) să aștept minim 10 ore pe stomacul gol, într-un spital de stat, înghesuit în pat cu doi colegi cu câte cinci ”arome” fiecare, plus streptococii și stafilococii aurii, argintii, căcănii și ce alte neamuri or mai avea  ăștia.
     Gravă, doamna doctor îmi repetă aceste variante ca să aleg în deplină cunoștință de cauză, nu cumva să greșesc. Parcă eram în Matrix și trebuia să aleg între pastila roșie și pastila albastră. Doar că una era gratis (vorba vine) și cealaltă costa 400 de lei. Ca orice contribuabil frustrat, am ales-o, firesc, pe cea subvenționată. Bună ziua, la revedere. Ne vedem joi, la spital.

     De fiecare dată când m-am internat în spital, am avut senzația că am căzut prizonier de război. Dezumanizat, redus la un număr de pe un card, m-am dizolvat, ca individ, în masa tristă, tăcută, a pacienților. Ești împins, tras, stai la cozi la tot felul de ghișee, îți trebuie tot soiul de ștampile, formulare, ești depersonalizat, dezbrăcat de hainele de stradă și uniformizat în pijamale. Toată lumea te tutuie și ți se adresează ca unui biban. Pacienții vechi sunt veteranii, infirmierele sunt caporalii, stagiarii sunt sergenții și tot așa. În salon, e și mai pregnantă atmosfera de război. Răniți de tot soiul, mutilați, bandaje însângerate, resemnare, lipsuri, aglomerație. Asistentele bârfesc cu voce tare, vorbesc liber, fără autocenzură, debitând intimități și obscenități de parcă pacienții ar fi o specie inferioară care nu pricep o iotă din limba rasei superioare. Sau mai rău, oricum ei nu mai contează, sunt ca și morți! Se mai întâmplă câte o externare, ovaționată ca o lăsare la vatră. Câte un camarad este dus în tăcere, în scaunul cu rotile, spre sala de operații. El încearcă să mai facă o glumă înainte de a ieși, împins, pe ușă, îi răspund câteva zâmbete de complezență în timp ce alții îi evită privirea, se uită pe geam, sau în jos. Asta e viața. 

     Am ajuns, după toate formalitățile, într-un astfel de salon. Spre norocul meu, vecinul de pat s-a externat pe la prânz, așa că m-am putut întinde un pic, de foame, să ațipesc. M-a trezit o voce de popă. Îmi cânta la cap. Hooopa! Un moment. Că abia m-am internat! Nevăzând, totuși, nici o lumânare aprinsă prin apropiere, cu riscul de băga groaza în cei vii, m-am ridicat să văd care e treaba. Treaba era bună: în dreapta, pe culoar, trei pochi țineau o  ditamai slujba, învăluiți în fum de tămâie. Pentru cei internați, care nu se pot deplasa. În stânga, tot pe culoar, niște țigănci întindeau, din niște papornițe de rafie, spre prezentare și comercializare, chiloți și ciorapi de damă. Mai lipseau vreo doi basarabeni cu țigări și pește afumat. Într-un spital din UE, în secolul 21, în jurul prânzului, Dumnezeu se plimba pe holuri, în lenjerie intimă de damă, fumând ”Plugarul”...cum să nu iubești țara asta?!
      Meciul încasărilor s-a încheiat net în favoarea popilor, deși Serenele noastre au dat tot ce au putut. Cu banii la salariu. Apoi au plecat, târâind sacoșoaiele alea prin tot spitalul și clempănind halep-halep din tocuri.Totul absolut steril, bineînțeles.

     Ușor, ușor, ziua a trecut. A prins a însera. Pacienții, cei care erau de operat, au fost operați. Cei care nu, nu. Dar au fost sfătuiți să nu iasă în balcon. De fapt, li s-a interzis. Cică unul, odată, s-a aruncat. Probabil n-a mai avut răbdare, săracul. O fi optat și el pentru asistență medicală ”gratuită”, dar n-a avut tăria de a duce acest lucru până la capăt. Așa că n-am ieșit pe balcon. Au mai venit câteva cazuri noi. Cazurile noi sunt de regulă, priorități, mi s-a spus.
     Am întrebat o asistentă dacă doamna doctor mai este în spital. Știam că de la ora 13,00 începe programul la clinica ei particulară. Asistenta, cu maxilarul bine conturat, îmi amintea un pic de sora Mildred din ”Zbor deasupra unui cuib de cuci„ , mi-a răspuns în doi peri, dar m-a asigurat că până la sfârșitul zilei se va rezolva și cazul meu. Odată internat, sigur nu te mai întorci întreg acasă. Când am rugat-o să estimeze cât va mai dura internarea mea de-o zi, mi-a zis că ar fi posibil să intru la cuțit pe la orele 15,00. Apoi m-a surprins cu o întrebare. Dacă am citit despre tehnica manipulării. Conform celor studiate de dânsa în acest domeniu, urma ca eu să fiu bucuros atunci când voi scăpa din spital mai repede cu o oră-două, față de orizontul de așteptare prezis de dumneaei. Nu i-a ieșit. De fapt i-a ieșit, dar invers: s-a confirmat încă o dată teoria mea, referitoare la programare. Am intrat cu vreo două ore jumate după orele 15,00. Când n-au mai avut ce opera, ce pansa, ce bârfi, ce spovedi, ce cumpăra, după ce au mai așteptat alți pacienți care, însă, spre norocul meu, n-au apărut, n-au mai avut ce face și m-au tăiat și pe mine. Nimic grav, un neg mai mare.

     Operația reușită, pacientul viu. Adică operat pe viu: după 9 ore de așteptare aiurea pe o jumătate de pat de spital, nu s-au mai găsit, acolo, 15 minute, ca să-și facă efectul o amărâtă de anestezie locală! M-au dat cu un spray, pe coaste, în zona viitorului buzunar, s-a mai învârtit doamna doctor vreo două minute, apoi, gata, atac la baionetă. Că e târziu. Iar pacientul ăsta n-a băut și n-a mâncat nimic și nici n-a pus nimic în plic!

     Strigătura asta îmi dă idei: dacă tot s-a împământenit obiceiul plicului la doctor, de ce nu și-ar face loc în folclorul sistemului de sănătate și alte obiceiuri și datini nupțiale?
     Operații cu strigare, de exemplu: ”De la pacientu` mare, care splină nu mai are, nici nimic între picioare, deși nu îl durea nimic, a pus o mie în plic și ca să nu plece trist, cinci sute la anestezist!”.
      Sau, să auzi în mijlocul operației, la difuzoare, cu efect de ecou, consacratul anunț ”- Atenție, atenție! S-a furat pacientul! Aparținătorii sunt rugați să vină la microfon, să negocieze cu doctorul!”. S-ar mai risipi tristețea și încrâncenarea asta din sistemul nostru de sănătate. Asta, până în clipa în care omul trebuie pregătit pentru operație. Atunci ar putea avea loc un tradițional moment, numit ”despodobirea pacientului”, moment în care corul asistentelor va cânta cu jale ”ia-ți paciente, ziua bună...”. Iar pacientul, cu lacrimile șiroind pe obraji, se va ridica în picioare, se va întoarce cu spatele și va arunca perfuzia. Iar cel care o va prinde, va fi următorul care va intra în operație.
      Operațiile se vor încheia cu o horă, numită ”Peritonița”.
      
Epilog

      Asta s-a întâmplat joi. Luni, m-am dus la pansat. La clinica particoleră a doamnei doctor, gata cu spitalele patriei. De data asta nu mi-a mai mers. Mi-a prescris niște pansamente, o alifie, dar musai de la farmacia clinicii. Și-a trimis asistenta să mă ia de mână și să mă escorteze la shopping, ca să fie sigură că nu cumpăr din altă parte. Așa că m-am plimbat prin clinică, de mînă cu escorta, ca în cântecul lui Bambi: Plângeam când ne plimbam împreună / Plângeam când mă strângea ținându-mă de mână / Plângeam când cumpăram deloc întâmplător / La prețurile de la farmacia lor...
      Nu fluierați acolo, în spate, nu strigați s-o pup, stați liniștiți, asistenta are vreo 60 de ani.
      La plecare, am întrebat de trei ori - să fiu sigur - când îmi va scoate firele. Tot de trei ori, atât doamna cu bisturiul, cât și asistenta ei, mi-au confirmat: la 14 zile de la operație, adică într-o joi, pe 25. Bun. Joi, pe 25, sun dimineața pentru confirmare. Surpriză: dna doctoreasă plecase în concediu! Pur și simplu. Cică anunțase pacienții de luni. Se vede treaba că nu m-am calificat ca pacient.
      O consultație și-o rețetă amărâtă: prea subțire pentru niște fire așa de groase!
     Și eu care mă bucurasem inițial, că toată tărășenia se va termina fix înainte de Paște, ca să plec wireless, la munte! Un pic mi-am ieșit din fire:”-Și eu ce fac acum, doamnă?”.  Cică nu-i problemă dacă rămân cusut ca monstrul lui Frankenstein, la urma urmei, firele alea le poate scoate oricine. Nu m-aș mira dacă data viitoare mă va trimite să mă operez singur, cu cuțitul, ca Rambo!
      Și toată mizeria asta pentru că am crezut că dacă dau o cârcă de bani lună de lună, zeci de ani, sistemului de sănătate, pot să beneficiez și eu, o dată, de două ori, de serviciile sale. Dragi naivi, știți ce-ți răspunde Sistemul pe care NOI îl plătim ca să existe, atunci când îi explici și-i demonstrezi și-i dovedești că e obligația lui să te îngrijească gratuit? Se uită la tine, așa, de sus, ușor amuzat: ”- Zici?... Să mori tu!”.

Cam asta a fost aventura mea în lumea sistemului medical de stat. Ca să mă relaxez după această experiență extremă, cred că am să caut o excursie în Siria, sau în fâșia Gaza, undeva...