ICOANA, uneori

  
        Recunosc că religia nu-i punctul meu forte, iar subiectele derivate, sau care au legătură cu universul credinței nu-mi sunt foarte apropiate. Însă mă uitam zilele trecute la o icoană pe care a cumpărat-o soția mea, cu ocazia sărbătorii Sfintei Parascheva...
         De cele mai multe ori, icoana e ATM-ul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru marea majoritate a ”credincioșilor”, icoana e un fel de bancomat divin în care bagi o rugăciune, ca pe un card (toate au același PIN, format din 4 litere: ”AMIN”) și scoți sănătate, bani, note bune la examene, succes în afaceri, un vot favorabil împotriva ridicării imunității (aici trebuie și 50-70 ml de mir pur, original, de la Muntele Athos), un scor bun pentru echipa de fotbal favorită etc.
       În general, rugămințile/rugăciunile rămân fără răspuns. Nu se întâmplă nimic. În aceste cazuri, ar trebui ca, după ce termini rugăciunea și pupi icoana, pe ecranul ”bancomatului” să apară afișat, cu roșu, următorul mesaj: ”Credință insuficientă”. Ar fi tare. Asta înseamnă că, la GodBank, contul tău e gol. Poate e chiar pe minus. E simplu: câtă credință depui, atâta miracol ridici.

        Atunci, utilizatorul icoanei se supără. Se supără pe Dumnezeu, pe sfinți, pe icoană. Se supără pe ”șarlatanii” care i-au vândut icoana: ” - Cred că m-au păcălit șarlatanii ăia când mi-au zis că e sfințită chiar de părintele Arsenie Boca!”. Se supără pe alți oameni, pe guvern, pe primari, pe conspirațiile mondiale, pe ăia de la televizor...pe toată lumea. Numai cu ei înșiși n-au nici o problemă. Ei n-au greșit cu nimic. Ba dimpotrivă. S-au prezentat la toate hramurile, la data stabilită-n calendarul ortodox. Au stat la toate cozile, la toate moaștele. S-au prăvălit în pelerinaj asupra tuturor sfinților, care, morți fiind, nu s-au mai putut apăra de rafalele de pupături pline de iubire și evlavie. Au ținut toate posturile, nu ca alții, care au zis că țin post, dar lăsați că știm noi.Și nimic.
      Unde greşesc ei? Acolo unde greşesc majoritatea oamenilor: aşteaptă ca salvarea să vină din exterior. E mult mai comod să cerșești decât să muncești. Pe undeva, am senzația că s-a înțeles greșit  că poți face oricâte tâmpenii, iar atunci când obosești și vrei să faci o pauză, ai la îndemână un buton de reset: căința. Te căiești și Cineva coboară de Undeva și-ți rezolvă problemele. Nu așa funcționează.
       Adevărul e dur: icoanele nu fac minuni. Poate că pe unele le mai apucă plânsul, uneori, când văd cu ce proști au de-a face și cât de mulți sunt. Însă obiectele nu fac minuni, popii nu fac minuni, nici măcar doctorii nu fac minuni, doar asistă, uneori, la ele.
       Credința face minuni.
Poți să spui 1000 de rugăciuni, dacă doar le reciți, sunt vorbe goale. O singură rugăciune în care crezi, e un miracol. Mulți spun că nu pot crede fără să cerceteze, fără nici o dovadă. Ok, trecem peste asta. Dar în tine poți să crezi? Hai, că nu eşti un concept abstract, eşti cât se poate de concret, de viu. Ştii de ce eşti în stare cu adevărat? Știi cine ești, de fapt? Începe cu tine. Oricum, dacă nu crezi în tine, nu poți crede în nimic altceva.
   
       Pentru că, uneori, în taină, icoana e o sită. E o sită pentru suflet, pentru sine. Dacă ești în stare să te rogi, sufletul tău va trece, iar în sită vor rămâne toate gândurile despre care știi că-s ispite, vor rămâne vanitatea, orgoliul, ura, egoismul, prejudecățile, temerile și dorințele deșarte. Într-un cuvânt, toate impuritățile care te împiedică să trăiești. Par vorbe mari, dar nu-i o prostie ce zic. Știința și religia se întâlnesc tot mai des în ultima vreme și cad de acord pe tot mai multe subiecte. Mai ales fizica cuantică. Iar sora rugăciunii,  meditația (nu aia care face să leviteze Cartea Funciară a Municipiului Sibiu), mai bine zis beneficiile ei (iarăși, nu mă refer la case mai mari...), au solide explicații în medicină, psihologie și alte științe respectabile.

        Nu-i simplu să te rogi, sunt anumite condiții de îndeplinit. La început n-o să-ți iasă, dar, exersând, cu suficientă răbdare și perseverență, vei reuși. Ai timp. Pentru asta, este timp. Căci, ce este, cu adevărat, timpul? Este data de expirare a icoanelor. Atunci când ultima icoană va expira, atunci când nici o icoană nu va mai însemna nimic, timpul nostru va fi trecut și noi odată cu el.
        Însă, dacă te rogi cu adevărat, nu știu dacă vei avea sufletul pur, curat și nemuritor, dar strădania ta sinceră, va pune lucrurile într-o perspectivă ceva mai suportabilă.

O expresie care nu mi-a plăcut

      Suntem în perioada pre-Leru-i-Leristă a anului, conștienți - unii -de iminenta venire a iernii, cu alaiul ei de tradiții și obiceiuri americănești, așa că strângem din dinți furtunul de la damigeană, tragem resemnați aer în piept pînă vine tulburel pe țeavă și mergem înainte. Nimic nu ne mai sperie, nimic nu ne doboară, acum avem chitară liberală. Totuși, de ce plâng chitarele? Pentru că le-au înlocuit tromboanele: anul acesta, spre disperarea lui Hrușcă și a lui Ștefan Bănică Jr., o anumită categorie de colindători au furat startul. Atenție, cum citiți: ”startul”, cu ”r” !

       Paradoxal, deși mai toți colindătorii sunt plecați cu sorcova, se colindă pe rupte. Se urează, se urăște, se pleznește din bici pe lângă boi, nu chiar pe lângă toți, doar pe lângă cei necesari formării unei anumite majorități în turmă. Cine e cu capra e trimis să plimbe ursul, dar ursul, păcălit de vulpoi, nu prea are coadă.
       Din tot acest folclor de campanie, am cules toamna pe târziu, după orele 21, din grădina năpădită de talk-showuri a TVR-ului, o expresie care nu mi-a plăcut. O buruiană otrăvitoare. Nu are nici o importanță cine ne-a servit-o în prime time, sau pe cine ar fi trebuit să otrăvească. Oricum, e răspândită în toată societatea românească, mândră ca ambrozia.

      Iată ce s-a spus, la oră de maximă audiență, pe post național, comparând doi candidați la președinție :
      ”Dacă cutare a furat de la copii, atunci cutărescu va fura de la persoane cu dizabilități”.

       Scuipați și clătiți. Apoi lămuriți-mă și pe mine: de unde e ideea asta, că e mai ok să furi de la copii decât de la persoane cu dizabilități?! Și în general, de ce e mai în regulă să furi de la o anumită categorie de oameni, decât de la alții? Alo, consiliul împotriva discriminării, sau cum te-o mai chema, vezi că în fața fărădelegii suntem toți egali!  Păi cum vine asta, dacă furi de la handicapați te tăiem, dar dacă furi de la copii...băi, e nasol, dar se mai poate discuta. Aaa, dacă furi de la adulți, deja stăm la o cafea. Nu mai zic, dacă furi de la bogați, ești Robin Glugă, te dau ăștia la Știrile Sportive, la PROTV. Putem merge și mai departe pe logica asta: e mai corect să furi de la o persoană juridică decât de la o persoană fizică? E mai justificat furtul de la stat decât cel de la privat? Și tot așa. La urma urmei, nu ni s-a repetat, timp de 50 de ani, că proprietatea de stat e a poporului, adică a tuturor și a nimănui? 

    Pe scurt, de când e ok să FURI, punct? 

     Dintotdeauna, se pare. Cunoașteți următoarele tâmpenii:
       ”- Uite, ăla a furat o găină și-i dă 5 ani, iar lu' ăla care a furat o țară întreagă, îi dă cu suspendare!”, sau
       ”- uite, săracele băbuțe care vând pătrunjel și găini vopsite, pe bordură, lângă piață, ce le mai prigonește poliția, în loc să-i aresteze pe hoții ăia mari!”.

     Judecata e comparativă, contextuală. Nu se ia act de fapta în sine, ci se măsoară gradul ei, pe o scară de ”temperaturi” a infracțiunilor. Furtul, este astfel, legitimat. Dacă nu furi mult și furi de la cine trebuie, e ok. Problema e că acești termeni sunt relativi. Ce înseamnă ”puțin”? Ce înseamnă ”mult”? De la cine avem voie să furăm și de la cine nu? Faptul că ”ăla a furat o țară și scapă” nu înseamnă că trebuie să-l eliberez pe cel ce fură o găină, ba poate să-i mai dau și vreun ou, ca premiu, că nu a furat mai mult! Sau, dacă interlopi  notorii trimit polițiștii să le cumpere țigări, asta nu înseamnă că babele cu pătrunjel de pe trotuar au intrat, automat, în legalitate iar găinile vopsite nu sunt decât o chestiune de nuanță. Nu. Asta înseamnă doar corupție și incompetență. Faptele ilegale trebuie pedepsite. Bineînțeles, în funcție de gravitate, dar pornind de la un minim și ajungând la un maxim, nu invers. Dacă găinarului i-am dat 5 ani, celui cu ”o țară”, îi dau 50 de ani. Pe viață. Și ceva.

       Este, însă, în firea omului să considere legea un fel de gumă de mestecat pe care o poți întinde oricât, cu condiția să nu se rupă. Și tot ca guma, e bună cât e dulce. Cât imi face MIE bine. Rostul legii e ca nimeni să nu fure de la mine, invers e abuz. Insinuarea în normal a ”regulilor tot mai ajustate” începe cu fapte mărunte: o hârtie aruncată pe jos, traversatul pe roșu, fumatul în locuri nepermise etc. Există și un proverb notoriu care ne avertizează despre escaladarea fenomenului infracțional dacă nu e stârpit din fașă: ”Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. O infracțiune de proporții nu justifică o infracțiune mică. Nu poți spune ”cine nu fură azi un bou, mâine poate fura un ou.” Însă o infracțiune mică poate fi prima treaptă a scării spre beciul cu cadavre.
        Poate că azi ți se pare ok că ai furat un ou, nu-i nimic. Se poate trăi fără un ou. Ba chiar fără amândouă, ar spune unii care altădată își invitau dujmanii să le numere. Poți fura zilnic câte un ou, totul e să nu te lăcomești și să râvnești la un bou. Iar dacă, într-o zi, oul nu te-a mai satisfăcut, dacă te omoară rutina și-ți lipsește adrenalina, asta e. Fură boul. Încă nu e totul pierdut. Dacă plătești bine, dacă ești băiat de înțeles, dacă ești tovarăș cu cine trebuie și dai câteva pomeni la prostime, mai avem pregătit un proverb și pentru situații de genul acesta: ”hoțul neprins e negustor cinstit”. Chiar dacă toată lumea știe că ești hoț. Și chiar dacă ești prins.

         Oricum, dacă astea au ajuns să fie opțiunile noastre de vot, pot să vă prezint un plan de redresare rapidă a situației, în patru puncte. Mai exact, puncte de frontieră: Săcuieni, Borș, Nădlac, Salonta. Drum bun și cale bătută, nu uitați să vă luați umbrele și impermeabile. Mai sunt unii politicieni care, din când în când, la câte o băută, se pișă pe diaspora.

       

S.O.S. aromele toamnei!

    Mi-am cumpărat zilele trecute, de la market, un borcan cu zacuscă. Eticheta principală striga, de pe raft, cu litere mari, ”Zacuscă cu Ciuperci!”. Apoi, eticheta de pe spatele borcanului, șoptea, cu litere mici: ”ciuperci 5%”. La un borcan de 300 grame, asta înseamnă vreo 10-15 grame de ciuperci. Adică maximum o ciupercă medie, spre mică. Cum ar fi să scrie pe etichetă ”Zacuscă cu Ciupercă”? Ar fi cinstit, dar cu oarece conotații micotoxinice.
    Ironia soartei constă în faptul că primul meu borcan cu zacuscă artificială mi s-a întâmplat toamna, când taman se face zacusca reală. Să-mi fie rușine: mă așteaptă cuminți, pe rafturi, borcănașele cu zacuscă premium, la maică-mea în cămară, iar eu bag chimicale din comerț! Sunt un fel de Hugh Grant al zacuscăi, if you know what i mean. 
     Oricât de masochist ar părea gestul meu, motivul pentru care am cumpărat acel borcan, a fost foamea. Produsul a funcționat de cum l-am desfăcut. Nu numai că mi-am potolit foamea, dar mi-am potolit și mirosul, pentru o vreme. Alchimiștii care au preparat așa-zisa zacuscă, au respectat, întocmai, rețeta: gust maxim și miros zero. Au nimerit-o, însă au ținut foaia invers. Așa că a ieșit o pastă dubioasă cu gust zero și miros maxim. ”Miros”, în sensul de tomberon neridicat pe toată perioada verii, expus 100% la soare, la o temperatură medie de 30 grade Celsius. Cernobâl. Partea bună e că mi-a căzut părul din nas.  ”Are you a man? Do you have hair? Fight for you`re hair! „

      Aș minți dacă aș spune că asta a fost unica mea experiență culinară care a implicat preparate tradiționale, ”de casă”, produse industrial. E inutil să mai precizez că, de fiecare dată când timpul (mai exact lipsa acestuia)/lenea/comoditatea/foamea, sau chiar publicitatea, eventual eticheta unui produs, m-au convins să recurg la o gustare ”ca la mama acasă”, nu am înțeles la care mamă se referă, deoarece maică-mea, cu siguranță nu a crescut într-un laborator de chimie. Ironia soartei e că expresia respectivă, contrar efectului comercial scontat, face trimitere la mama lor, a conservatoriștilor și borcaniștilor cu tricolor la etichetă. Direct la mama lor. Imediat după ce scoți capacul și guști.

     Tragedia e că, așa cum o demonstrează prezența în cantități tot mai mari a unei diversități tot mai largi pe rafturile supermarketurilor, a produselor cu tradiție în bucătăria pe persoană fizică a românilor, aceste surogate ”home made”  cum se mai spune pe la țară, tind să înlocuiască originalele.  
      Tot mai multă lume, bineînțeles, lume născută după 1990, nu mai gătește în casă. Nu se mai deranjează pentru atâta lucru, când se poate găsi orice pohtă ai pohti, în magazin. Pentru ce atâta cheltuială, deranj, timp pierdut...și nici nu-ți iese ca ”aia, de firmă”. Ei nu înțeleg că asta e și ideea la mâncarea gătită, nu are nici o legătură cu aia fabricată.

      Îmi povestea cineva despre niște domnișoare din București, care, pur și simplu nu înțelegeau cum reușește, o provincială de-a noastră, din Iași, să facă cozonac, într-un apartament de bloc! Nu văzuseră niciodată cozonacul ieșind din cuptor, ci doar ieșind frumos ambalat, de pe banda rulantă, la casa de marcat. Cam așa m-aș mira și eu, cred, dacă un chinez m-ar cinsti cu un smartphone făcut de el în casă, weekendul trecut. Cică a făcut prea multe, le mai dă pe unde poate, restul le aruncă, ce să facă cu ele, oricum se învechește tehnologia.

    Pentru mine, gândul ăsta e de neconceput. Să dispară zacusca? Salata de vinete? Fasolea făcăluită, sarmalele, cozonacul, ghiveciul de legume, toată cămara copilăriei noastre?! Să se piardă pentru totdeauna gusturile și aromele de toamnă? Consider că așa ceva ar fi, pentru cei care știm ce înseamnă toate astea, o infirmitate. Pe lângă cât ne-a ucis tehnologia și consumerismul, ar mai muri o parte din noi. O parte foarte mișto, foarte de suflet, deși trece prin stomac. Vorba cântecului încă necompus: ”Cine n-are zacuscă-n stomac, are sufletul sărac”.
     De fapt, nu bunătățurile născute din melancolia anotimpurilor dispar, ci oamenii care știu să le facă. Legumele din care se meșterește zacusca, vor exista în continuare. Degeaba, însă.

    Mai tot timpul anului, sufletul mi-i plecat de acasă, se chinuie să trăiască, să nu dezamăgească, e agitat, obosit, se luptă, mai câștigă, mai pierde, nu are timp pentru el, nu are timp pentru viață. La fel și mintea mea, nu prea se împacă cu sufletul - unul spune una, alta spune alta - așa că pleacă pe drumul ei, uneori găsind ziua de mâine, alteori, ziua de mâine găsind-o pe ea...
    Așa că, toamna, pe scara blocului, în parcul din spate, ce mai, în tot cartierul, musai trebuie să miroasă a copturi și a prăjeli! Să se audă frunzele fâșcâind, regăsirile râzând, iubirile de-o vară plângând, damigenele bolborosind și copii jucând ascunsa sau mingea. Atunci mi-s sufletul și mintea acasă, împăcate una cu alta și amândouă cu lumea, ne plimbăm, mergem la film, viața e simplă și frumoasă, de la răsărit până la apus căci nu există amiază. Personal, nu cunosc vreo senzație, vreun sentiment mai bun, mai intim, de ”acasă”, decât zilele zacuschii, de toamnă. Astea trebuie trăite, nu se pot industrializa. Din păcate, nici nu se pot pune la borcan, pe iarnă.