Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

luni, 15 iulie 2019

De ziua ta, Frănțico!

    
      Alaltăieri, o româncă (în franceză,”une gitane”),  Simona Halep, a câștigat Wimbledonul. Și nu cu oricine, ci cu imbatabila Serena Williams. Și nu oricum, ci făcând cel mai scurt meci din istoria prestigiosului turneu.
       Cu această ocazie, mulțumim, Charlie Hebdo, pentru caricatura de anul trecut, când Simona a câștigat celălalt turneu important, Roland-Garros: se pare că i-a purtat noroc! Anul acesta am așteptat din partea voastră o nouă caricatură, dar în zadar. N-ați produs nimic. Nici măcar dezgust, ca anul trecut. Apoi am înțeles: caricatura sunteți voi!
      Desigur, ni s-a explicat atunci că nimeni nu a vrut s-o jignească pe Simona. Sau poporul ei de țigani...  Dimpotrivă, prin acea lucrare de mare inspirație și execuție, domnul Felix, caricaturistul, a vrut, de fapt, să critice rasismul și xenofobia care bântuie ca o molimă, printre franțuji. Un fel de pestă franceză. Și într-o mare măsură, porcină. Din păcate, noi nu ne-am prins și ne-am supărat ca proștii, neînțelegând nimic. N-ai cu cine, bă, niște țărani, vorba reclamei. Totuși, degeaba, nu ne-am supărat noi. Charlie Hebdo nu a fost singurul organ de presă din Franța care a prezentat românii, generalizând, ca fiind rromi, cerșetori sau hoți. Au mai fost niște televiziuni, niște persoane publice...în fine.

      Însă, mai jignitoare decât mesajul în sine, mi se pare atitudinea cu care este transmis acest mesaj. Dacă mesajul poate fi compus la cerere, nu din convingere, dacă în spatele lui stau cifre de audiență sau voturi, atunci e clar că acest mesaj conține un neadevăr și comite o nedreptate. Poate fi combătut, demontat, corectat. Atitudinea însă, e involuntară. Atitudinea e sinceră. Atitudinea acestor francezi față de români în general, orice ar înțelege ei prin acest cuvânt, este una de amuzament ironic, superioritate absolută, nepăsare și dispreț. Asta SIMT ei, față de noi. ”Putem tipări orice”, par ei să spună, ”putem difuza orice”, românii sunt atât de babuinezi, încât nu știu să citească și nici televizoare n-au acolo, la ei, în junglă...

     Ce-i drept, discutând obiectiv, mâzgăleala aia nici n-a fost cine știe ce operă de artă. Ok, te-ai legat de Simona Halep, actualmente unicul simbol național, te-ai legat de noi toți, ne-ai făcut cerșetori și hoți de fier vechi. Dar unde-i bancul? Unde-i poanta? Unde-i inteligența? Personal, cred că dacă porcăria aia ar fi avut măcar un dram de umor, un strop de inteligență, românii ar fi trecut mai ușor peste ea, la noi umorul fiind un mare atenuator de circumstanțe. Exemplu: ei ne lasă să facem mișto de dânșii, noi îi lăsăm să ne fure și să-și bată joc de noi. Funcționează. De 30 de ani. C`est la vie, tujur parșâvă.
      Până la urmă, cea mai bună răzbunare e succesul. Așa că le mulțumim și le urăm, la cât mai multe caricaturi, reprezentând  victoriile Simonei în cele mai mari competiții! Chiar că nu ne supărăm. Simona, cu atât mai puțin.

      Și ca să fie clar că nu mai suntem ofticați, cu ocazia Zilei de 14 iulie, vrem să mulțumim Republicii și poporului francez pentru contribuția masivă și esențială, adusă la dezvoltarea omenirii: când spui Franța spui ”Pif et Hercule”, ”Rahan” și ”Vaillant”, spui Louis des Funes, Luc Besson, ”Cei trei Mușchetari” și Jean Michel Jarre. Nu mai spun de Catherine Deneuve, Isabelle Adjani și Sophie Marceau. Dacă le-am pomenit pe ele, trebuie să-i menționăm și pe ei: Alain Delon, Jean-Paul Belmondo, Jean Reno, Jean Gabin, Jean Constantin...(se pronunță ”constantăn”).
      Franța, îți mulțumim! Mersi.   

   Ți-am da și un cadou, dar momentan nu avem. Promitem însă, că imediat ce vom avea un nou Cioran, Ionesco, Brâncuși, Celibidache,... pe oricine va îndrăzni să spere că poate fi geniu în țara lui, vom face tot posibilul să-l alungăm din România, astfel încât să-l poți prelua tu, să-l faci Om și apoi să te mândrești cu el, prezentându-l lumii ca pe unul de-al tău, așa acum am făcut mereu și cum încă facem. Până atunci, însă, va trebui să te mulțumești doar cu profitul uriaș al uzinei Dacia-Renault.

    Hai, înc-o dată la mulți ani, bizou-bizou, je te pup și mă duc să-mi fac bagajul, că vine vacanța cu trenul din Franța!
     
P.S. - și nici nu mi-a plăcut, în școală, limba franceză!

marți, 9 iulie 2019

Vorba neamțului: Bahn, la Bahn trage!


      
       După cum povesteam  în articolul trecut, prima impresie, după ce am descălecat în Munchen de pe caii-putere care ne-au adus de la aeroport, a fost că ne aflăm într-un blând târg din Moldova, unul care încă mai păstrează pe străzile sale, parfumul florilor de tei. Cu tot cu teii aferenți, bineînțeles.
      Se lăsase deja întunericul. Târâind trolerele nemțește, adică fiecare pe al lui, mărșăluiam spre cazare, cu cântec înainte:
 ”Locuința mea de vară e-n altă țară,/Acolo-aș vrea să zbor / Să mă lupt cu halbe grele,/Beat de bere / Să fiu spaima wurștilor!...”. Și încă nu băusem nimic. Dar ce-ați fi vrut să cântăm? Dragostea din tei?     
Locuința noastră pentru o săptămână de vară în altă țară a fost un apartament cu 2 camere într-un bloc vechi, de dinaintea celui de-al doilea război mondial, cu 4 etaje, fără balcon, cu bucătărie clasică, separată, nu deschisă. Cu tot cu hol și o debara, însumând cam 60 mp. Camerele și bucătăria, într-adevăr, mari. Baia, normală, cu duș, fără cadă. Geamuri mari, tavanul înalt, așa cum am văzut și la Iași, în anumite blocuri vechi. Din cauza înălțimii camerelor, etajul 3, era, de fapt, etajul 4. Nu prea mi-a plăcut lipsa perdelelor sau a jaluzelelor, la nemții ăștia. Credeți-mă, nu-i nici o distracție, ba chiar e stânjenitor să vezi mai mult decât ți-ai propus.
      La liber, chiria pentru un apartament într-un asemenea bloc, situat într-o zonă relativ bine plasată, e de aproximativ 1600 eur/lună. Proprietarul acelui apartament, respectiv Biserica Romano-Catolică din Germania, îl închiriază angajaților cu o reducere de până la 50%. Angajații din cadrul Bisericii lucrează și pentru administrația publică locală. În Germania, Biserica primește bani de la stat, dar în cadrul unui parteneriat. Statul subvenționează sau acordă reduceri/scutiri de taxe Bisericii, cu condiția ca aceasta să preia partea socială a administrației publice. Protecție socială, protecția copilului etc. Să muncească pe bune, cum s-ar spune.

     Vă amintiți, cu ocazia vizitei Papei, cum a mulțumit Preafericitul nostru Bisericii Romano-Catolice, soră și prietenă, pentru faptul că a pus la dispoziția preoților ortodocși școliți și plecați din România, niscaiva lăcașe de cult, pentru a-și face meseria în condiții ortodoxe? În naivitatea mea, am crezut că vreun popă romano-catolic a stat și s-a uitat el, așa, cu creștinească milă la confratele său ortodox cum încerca ăla să țină slujba de duminică dimineața într-o miercuri seara, că numai atunci era liberă sala de sport, s-a îndurat și i-a dat moca cheile de la vreo biserică mai veche, pe sistemul „ai grijă de ea și ea va avea grijă de tine. Să n-o zgârii!”. Nu-i chiar așa. Pentru locașurile respective, preoții plecați la mai bine, plătesc chirie.Vorba aia, frate-frate, dar biserica-i pe bani! Amin.


Din bombardamente și război iscat-am utilități și blocuri noi
     Revenind la cazare, trebuie spus că blocul în care am stat, e printre puținele rămase întregi după bombardamentele aliaților,  scăpând cu doar câteva ”cicatrici” provocate de schije și ricoșeuri, încă vizibile. S-ar putea numi ”Blocul cu noroc”, dacă ne gândim că asupra Munchenului s-au desfășurat, spre sfârșitul celui de-al 2-lea Război Mondial, nu mai puțin de 74 de raiduri aeriene care au ucis 6632 oameni și au rănit încă 15800. Centrul istoric al orașului a fost distrus în proporție de 90%. E șocant, deoarece văzându-l azi, n-ai zice!..
      În prima seară n-am făcut nimic deosebit, mai ales că ajunsesem târziu din cauza Blue Air-ului. Așa că am gustat, repede vreo 4-5 sortimente de bere bavareză și ne-am culcat, că a doua zi începea campania de invadare și cucerire. Planul era făcut, obiectivele marcate, harta - trasată. Gute nacht!
     Guten morgen! Ca să vizitezi Munchenul, cele mai proaste opțiuni pentru transport sunt ”mașina mică” sau Hop-in Hop-Off Tour, panărama aia de autobuz cu etaj, decopertat, care te plimbă pe la principalele puncte de atracție turistică, zic ei: uite castelu, uite nea Nelu, uite catedrala și-n turn cucuveaua, ein, țvai trai, hai, bagă loveaua! Când stai o zi-două, e o soluție, altfel nu. O altă regretabilă eroare ar fi să te înscrii la unul sau la mai multe Tour-uri tematice, inventate pentru a jupui turiștii. Au o grămadă de tururi cu ghid. De exemplu, un astfel de tur, se numește ”Munich Third Reich Tour”. Fain nume, foarte inspirat, vorbesc serios. Din păcate, doar numele. Costă vreo 16 euro de persoană și constă într-o plimbare de 3 ore, pe jos, prin centru, fix prin acele locuri pe care le vizitează toată lumea, în prima dimineață, la Munchen. Doar că, acum, afli de la ghid că pe aici au trecut, la vremea lor și niște naziști. Așa, și? Dacă mâine vor trece pe aici niște olteni, se va numi ”Munich Praz Tour”? Poate vor schimba și denumirea pieței centrale, celebra Marienplatz. Se va numi Marienpraz. Fiți siguri că prin aceste locuri ”speciale” veți mai trece de vreo 100 de ori în timpul șederii voastre în capitala Bavariei, în drum spre alte obiective turistice. N-aveți cum altfel: majoritatea acestora sunt grupate în centrul istoric al orașului. Că nu degeaba se numește ”Centru Istoric”!

      Ca să vizitezi Munchenul, cea mai bună opțiune este transportul public. Un tichet de grup (până la 5 persoane) pentru 6 zile, costă 48 euro. Este valabil pe toate liniile de metro, tren rapid suburban, tramvai și autobuz. Comparativ, o singură călătorie, într-o singură direcție, valabilă 3 ore, costă 2,90 euro/pers. Noi am ieșit cu 2 euro /pers./zi, valabil 24h/24, în orice direcție, cu orice mijloc de transport public. O mare economie de bani și timp. Te poți deplasa în orice direcție, oricând, cu mijlocul de transport cel mai convenabil. Nu mai stai să cauți un automat de bilete, să butonezi, să greșești...
      Ca să nu mai spunem -dar spunem, pentru că e important de știut- transportul public din Munchen și suburbiile sale e considerat unul dintre cele mai punctuale din lume. Nu s-a auzit aproape niciodată ca un vehicul să întârzie mai mult de un minut. Nici noi nu putem susține contrariul. N-am asistat la nicio întârziere. În fiecare stație, fie de metrou (U-Bahn), sau de tren suburban (S-Bahn), de tramvai sau de autobuz (simbolizate cu H), există un afișaj luminos care îți arată în câte minute sosește transportul. Nu greșește niciodată. Iar timpul maxim de așteptare pe care l-am înregistrat în săptămâna noastră de concediu, a fost de 6 minute. În general, nu se așteaptă mai mult de 2-3 minute. Și am mers un pic! Am rupt tramvaiul în două! Iar metroul în patru. Noi trei, ca familie, am economisit, folosind transportul urban, vreo 130 de euro cu ticketul ăsta de 6 zile. Dar, vorba lui Dabija, să nu vă-ngrijoreze grija, că până la final, tot am rămas fără bani.
    Cu patriotism local, raportez că stațiile noastre de tramvai sunt mult mai frumoase ca ale lor. Ale noastre sunt colorate, au norișori, rachetuțe, muzică, scaune de operă, sunt niște victorii zdrobitoare ale designului urban asupra monotoniei, ale noului asupra vechiului, ale frumosului asupra lipsei de inspirație. Ale lor sunt spartane: un acoperiș să nu te plouă, câteva scaune, dacă te lasă genunchii și o hartă să nu te rătăcești. Nu știu ce-o fi fost în capul lor, nu m-aș fi așteptat, la cât sunt ei de perfecționiști... să nu te ocupi tu, ditamai neamțul, măcar un pic, de aspectul acestor stații! Aveam alte pretenții.
    În loc să facă așteptarea mai plăcută, să-ți fie drag să stai în stație cu orele, ei au pus la punct transportul propriu-zis. Încerc să-i înțeleg: bănuiesc că au plecat de la premisa că stația de așteptare nu e o destinație. S-au gândit, zic eu, că nimeni nu vine cu familia să petreacă o duminică minunată în stația lui 7! Nimeni nu ar vrea să-și facă ziua de naștere sau să petreacă Revelionul în Cucu ori la Doi Băieți! Și pentru că n-au știut sau n-au vrut să facă așteptarea mai plăcută, au eliminat-o, pur și simplu. Așteptare, kaput! Iar banii pe care i-ar fi băgat în cosmetizarea stațiilor, i-au investit în confortul transportului.

    Ca să terminăm cu transportul public, mai notăm că amenda pentru bilet necompostat sau lipsă, e 60 eur. Nu-i o sumă îngrozitoare, dar nici de care să te lipsești fără regrete.
     Enervant de curate trenurile și tramvaile muncheneze! Nu foarte noi, dar foarte bine întreținute. Nu vă mai povestesc despre ele, pentru că, oricum, peste 20 de ani, le vom vedea în orașul nostru. Stric surpriza, spoiler alert, cum zic milenialii!
     Controlorii, nașii, cum s-ar zice, înțoliți la 4 ace, te abordează discret, cu un zâmbet complice care pare să zică: ”Știu că ai bilet, dar așa, doar ca să-mi fac meseria, fii drăguț și arată-mi-l...”
Șmecheri! Ca să te ia prin surprindere. Nu ca la noi, când trântește nașul ușa de la compartiment de sare din balamale și răcnește odată ca țignalul de pe locomotivă ”Biletele sau abonamentele la control!”, de știi că vine, cu trei vagoane înainte!
     Totuși, ceva lipsește: căldura umană. Vorbitul tare, în public. Nici măcar la telefon. Fiecare e cu treaba lui, nimeni nu vorbește cu nimeni, nici măcar în tren, pe distanțe un pic mai lungi. Pe scările rulante, dar nu numai, ca regulă generală, se circulă pe partea dreaptă. Ca să nu-i încurci pe cei care se grăbesc și vor să te depășescă. La un moment dat, pătruns de spiritul german, m-am certat cu mine însumi. Am vrut să mă autodepășesc, dar mi-am stat în cale. M-am împăcat la o halbă de bere.
Pe care am dat-o tot eu, bineînțeles! Dar hai, treacă de la mine...
   
     Ne povestea gazda noastră că la ei nu există rute de transport public blocate, sau suspendate din cauza unor lucrări, sau din alte motive, mai mult sau mai puțin obiective. Nu că nu-ar întâmpla lucrări sau diverse accidente. Însă, imediat, se reconfigurează traseul unui alt mijloc de transport, sau se suplimentează, astfel încât pasagerii de pe ruta cu probleme să fie preluați fără întârziere. E clar. Ăștia fac mișto de noi!
     

joi, 4 iulie 2019

Daca tu n-ai fi existat...

   
      Am avut o discuție interesantă cu fiul meu, Toma. De regulă, când suntem numai noi doi în mașină, e tăcere. El se gândește la ale lui, iar eu mă gândesc la un subiect de discuție cu care să-i câștig interesul. Asta îmi aduce aminte de o glumiță:
- Hai să vorbim de-ale noastre.
- OK. A ta ce mai face?
      Căutând un subiect care să mă ajute să realizez o legătură tată-fiu, dar care să nu fie o chestie plictisitoare de parenting, sau mai rău, o cupă din înțelepciunea mea răsuflată și fierbinte (o desfăcusem dimineață și am uitat-o, peste zi, în mașină, la 40 de grade!),  mi-am adus aminte de trailerul unui film cu o idee foarte mișto. Chiar voiam să-i spun de filmul ăsta, la modul serios, nu doar așa, de dragul conversației.

     Și-i zic. Uite Toma ce-am văzut, e așa și cu așa, joacă cutărescu, e regizat de tipul ăla...în loc să se entuziasmeze, îl văd cum se umflă de indignare. ”- Tata, de filmul ăsta ți-am zis EU, zilele trecute, ți-am arătat și trailerul! De două ori!”. Săru`mâna, tanti Roza! Ce mai faceți?... bine? Mă bucur. Eu? Sunt superOK, totul e minunat...da`cine întreabă?...

     Dar nu despre debutul meu La Roza-n Vie voiam să vă povestesc, ci despre ideea filmului, care mi se pare faină și originală, până la proba contrarie: autorul pleacă de la premiza că nimeni n-a auzit de Beatles sau de muzica lor, înafară de un băiat. Ca și cum n-ar fi existat. Nu știu de ce, în trailer n-am găsit nici o explicație și nici nu cred că are vreo importanță. Se pare că lumea i-ar fi uitat, dar asta ar fi o explicație nesustenabilă, foarte ușor de demontat. Cum ziceam, haideți să depășim momentul de logică și să savurăm consecințele. Amărâtul preia repertoriul celebrilor băieți din Liverpool și devine megastar. Faină e și secvența din trailer în care Ed Sheeran îl sfătuiește pe Jack (eroul filmului) să schimbe titlul piesei ”Hey, Jude”, pe motiv că ar da mai cool ”Hey, Dude”...
     Totuși, filmul -pe care nu l-am văzut, dar, iată, îl critic- nu ține cont de două condiții ale succesului: timpul și locul. Un factor important al succesului, dar ce zic eu important, uriaș, îl constituie momentul în care artistul își expune creația. Epoca, deceniul, vremurile. Oricât de talentat ar fi omul, oricât de valoroasă ar fi opera sa, dacă nu e lansată la momentul oportun, poate fi ignorată, sau mai rău, autorul poate fi decapitat, ars pe rug sau crucificat, în funcție de locul lansării. Cei doi factori, timpul și locul sunt valabili și pentru operele științifice, nu numai pentru cele artistice. Dacă nu mă credeți, întrebați-i, când îi veți întâlni, pe Giordano Bruno sau pe Galileo Galilei.

      Dar dacă am duce ideea asta în zona literaturii? O putem duce în orice zonă a artelor sau a științelor. Să zicem că lumea a uitat complet un mare autor. Care ar fi acela? Și pornind de aici, am început să batem câmpii cu toată grația de care dispunem. Primul care mi-a venit în minte a fost Dostoievsky. Oare cum ar reacționa lumea de azi la ”Crimă și pedeapsă”? Oare câți editori vor refuza ”porcăria asta”? Sau câți profesori de literatură care afirmă sus și tare că dacă n-ai citit Dostoievski, n-ai citit nimic, vor desființa cu argumentele lor docte un manuscris semnat de un debutant? Interesantă temă. Cu cât o dezvolți mai mult, tot atâtea ipoteze apar. Cât de perene și universal valabile sunt creațiile literare ale umanității? Dacă am relansa operele de bază ale literaturii universale din toate timpurile, astăzi, câte dintre ele ar mai rămâne în picioare? Câte dintre ele ar mai fi apreciate așa cum sunt astăzi?
      Dacă ai avea puterea de a rescrie opere ale literaturii universale, n-ai fi tentat, măcar un pic, să modifici textul? Sau mai mult, să modifici deznodământul? Romeo și Julieta să trăiască, să facă 6 copii, Romeo să devină alcoolic iar Julieta o balabustă de 120 de kile. Fii lui Moromete să-și facă trupă punk, ”The Morromets”. Harry Potter să moară la naștere. Otilia să-și vândă enigmele pentru un pictorial în Playboy. Ana Karenina nu se mai aruncă sub tren, se căsătorește cu un cap al mafiei ruse și-i aruncă sub tren pe toți ceilalți din carte. Raskolnikov n-o mai ucide pe babă, dimpotrivă, se împrietenește cu ea, o îngrijește (dramă modernă, cu mare succes printre românii din diaspora), iar baba îi lasă moștenire o avere fabuloasă. Asta vrea publicul. Asta se vinde. Secolul trecut mergeau dramele. Acum lumea vrea happy end.
     Poate că metoda asta de joacă ar relansa cititul printre tinerii de azi: ”dragi copii, pentru ora viitoare, porniți de la nuvela ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici și-i rescrieți finalul, mult noroc! Să vedem în câte moduri neașteptate se poate termina povestea asta”. Ca să intre în joc, copii ar trebui să citească mai întâi, așa e?

     Am dus și mai departe ideea: dar BIBLIA? Dacă nu s-ar fi întâmplat nici o creștinare, nicicând, nicăieri? Dacă omenirea ar mai fi și azi, politeistă? Cum ar fi ca, la greci, să se mai poarte, încă, colecția Legendele Olimpului, cu Zeus cap de afiș, Atena, Afrodita etc, iar la noi să fie la putere zeii romani, gen Apollo, Marte, Mercurius, și nu în ultimul rând, Bacchus, se știe! Și să-nceapă unu` s-o facă pe-a Iisus. Să-și lase plete, barbă, să ia avionul până la Ierusalim și să reconstituie toată povestea. Să presupunem că are și ceva buget băiatu` și face toate minunile alea cu ajutorul unei echipe de experți în efecte speciale. Inclusiv Învierea. Ține toate discursurile de bază, mai puțin alea în care se proclamă regele iudeilor. Își face televiziune, canal de Youtube, blog, vlog etc. Pe scurt, tot ce s-a întâmplat acum 2000 de ani, să se întâmple azi? L-ar mai asculta lumea cu sufletul la gură? Ar mai inspira pe cineva să-l urmeze? Apoi apare cartea. Se distribuie gratuit la toți pochii. Cu dedicație scrisă personal de Jesus pe prima pagină. Cea mai mare carte a tuturor timpurilor. Piatra de temelie a lumii noastre, așa cum o știm noi. Cu variantă de audiobook în lectura unor actori celebri. Ar mai citi-o cineva dacă ar apare astăzi, fresh new?

     Toma m-a spart. Știți ce carte ar rescrie el, dacă nu ar fi existat? Și care ar avea succes garantat în ziua de azi, poate mai mare decât la lansare? Nu vă pierdeți timpul să ghiciți, că n-o să reușiți: MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST. Ăla, al lui Marx și Engels. Best-seller garantat! Vorba lui Toma: ”...glumești? Păi numai să audă oamenii din ziua de azi de redistribuirea valorilor...”. Cred că are dreptate. Indiferent de timp și spațiu, ”să luăm de la bogați și să dăm la săraci” e un slogan mult mai mobilizator decât ”să-ți iubești aproapele”, iar revoluționara ”de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” bate, de departe, creștinescul ”să întorci și celălalt obraz”. Poate că atunci, demult, în vremurile alea, creștinii au schimbat lumea, lăsându-se mâncați de lei. În ziua de azi, însă, lumea ar fi cea care i-ar schimba pe creștini, după ce ar fi devorați de euro sau de dolari.
    

miercuri, 3 iulie 2019

Munchen, prima impresie

    
      Când ți-e foame, fericirea e o pâine.
Pe vremea lui Ceașcă eram foarte bogați în lipsuri. Ne lipseau de toate. Aceste ”de toate” puteau fi împărțite în două categorii: Fericire și Libertate.
      Fericirea nu era o noțiune abstractă. Fericirea era o sumă de lucruri. Toate aceste lucruri le aflam din revista Neckermann sau Quelle. Culmea eleganței era ”să fii îmbrăcat ca de pe Neckermann”. Nici Libertatea nu era o noțiune filozofică, însă, spre deosebire de Fericire, Libertatea, deși putea fi livrată pe suport material, era o idee, o stare de spirit, o îndrăzneală. În primul rând, însemna cultură. Muzică, cărți, filme. În al doilea rând, însemna lipsa consecințelor negative ca urmare a unor acțiuni și inițiative politice, sociale sau comerciale private, fie individuale, fie colective, cu excepția celor de natură infracțională. Adică să poți zice și să poți face, fără ca, imediat, să dispari la Canal sau la Sighet. Fericirea și Libertatea, așa cum le percepeam noi, atunci, erau graduale. Unele țări aveau mai mult, altele mai puțin, din acest pachet. Se mai întâmpla și pe la noi, din când în când, ceva Fericire, dar foarte rar și într-un grad foarte mic. În cele mai frecvente cazuri, era Fericire refuzată la export. Libertate, nu. Nu cred că se putea întâmpla, nu prea văd cum, era extrem de instabilă în contact cu comunismul. Până și Radio Europa Liberă s-a jucat cu ea și a sărit un pic în aer.
     Gradul de Fericire și Libertate creștea de la Est la Vest: la bulgari era un pic mai bine ca la noi. Aveau program la televizor, aveau țigări BT, mă rog,ce mai aveau ei acolo. La unguri era un grad mai ridicat de bine ca la bulgari, aveau cubul Rubik. Original!
     Însă culmea Fericirii și Libertății în Europa de Est s-a atins, fără îndoială, în Iugoslavia. Ăștia nu glumeau, direct de acolo veneau ceasurile electronice și revistele porno. Aveau și programe pentru adulți la televizor! Se făcea o bișniță puternică cu marfă din Iugoslavia.Cu toate fericirile și libertățile astea, de neconceput pentru o țară comunistă a anilor 80, Iugoslavia nu era, totuși, acel autentic ”afară - afară”.  Era tot un fel de  ”afară-înăuntru”, ca Ungaria. Era reală și tangibilă. Puteai spera, fără a fi considerat nebun, că, măcar odată, pe parcursul vieții, vei ajunge în Iugoslavia.
     Curat, 100% noțiunea de ”afară-afară”, o reprezenta RDG-ul. Oamenii care au fost în RDG erau, pentru noi, la vremea aceea, oameni modificați genetic. Superoameni. Faptul că au fost expuși la radioactivitatea capitalistă (deși țară comunistă în acte, Germania Democrată era 100% capitalistă, mai săracă, ce-i drept, dar, orișicât), le conferea o aură aparte. Dacă stăteai pe lângă ei, puteai spera să iei și tu un pic din vibrația bunăstării. RDG-ul era real, dar intangibil.

     RFG-ul era cu totul altceva. Era mitologic și intangibil, altă planetă. Absolutul. Acolo s-au născut, au crescut și trăiau Fericirea și Libertatea. Ce naiba, acolo erau Modern Talking, CC Catch, Sandra!!! Un tărâm magic populat cu zei și semizei în adidași de piele, originali, unde nu existau noțiuni ca ”risipă” sau ”economie”, un tărâm unde erau atâtea portocale, încât nemții își permiteau să facă suc din ele!...
     În fine, America și restul lumii nu exista. Erau la fel de reale ca tărâmurile din Games of Throne,  niște ficțiuni folosite în industria cinematografică.

     La noi era cel mai nasol. Oriunde, înafara României, Fericirea și Libertatea erau mai consistente.Vorbim de Europa, nu ne comparăm cu Africa. Poate doar în Albania să fi fost mai nasol, dar nu-s foarte sigur. În rest, oriunde, era măcar un pic mai bine, asta era percepția atunci, în anii 80. Până și-n Republica  Moldova era un pic-pic mai bine, erau sub URSS, vorba aia, dacă nu curge, pică. Bine, că până la urmă a picat URSS, asta e altceva. Problema e că așa gândim și azi, cu o singură deosebire: Zidul a căzut, distanța dintre ”noi” și ”ei” s-a micșorat, lumina s-a aprins, magia a dispărut. Între timp, am aflat că Fericirea și Libertatea nu sunt reale, sunt ca Moș Crăciun sau Moș Nicolaie: tot oamenii le dau viață. Am ajuns și noi societate de consum. Cum s-ar zice, am parcurs jumătate din drum: cheltuim la fel de mult ca și ”ei”, pe aceleași prostii ca ale lor, numai că ale noastre-s mai proaste. Rămâne să rezolvăm și partea a doua, aia cu câștigul. Iar vinovații pentru că ”noi” nu am ajuns în 30 de ani, dacă nu egali, măcar comparabili cu ”ei”, au rămas, bineînțeles, aceeași, dintotdeauna,”alții”: Statul, indiferent de poziția sa geometrică (paralel, perpendicular, intersectat etc), Europa, rușii, americanii, agenturili, comunismul, capitalismul, năvălirile popoarelor migratoare, poziția geografică a României etc. Niciodată noi. Noi nu putem greși, pentru că nu facem nimic! Logic, nu? Suntem ireproșabili: stăm în șlapi și-n pantaloni scurți de poliester, cu tricoul ridicat peste burtă, spargem semințe, băgăm aer în peturile de bere de 2,5 litri și așteptăm totul de la Stat și de la Alții. În consecință, dacă ceva merge rău, de vină sunt Statul și Alții. E bine și așa.

     Revista Neckermann nu mai apare de la 1 noiembrie 2009, dar paginile ei colorate încă mă fascinează. Deși Germania nu mai e o altă planetă, fiind dezmembrată și adusă pe Pământ bucată cu bucată, ca o mașină, de furăcioșii din anii 90, în subconștient, asta așteptam de la Munchen. Să-l pot privi cu ochi de copil și să transcend, în sfârșit, în lumea ”de dincolo”,o lume interzisă, fascinantă, orbitoare, pur și simplu să pășesc înăuntrul paginilor revistei Neckermann, să devin parte a acelei lumi perfecte, iar acea lume perfectă să-mi completeze toate lipsurile copilăriei. În seara sosirii noastre, când am coborât din mașina care ne-a adus de la aeroport, ne-am trezit pe un bulevard complet anonim, liniștit, umbrit de tei bătrâni, așa cum erau odată, pe bulevardul Ștefan cel Mare de la noi, din Iași. Parcă eram în Copou, pe undeva. Știam strada aia. Parcă am venit cu ea din România. Nu tu zgârie-nori, nu reclame luminoase, nimic din capitalismul strălucitor, vibrant, opulent și decadent la care visam fără speranță, în bezna înghețată a nesfârșitei nopți comuniste. Cam asta a fost prima impresie din Munchen.

marți, 2 iulie 2019

M-am îndrăgostit un pic, de o nemțoaică

     Am cunoscut-o în concediu.
Chiar acesta a fost scopul concediului, s-o vizităm, așa că întâlnirea n-a fost întâmplătoare, în consecință nici surprinzătoare, dimpotrivă, am anticipat momentul acesta încă din ianuarie, de când am cumpărat biletele de avion. Am anticipat că ne vom întâlni, am schițat și un program de activități, am stabilit câteva obiective, dar n-am avut de unde să știu cum este ea, în realitate. Mă așteptam să fie rece, cu un aer de superioritate, fără multă poezie, practică, ordonată, tehnică, ușor plictisitoare. M-am înșelat. E caldă, primitoare, familiară, deloc plictisitoare și frumoasă ca-n povești, dacă îți faci timp și ai răbdare s-o descoperi. Ne-am despărțit cu greu de ea, pentru că nu sunt singurul din familie care am contractat un dor în plus la inimioară. Toți trei ne-am conectat sufletește la tot ce am trăit pe parcursul celor șapte zile de concediu, astfel încât, la plecare, avionul a decolat un pic mai dificil, din cauza inimilor noastre grele de dorul ei, al Bavariei! Ok, s-ar putea să fi avut și fundurile ceva mai grele decât la sosire, tot din cauza ei, că doar cârnații și covrigii și halbele alea de bere, de-un litru, nu le-am lăsat la vamă...

     Bayern, meine Liebe! Dezvăluită fiind, astfel, identitatea nemțoaicei din titlu, spre dezamăgirea celor care așteptau probabil, să fie vorba - așa cum ar fi fost firesc - despre C.C.Catch, dați-mi voie să fac o referire sau două cu privire la această excursie.

    
     Am zburat cu Aerul Albastru din Iași, direct la Munchen și înapoi. Cu ocazia asta am descoperit, înăuntrul meu, o grupare ultranaționalistă și extremistă: rinichii și vezica. Atât la dus cât și la întors, mi s-a ordonat de către această grupare nemiloasă să merg la toaletă fix deasupra Ungariei. Oare cum se zice in ungurește Rainman? În fine.
     Deși ne-am cumpărat biletele în ianuarie pentru luna iunie, au fost destul de scumpe, cam 800 lei/pers (dus-întors), deoarece discountul de early-booking e valabil doar pentru anumite perioade scurte de timp, de câteva zile, până la o săptămână. E gândit pentru city-break, probabil. Perioada de 7 zile vizată de noi, nu intra în această categorie.
      Despre Blue Air, numai de bine. E destul de ok, cu excepția câtorva mici probleme, specifice companiilor low-cost: întârzieri de mai bine de jumătate de oră atât la venire cât și la plecare; overbooking (bilete vândute fără acoperire, peste numărul de locuri din avion). Repartizarea locurilor, aiurea, ultimele din vârful cozii. ”Așa v-a repartizat calculatorul, eu nu mai pot face nimic, sunt trează de la ora 3 dimineața”, ne-a comunicat, tăios, tânăra de la ghișeul Blue Air. Prima parte a frazei a fost pur și simplu o declarație de rea-voință, sigur că ar fi putut face ceva dacă ar fi vrut, dar a doua parte...chiar, mă întreb la ce ar fi trebuit să ne folosească nouă, clienților Blue Air, altfel spus, fraierilor datorită cărora ea câștigă un salariu, informația referitoare la orele turelor în care se lucrează la această întreprindere? Ce ar fi trebuit să facem cu această informație? Să sunăm înainte de a veni la aeroport, să vedem dacă ne poate primi, dacă nu deranjăm?! Să renunțăm la vacanță și la banii plătiți pe biletele de avion ca să revenim în altă zi, o zi mai bună, în care s-o găsim odihnită, sătulă, spălată pe cap, satisfăcută sentimental, hidratată, în fine, netulburată de nici cel mai mic disconfort posibil ? Atunci poate s-ar fi comportat normal și și-ar fi făcut jobul pentru care e plătită?!
      Deranjant a fost și faptul că check-in-ul pentru zborurile înspre și dinspre Germania, nu se poate face online, ci numai la aeroport, cu 2-3 ore înaintea zborului. În consecință, cozi imense la ghișeu. E și o jmecherie aici: dacă s-ar face online, nu s-ar mai putea vinde mai multe bilete decât locuri. Porcării de-ale lor, așa sunt companiile low-cost, cel puțin pe la noi, companii care, deocamdată, se bucură de monopol și funcționează în regim de cartel, neavând o concurență reală. Deocamdată.

      Avionul pornește spre pista de decolare. Din păcate, traficul e blocat de un taxi pus pe avarie care-și așteaptă clientul, un SUV parcat aproape perpendicular pe pistă și o turmă de mistreți descurcăreți. Glumesc, bineînțeles, chiar, cum ar fi?.. Dar, la traficul din Iași, nu mai e mult, ascultați ce zic. Nu s-ar mira nimeni.
      Brusc, o stewardesă se duce la mijlocul avionului și începe să danseze fără muzică, pe un rap ciudat făcut de o altă stewardesă, ceva despre centuri, ieșiri de urgență și măști de oxigen. Fata e talentată, dar coregrafia e sub orice critică, părerea mea. Ce să zic, low-cost. Căpitanul preia legătura, se prezintă, atât în română, cât și în engleză: mister Lucian. Am vrut să mă prezint și eu, mister Nicu, dar am renunțat. Dacă s-ar fi prezentat toți pasagerii din avion, așa, ca la Alcolicii Anonimi, nu mai ajungeam nicăieri. Mister Lucian mormăie ceva în microfon, acoperit de zgomotul motoarelor. Disting câteva frânturi, se pare că ne  informează că la Munchen vremea e bună, e soare, că vom întârzia juma de oră și că pe parcursul zborului vom experimenta turbulențe. Toate informațiile cu același ton cald, optimist. Altul n-are. Îmi imaginez următorul anunț: ”Stimați pasageri vă vorbește căpitanul aeronavei, mister Lucian. Nu mai avem combustibil, un motor a cedat, așa că suntem în cădere liberă. Vremea la sol este excelentă, soare și o temperatură plăcută de 25 de grade. Ajungem în aproximativ 13 minute...” Ferească Dumnezeu! Încă zburăm. Avionul se înclină când la dreapta, când la stânga, coboară, urcă. Ocolim, frânăm, accelerăm. Concluzia e clară: nici în ceruri nu avem autostrăzi! Ne apropiem de destinație:  din avion se vede nivelul de trai din Germania...ba nu, sunt Alpii. Foarte frumoși, spectaculoși.


     Am aterizat. N-a aplaudat nimeni, toți își culegeau dinții de pe jos. Noi, cei din ultima linie, ne așteptam să coborâm printre primii, deoarece eram chiar la ușa din spatele avionului. Din păcate, ni s-a comunicat că Boeinguțul nostru s-a constipat și nu mai poate scoate nimic pe sub coadă, așa că i s-a fixat burduful (culoarul ăla ca un acordeon) la ușa din față ca să nu cădem pe asfalt, ca în filmele cu proști. A început forfoteala. Bagaje-n cap și coate-n burtă. Fiind primii de la coadă, ne zbăteam ca strămoșii noștri, înotătorii ăia mici și albi, care dau din codițe cu milioanele, să ajungem în față. Nu știu care-i sistemul de debarcare la spermatozoizi, dar sigur nu-i ca la low-cost!  Pentru că, dacă ar fi așa, nu s-ar naște decât piloți și stewardese...

     Ieșim, în sfârșit. Vine un autobuz și ne preia. Aeroportul din Munchen e cât județul Iași când e caniculă și se dilată. Noi am aterizat cam pe la Pașcani, iar terminalul la care trebuia să ne prezentăm, era cam pe la Lețcani. Am mers oleacă, multe curbe, cred că am ocolit pe la Strunga. În autobuz, o atmosferă tristă, apăsătoare: nu cerșește nimeni, nu se fură din buzunare, de manele, nici vorbă. Nu sunt biserici pe aeroport, așa că două babe își fac cruce când trecem pe lângă un hidrant. Ajungem la terminalul desemnat. Încep pupăturile: pupăm ușa. Totul închis, pustiu, obloanele trase. Un angajat al aeroportului care trecea întâmplător pe acolo, sesizează situația și-și folosește cardul pentru a deschide ușile. Năvălim pe scări. Acum suntem primii. Ajungem la poarta Germaniei, dar ca români ce ne aflăm, nu înscriem. Ne așezăm la o coadă pe trei rânduri, la corner.

     Sunt două tipuri de controale: biometrice, cu ajutorul scannerelor și clasice, efectuate de oameni. Mai exact, de 2 oameni. Care, cu timpul, se scanează și ei. Nu se grăbeau deloc, îi dürea-n pfeife. Și-a mai venit un elefant: British Airways. Echitabil: eram două avioane la doi oameni.
     Pentru cele biometrice trebuie musai să ai pașaport biometric sau carte de identitate nemțească. Scanezi documentul, apoi intri într-o cabină, ți se scanează fața și dacă ai față de Germania, intri, dacă nu, danke, ianke și-un catâr! Câțiva dintre noi încearcă să scaneze cărțile de identitate românești. Scanerul se înroșește de furie. Le zic să nu intre în cabine, că mi se pare că a început să miroasă a gaz. La cei cu documente corespunzătoare, însă, treaba mergea strună. Ce-i drept, coada noastră de dimensiuni comuniste (ca la portocale, de Crăciun), cam bloca accesul la cabinele biometrice, mai ceva ca zidul Berlinului! Apropo de Crăciun, am asistat și la o scenă biblică: un britanic, la costum, a ridicat vocea și pașaportul, până când, precum Moise, a despicat mulțimea în două și a trecut cu semenii săi -tot la costum- până pe malul celălalt, la porțile cu control pe bază de scanner. Mândri de fapta lor, și-au scanat pașapoartele. Țeapă! Scannerele s-au înroșit, refuzându-le accesul. Lumea a început să râdă și să zică ceva de Brexit.
     La un moment dat am crezut că cineva, în spatele meu, urmărește pe telefon sau pe laptop, un tutorial despre vreun soft, pe Youtube. M-am întors și am constatat surprins că, de fapt, era un indian adevărat, viu, în carne și oase și gel de păr, împreună cu nevastă-sa, care ne rugau, ținând pașapoartele ca pe niște cărticele de rugăciune, fix pe același ton cu conaționalii lor de pe net, să-i lăsăm să treacă spre punctul de control cu scanner. Am bălăngănit din cap și noi, politicoși și i-am ajutat să treacă de codălăul nostru mitologic. ”Tenkiu Săr, tenkiu vieri maci...”. Pentru o clipă m-am temut că vor începe să cânte, iar noi, toți cei din sala aia, vrăjiți, practic făra a ne mai putea controla, vom începe să dansăm sincron ca în filmele indiene. M-am temut de o rajkapoorizare.


Într-un final, bineînțeles că am trecut și noi. În urma noastră, un ”polizei” tuciuriu închidea ghișeele, lumina...Fuseserăm de câteva ori, primii. Dar, la finiș, am ajuns de fiecare dată, ultimii. Istoria noastră. Important e că am ajuns sănătoși, fără probleme, unde ne-am propus. La urma urmei, istoria nu e o competiție.Sau e?