Vorba neamțului: Bahn, la Bahn trage!

      

       După cum povesteam  în articolul trecut, prima impresie, după ce am descălecat în Munchen de pe caii-putere care ne-au adus de la aeroport, a fost că ne aflăm într-un blând târg din Moldova, unul care încă mai păstrează pe străzile sale, parfumul florilor de tei. Cu tot cu teii aferenți, bineînțeles.
      Se lăsase deja întunericul. Târâind trolerele nemțește, adică fiecare pe al lui, mărșăluiam spre cazare, cu cântec înainte:
 ”Locuința mea de vară e-n altă țară,/Acolo-aș vrea să zbor / Să mă lupt cu halbe grele,/Beat de bere / Să fiu spaima wurștilor!...”. Și încă nu băusem nimic. Dar ce-ați fi vrut să cântăm? Dragostea din tei?     

Locuința noastră pentru o săptămână de vară în altă țară a fost un apartament cu 2 camere într-un bloc vechi, de dinaintea celui de-al doilea război mondial, cu 4 etaje, fără balcon, cu bucătărie clasică, separată, nu deschisă. Cu tot cu hol și o debara, însumând cam 60 mp. Camerele și bucătăria, într-adevăr, mari. Baia, normală, cu duș, fără cadă. Geamuri mari, tavanul înalt, așa cum am văzut și la Iași, în anumite blocuri vechi. Din cauza înălțimii camerelor, etajul 3, era, de fapt, etajul 4. Nu prea mi-a plăcut lipsa perdelelor sau a jaluzelelor, la nemții ăștia. Credeți-mă, nu-i nici o distracție, ba chiar e stânjenitor să vezi mai mult decât ți-ai propus.
      La liber, chiria pentru un apartament într-un asemenea bloc, situat într-o zonă relativ bine plasată, e de aproximativ 1600 eur/lună. Proprietarul acelui apartament, respectiv Biserica Romano-Catolică din Germania, îl închiriază angajaților cu o reducere de până la 50%. Angajații din cadrul Bisericii lucrează și pentru administrația publică locală. În Germania, Biserica primește bani de la stat, dar în cadrul unui parteneriat. Statul subvenționează sau acordă reduceri/scutiri de taxe Bisericii, cu condiția ca aceasta să preia partea socială a administrației publice. Protecție socială, protecția copilului etc. Să muncească pe bune, cum s-ar spune.

     Vă amintiți, cu ocazia vizitei Papei, cum a mulțumit Preafericitul nostru Bisericii Romano-Catolice, soră și prietenă, pentru faptul că a pus la dispoziția preoților ortodocși școliți și plecați din România, niscaiva lăcașe de cult, pentru a-și face meseria în condiții ortodoxe? În naivitatea mea, am crezut că vreun popă romano-catolic a stat și s-a uitat el, așa, cu creștinească milă la confratele său ortodox cum încerca ăla să țină slujba de duminică dimineața într-o miercuri seara, că numai atunci era liberă sala de sport, s-a îndurat și i-a dat moca cheile de la vreo biserică mai veche, pe sistemul „ai grijă de ea și ea va avea grijă de tine. Să n-o zgârii!”. Nu-i chiar așa. Pentru locașurile respective, preoții plecați la mai bine, plătesc chirie.Vorba aia, frate-frate, dar biserica-i pe bani! Amin.

Din bombardamente și război iscat-am utilități și blocuri noi

     Revenind la cazare, trebuie spus că blocul în care am stat, e printre puținele rămase întregi după bombardamentele aliaților,  scăpând cu doar câteva ”cicatrici” provocate de schije și ricoșeuri, încă vizibile. S-ar putea numi ”Blocul cu noroc”, dacă ne gândim că asupra Munchenului s-au desfășurat, spre sfârșitul celui de-al 2-lea Război Mondial, nu mai puțin de 74 de raiduri aeriene care au ucis 6632 oameni și au rănit încă 15800. Centrul istoric al orașului a fost distrus în proporție de 90%. E șocant, deoarece văzându-l azi, n-ai zice!..
      În prima seară n-am făcut nimic deosebit, mai ales că ajunsesem târziu din cauza Blue Air-ului. Așa că am gustat, repede vreo 4-5 sortimente de bere bavareză și ne-am culcat, că a doua zi începea campania de invadare și cucerire. Planul era făcut, obiectivele marcate, harta - trasată. Gute nacht!
     Guten morgen! Ca să vizitezi Munchenul, cele mai proaste opțiuni pentru transport sunt ”mașina mică” sau Hop-in Hop-Off Tour, panărama aia de autobuz cu etaj, decopertat, care te plimbă pe la principalele puncte de atracție turistică, zic ei: uite castelu, uite nea Nelu, uite catedrala și-n turn cucuveaua, ein, țvai trai, hai, bagă loveaua! Când stai o zi-două, e o soluție, altfel nu. O altă regretabilă eroare ar fi să te înscrii la unul sau la mai multe Tour-uri tematice, inventate pentru a jupui turiștii. Au o grămadă de tururi cu ghid. De exemplu, un astfel de tur, se numește ”Munich Third Reich Tour”. Fain nume, foarte inspirat, vorbesc serios. Din păcate, doar numele. Costă vreo 16 euro de persoană și constă într-o plimbare de 3 ore, pe jos, prin centru, fix prin acele locuri pe care le vizitează toată lumea, în prima dimineață, la Munchen. Doar că, acum, afli de la ghid că pe aici au trecut, la vremea lor și niște naziști. Așa, și? Dacă mâine vor trece pe aici niște olteni, se va numi ”Munich Praz Tour”? Poate vor schimba și denumirea pieței centrale, celebra Marienplatz. Se va numi Marienpraz. Fiți siguri că prin aceste locuri ”speciale” veți mai trece de vreo 100 de ori în timpul șederii voastre în capitala Bavariei, în drum spre alte obiective turistice. N-aveți cum altfel: majoritatea acestora sunt grupate în centrul istoric al orașului. Că nu degeaba se numește ”Centru Istoric”!

      Ca să vizitezi Munchenul, cea mai bună opțiune este transportul public. Un tichet de grup (până la 5 persoane) pentru 6 zile, costă 48 euro. Este valabil pe toate liniile de metro, tren rapid suburban, tramvai și autobuz. Comparativ, o singură călătorie, într-o singură direcție, valabilă 3 ore, costă 2,90 euro/pers. Noi am ieșit cu 2 euro /pers./zi, valabil 24h/24, în orice direcție, cu orice mijloc de transport public. O mare economie de bani și timp. Te poți deplasa în orice direcție, oricând, cu mijlocul de transport cel mai convenabil. Nu mai stai să cauți un automat de bilete, să butonezi, să greșești...
      Ca să nu mai spunem -dar spunem, pentru că e important de știut- transportul public din Munchen și suburbiile sale e considerat unul dintre cele mai punctuale din lume. Nu s-a auzit aproape niciodată ca un vehicul să întârzie mai mult de un minut. Nici noi nu putem susține contrariul. N-am asistat la nicio întârziere. În fiecare stație, fie de metrou (U-Bahn), sau de tren suburban (S-Bahn), de tramvai sau de autobuz (simbolizate cu H), există un afișaj luminos care îți arată în câte minute sosește transportul. Nu greșește niciodată. Iar timpul maxim de așteptare pe care l-am înregistrat în săptămâna noastră de concediu, a fost de 6 minute. În general, nu se așteaptă mai mult de 2-3 minute. Și am mers un pic! Am rupt tramvaiul în două! Iar metroul în patru. Noi trei, ca familie, am economisit, folosind transportul urban, vreo 130 de euro cu ticketul ăsta de 6 zile. Dar, vorba lui Dabija, să nu vă-ngrijoreze grija, că până la final, tot am rămas fără bani.

    Cu patriotism local, raportez că stațiile noastre de tramvai sunt mult mai frumoase ca ale lor. Ale noastre sunt colorate, au norișori, rachetuțe, muzică, scaune de operă, sunt niște victorii zdrobitoare ale designului urban asupra monotoniei, ale noului asupra vechiului, ale frumosului asupra lipsei de inspirație. Ale lor sunt spartane: un acoperiș să nu te plouă, câteva scaune, dacă te lasă genunchii și o hartă să nu te rătăcești. Nu știu ce-o fi fost în capul lor, nu m-aș fi așteptat, la cât sunt ei de perfecționiști... să nu te ocupi tu, ditamai neamțul, măcar un pic, de aspectul acestor stații! Aveam alte pretenții.

    În loc să facă așteptarea mai plăcută, să-ți fie drag să stai în stație cu orele, ei au pus la punct transportul propriu-zis. Încerc să-i înțeleg: bănuiesc că au plecat de la premisa că stația de așteptare nu e o destinație. S-au gândit, zic eu, că nimeni nu vine cu familia să petreacă o duminică minunată în stația lui 7! Nimeni nu ar vrea să-și facă ziua de naștere sau să petreacă Revelionul în Cucu ori la Doi Băieți! Și pentru că n-au știut sau n-au vrut să facă așteptarea mai plăcută, au eliminat-o, pur și simplu. Așteptare, kaput! Iar banii pe care i-ar fi băgat în cosmetizarea stațiilor, i-au investit în confortul transportului.

    Ca să terminăm cu transportul public, mai notăm că amenda pentru bilet necompostat sau lipsă, e 60 eur. Nu-i o sumă îngrozitoare, dar nici de care să te lipsești fără regrete.
     Enervant de curate trenurile și tramvaile muncheneze! Nu foarte noi, dar foarte bine întreținute. Nu vă mai povestesc despre ele, pentru că, oricum, peste 20 de ani, le vom vedea în orașul nostru. Stric surpriza, spoiler alert, cum zic milenialii!
     Controlorii, nașii, cum s-ar zice, înțoliți la 4 ace, te abordează discret, cu un zâmbet complice care pare să zică: ”Știu că ai bilet, dar așa, doar ca să-mi fac meseria, fii drăguț și arată-mi-l...”
Șmecheri! Ca să te ia prin surprindere. Nu ca la noi, când trântește nașul ușa de la compartiment de sare din balamale și răcnește odată ca țignalul de pe locomotivă ”Biletele sau abonamentele la control!”, de știi că vine, cu trei vagoane înainte!
     Totuși, ceva lipsește: căldura umană. Vorbitul tare, în public. Nici măcar la telefon. Fiecare e cu treaba lui, nimeni nu vorbește cu nimeni, nici măcar în tren, pe distanțe un pic mai lungi. Pe scările rulante, dar nu numai, ca regulă generală, se circulă pe partea dreaptă. Ca să nu-i încurci pe cei care se grăbesc și vor să te depășescă. La un moment dat, pătruns de spiritul german, m-am certat cu mine însumi. Am vrut să mă autodepășesc, dar mi-am stat în cale. M-am împăcat la o halbă de bere.
Pe care am dat-o tot eu, bineînțeles! Dar hai, treacă de la mine...
   
     Ne povestea gazda noastră că la ei nu există rute de transport public blocate, sau suspendate din cauza unor lucrări, sau din alte motive, mai mult sau mai puțin obiective. Nu că nu-ar întâmpla lucrări sau diverse accidente. Însă, imediat, se reconfigurează traseul unui alt mijloc de transport, sau se suplimentează, astfel încât pasagerii de pe ruta cu probleme să fie preluați fără întârziere. E clar. Ăștia fac mișto de noi!