Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

miercuri, 31 octombrie 2018

Am scăpat de al III-lea război mondial!

   
Chiar îmi făceam probleme: retragerea USA din tratatul INF, alianța care se îngroașă între Rusia și China împotriva americanilor și ai tutulor aliaților acestora, Siria, iliberalismul care ia amploare, Jair Bolsonaro, așa-zisul gigaexercițiu de alarmare în caz de seism, exercițiu unic în Europa, de o amploare nemaiântâlnită, faptul că elevilor li se prezintă armament de război în curtea școlii (la Toma, cursurile au fost întrerupte jumătate de zi, de niște bravi soldăței ai armatei române și TAB-urile lor de paradă), toate astea, plus referiri tot mai dese în media, la cel de-al treilea răzbel globular, mi-au așternut pe gene, o umbră de îngrijorare, trebuie să recunosc. Dar mi-a trecut. Am realizat, ieri seară, că nu ne aflăm în nici un pericol. Ce s-a întâmplat.

     Târâiam, spre mașină, niște sacoșe grele, pline de cumpărăciuni, dimpreună cu soția, conform contract: împreună la bine și la greu. În cazul de faţă, eram împreună la bine. Cum mergeam noi, așa, oropsiți ai sorții, în fața noastră se întâmpla un grup de trei donșoare. Cam de-o vârstă cu Toma, 13-14-15 anișori. Oricum, estimările astea , în zilele noastre, sunt degeaba. Nici datarea cu carbon izotop 14 nu mai dă rezultate când e vorba de vârsta duducilor secolului 21. Sub stratul izolator de tencuială de ten - cunosc blocuri a căror izolație e mai subțire -, gene false, colagen, acid hialuronic, intervenții chirurgicale, peruci, implanturi, extensii, se poate ascunde până și un cimpanzeu. Asta, dacă ai noroc. Cimpanzeul are, totuși un anumit grad de inteligență. Practic, te poți aștepta la orice. La orice, mai puțin la ceea ce a urmat.

     Analizând retrospectiv evenimentele, mă gândesc că, totuşi, aplicația RO-ALERT ar putea fi utilă. Chiar dacă nu poate semnala cutremurele înainte de a-ți cade-n cap borcanele cu zacuscă, sunt o mulțime de alte nenorociri de preîntâmpinat, pe lumea asta. Începând cu lucrurile mici, de zi cu zi. Când vrei să cumperi mâncare din supermarket: ”Alertă! Pericol de cancer!”. Când vrei să cumperi băutură, ”Alertă! Pericol...de bere caldă!”. Asta pentru că i-ai dat aplicației acces la locația telefonului. Aaaa, suntem în Moldova, bini. Dacă am fi fost în Ardeal, alerta ar fi sunat așa: ”Niii, mă, ce faci, ești bolund?! Berea nu e băutură!”. Când o tipă trăznet acceptă s-o conduci acasă: ”Alertă! Pericol de Costel!”. Sau când vrei să te căsătorești: ”Alertă! Pericol de ANAF!”. Ori când te întâlnești cu vreunul: ”Alertă! Pericol de om prost!”...și te gândești, ”Mă alertează pe mine? sau pe el?”...
     Până la marile alerte, din care oricum, nu scapi cu viață, ar fi fost de apreciat să primesc și eu, măcar o amărâtă de alertuță, pe telefon, în acea seară. Nu era o chestiune de viață sau de moarte, dar aș fi fost mai puțin ”afectat emoțional”, cum se zice.

     Așadar, fragilul meu echilibru emoțional a fost afectat în clipa în care duduca din mijlocul grupului de trei, s-a oprit, s-a unduit, capul pe spate și-a dat, mînuța cu telefonul și-a înălțat, buzele și-a țuguiat și un selfie și-a pozat. Nimic șocant până aici, nu am fost pe Lună în ultimii 10 ani, am mai văzut scena asta, m-am obișnuit, un pic, cu penibilul situației, dar selfista din imaginile alăturate a dus conceptul de ”penibil de superficial și prost de-a dreptul fără șanse de recuperare”, la un nou nivel. În timp ce omenirea abia își revenea, cu greu, după căzătura în fund pe care a tras-o când a văzut noul selfie, cel al donșoarei de care vă tot zic, în timp ce 7 miliarde de oameni se întrebau ce i-a lovit, autoarea selfiului era la fel de devastată de propria frumusețe, ca și restul lumii. Poate un pic mai mult, e și normal, fiind implicată direct. A stat vreo 2-3 secunde nemișcată, privind telefonul, mută de admirație și extaz. Sau, poate, că, a atins nu-ș ce record. Nu știu, mă gândesc, o fi ca la mașini: după 999999...9 de selfiuri, se resetează contorul și o iei de la zero. O fi atins vreun record modial la numărul de selfiuri și noi nici nu știm că aurul mondial  la prostie penibilă e în România! Cine știe. Dar partea cea mai bună acum vine: după ce s-a admirat îndelung, a avut o autoepifanie, o revelație a ei însăși. Drept pentru care, a început să țopăie, să sară, să-și îmbrățișeze prietenele, în timp ce striga ”Mă simt frumoasă!...sânt frumoasă!...mă simt așa de frumoasă!”. Și alte tâmpenii, din același registru. Prietenele, însă, nu păreau să rezoneze cu dânsa. Deloc. M-am uitat la Stela. Stela s-a uitat la mine. Clar, nu reușeam să procesăm evenimentul. Atunci, am avut și eu, o revelație: privind-o pe preafericita aia cum își escalada prietenele posace, măcăind despre cât de frumoasă se simte, mi-am adus aminte de rachetele alea, de zeci de milioane de dolari, pe care, ne tot amenință tovarășul Putin că le va achiziționa de nu-ș de unde. M-am gândit la miile de miliarde care ar trebui investite pentru a avea un al treilea război mondial, cât de cât decent. Și m-am liniștit. Pe noi, n-o să ne bombardeze nimeni! Ce rost ar mai avea?!














vineri, 26 octombrie 2018

Trafic proverbial

* În război, în dragoste și-n trafic, nu există onoare.
* Stopul scuză mijloacele.
* Verba la volan, cripta manent.
* Cine sapă groapa altuia, cică o asfaltează pe-a lui.
* Prietenul, la Rutieră se cunoaște;
* Cine se trezește de dimineață, stă-n trafic de aseară;
* Bate șoferul cât e cald;
* Autostrada trece, pietrele rămân;
* Cine aleargă după 2 pietoni, nu accidentează nici unul, că-i beat.
*  Capul plecat, se lovește de volan;
* The small car upside down the big car
* Nu da prioritate, s-ar putea să-ți trebuiască într-o zi;
* Nu lăsa pe nimeni să te depășească! Chiar dacă ești parcat...
* Nu semnaliza înainte de a vira! Ce, pietonii de pe trotuar, semnalizează înainte de a traversa?!
* Claxonează cât de des și de tare poți, nu te lăsa distras de muzica dată la maxim!
* Repară-ți pana fix în curbă. Pe mijlocul străzii.
* Șoseaua pe care mergi tu, e numai a ta. Toată. Dacă mergi pe stânga și-ți vin din față nesimțiți, dă-le flashuri!
* Dacă-ntr-o zi, observi că mașina ta, mai are, pe lângă pedala de accelerație, încă două pedale, nu-ți bate căpșorul tău frumos cu asta.
* Ce tot atâta roșu, verde, galben...e doar o chestie de nuanță, dacă ai bemveu.
* Dacă parcarea e goală, renunță. Pleacă. Ce rost mai are să parchezi pe 2 locuri?
* Iar pe cei care blochează banda destinată virajului la dreapta, să facă râie căprească pe fund, din cea mai nesuferită, să aibă niște mâncărimi absolut insuportabile și să le cadă mâinile ca să nu se poată scărpina! 

joi, 11 octombrie 2018

Pe drumuri de rovinietă (I)


   Deschiderea granițelor, apariția companiilor low-cost, pachetele turistice, internetul și tehnologia actuală, naiba știe ce alți factori, au trezit Magellanul din noi, au făcut accesibile destinații, altădată, imposibile. În această epocă a turismului fără granițe și a granițelor, majoritatea, fără sârmă ghimpată, încă, noi am ales ca destinație turistică, Hong Kong. O alegere excelentă! Poate, într-o zi, vom ajunge și acolo. Pentru concediul aferent anului 2018, însă, decizia a fost rezultanta a două forțe complementare: pe de o parte, am fost împinși în țară, de voucherele de vacanță care, se știe, nu pot fi folosite altundeva, iar pe de altă parte, am fost respinși din afară, de prețurile nemiloase ale lunii august, la transport. Astfel că, parafrazând pe autorul ”Necuvintelor”, ne-am aventurat acolo unde nenăscuții turiști vor conduce pe neconstruitele autostrăzi. Timp de două săptămâni am străbătut 20 de județe, am schimbat 9 cazări, am vizitat principalele atracții turistice, de pe crestele munților până pe crestele valurilor Dunării. Pe scurt, am făcut cunoștință cu România. Pe care dorim să v-o prezentăm și vouă, în mai multe episoade, așa cum am văzut-o noi, atât cât ne pricepem și cât, încă, ne-o amintim.


După 4230 km

     Încerc să scriu, dar, brusc, mă trezesc că am ațipit. Pur și simplu îmi pică ochii pe tastatură. Duc o bătălie pierdută, cu oboseala acumulată în ultimele săptămâni. O oboseală perfidă, ranchiunoasă ca un golănaș de cartier, care, profitând că m-a prins, în sfârșit, fără apărare, se răzbună pi ghietul di mini, cu o cruzime, în comparație cu care, Kill Bill pare o amărâtă telenovelă cu rol de supapă pentru ameliorarea bufeurilor.

    În fine, va trece și asta, vorba chinezului. Așa cum a trecut și concediul. Că de asta sunt atât de obosit, jumătate din concediu mi l-am petrecut în mașină. Conducând, nu dormind. Nu, serios, am un vecin care, când vine muci, nu se mai complică să intre în casă, se culcă direct în mașină, în fața blocului. Culmea tupeului ar fi să-i mai și facă scandal nevesti-sii, dimineața: ”Tu știi de când sunt eu gata, uite, îmbrăcat, de când te aștept eu, cu motorul pornit?!...”.
    Veți spune că mă alint, 4200 km în 3 săptămâni nu e mult. Fraților, haideți să ne înțelegem: să conduci e una, să conduci prin România, e cu totul altceva. E adevărat că am condus și prin Grecia, dar, făcând o medie cu drumul prin Bulgaria, tot cam un drum prin România iese.
    Obosit e puțin spus. Sunt distrus, călcat de urs, luat în coarne, de ren și lovit de tren. Sunt atât de distrus încât viitorul meu s-a apucat să-și caute, serios, un alt job. Un job de viitor, bineînțeles. Și nici mașina nu se simte prea bine, după zgomotele de o sinceritate dureroasă și probabil, costisitoare, pe care le produce.
    Apropo de mașină.
    Aoleu mașina mea, m-am dus la doftor cu ea. Preventiv. Pentru prima dată, înainte de a pleca în concediu, m-am ocupat de mașină. N-am mai așteptat să se ocupe ea de mine. Nu știu ce mi-a venit, o responsabilitate, premoniție, o clarviziune, subconștientul meu a primit niște semnale...sau poate că a fost pur și simplu o frică justificată atât de lipsa infrastructurii autohtone cât și de cretinismul și inconștiența vreunui copchil căruia taică-su i-a cumpărat permis parțial de conducere, din ăla, numai pentru pedala de accelerație.

     Niște semne, totuși au fost. Primul semn rău s-a arătat atunci când am ajuns la service: service-ul plecase! Când ajungi la un service auto iar acesta nu-i acasă, nu este un semn bun. În hala, altădată neîncăpătoare, plină de mașini suferinde, ca un spital județean cu pacienții înghesuiți câte trei în pat, nu mă mai așteptau să mă întorc acasă nici măcar fotoliul din odaie, darmite țigara de pe etajeră!...
    Băieții schimbaseră sediul. Noroc cu tehnologia zilelor noastre, că e bună și la altceva decât la exhibat felina sau la pozat măslina. Pe Google Maps găsești aproape orice. Practic, te poți duce într-un oraș în care n-ai fost niciodată și poți da indicații de orientare unui localnic născut acolo. După care poți să fugi după el, să-ți recuperezi portofelul. Dar asta e altă poveste. Ce voiam să spun cu tehnologia și cu Goagălu`, este că, după ce m-am învârtit un sfert de oră în jurul unei bălți imense, de acumulare pluvială, adică exact acolo unde îmi indicau hărțile digitale că ar fi fost locația căutată, de parcă aș fi căutat Atlantida, am găsit pe net un număr valabil, de telefon și așa am ajuns, în sfârșit, la destinație. Mai erau două zile până la concediu, dar aventura, nerăbdătoare ca o fată mare, deja începuse. Milenialii să caute în dicționar expresia ”Fată mare”. Apoi să caute și cuvântul ”virgină”. Arhaismele astea...însă e-adevărat, așa era lumea odată. Crazy shit, bro!
    La service, un hobbit tânăr și simpatic mi-a urcat mașina pe rampă, a tras de fiare, de roți, de ce a mai găsit el pe sub mașină, de parcă s-ar fi antrenat la sală. Din când în când, îl întreb despre plăcuțele de frână. Atâta știu, atâta fac. Știam eu ceva, că se cam făcuse timpul să le schimb, dar nu eram sigur. Hobbitul îmi spune că da, sunt uzate, dar mai merg o tură. Treacă de la el. Ok, plătesc 30 de lei, îi las și lui ceva, că așa e hobbiceiul și plec mulțumit.

Mulțumirea m-a ținut tot restul zilei, seara, toată noaptea și o parte din dimineața următoare. Apăi, m-a ținut un pic, nu? Apoi s-a terminat. Mergeam prin oraș și un zgomot nasol se tot auzea de undeva, de dedesubt, ceva metalic. Ăsta a fost al doilea semn rău. Atunci când pui frână și mașina ta scoate un zgomot apropiat de cel produs de un accident de tren, e un semn rău. Mă întorc la hobbit, care, în legătură cu acest subiect, scoate o cutiuță cu vaselină și-mi unge axul cardanic. La mașină. Nu ”vă râdeți”, e o piesă, pe bune. Indiferent în ce sens folosiți unii dintre voi expresia asta. Ca să testăm efectele, dăm o tură p-afară, de probă, cu mașina briantinată. Nici un zgomot, frățioare. Mulțumirea revine. Și durează. De data asta m-a ținut pînă a doua zi, la prânz. Am schimbat plăcuțele de frână la Tg.Secuiesc. În ceasul al paișpelea. Literalmente, era ora două PM, iar noi eram în plină secuime, PLM! Sâmbăta! Deja nu mai speram nimic, concediul era, practic, anulat. Dar să-i fi văzut pe orcii unguri cum se învârteau în jurul mașinii după ce am folosit, la rândul meu, niște ”unsoare”!...Vorba aia, adevărată: nu toți hobbiții care te scot din nevoie îți vor binele și nici toți orcii care te bagă în autonomie îți vor răul. Ambii îți vor doar banii.

VA URMA

Dedic acest prim...hai să-i zicem episod, unui anumit amic foarte pasionat și extrem de priceput la mașini, care a lucrat chiar la reprezentanța Mitsubishi din București, amic pe care l-am sunat în acea zi desperată, de sâmbătă, pentru ajutor și îndrumare.
Nu-i vorbă, m-a lămurit omul, însă tind să cred că, la întrebarea mea, absolut inocentă ”Bun și câți km mai pot eu să fac dacă plăcuțele de frână se freacă fier pe fier? Pot 3000?”, a leșinat nevinovat.