Replici pentru eternitate.

     Mă aflam, într-o sâmbătă, în cimitirul Eternitatea. Cu vii. Motivul aflării mele în cimitir, dimpreună cu soția, o parte a familiei și cu câțiva prieteni ai părinților mei, l-a constituit slujba de pomenire pe care mama a organizat-o în memoria tatălui ei, respectiv bunicul meu. O zi blândă și melancolică de toamnă (clișeu frumos), ne așteptasem să plouă, dar în mod surprinzător, norii s-au dat un pic la o parte, făcând loc soarelui, care a apărut și el, într-un rol foarte mic, dar excelent interpretat. 

      Foarte multe mașini. Intrarea cu mașina e aproape gratis, 2 lei. Pe aleile pietruite, neîncăpătoare, deoarece nu ăsta a fost inițial rostul lor, s-au creat mici ambuteiaje. S-au creat și câteva blocaje care, pentru câteva minute bune, au fost destul de dificil de gestionat. 

     Toate astea, atunci când se întâmplă, transmit o senzație de lipsă de respect față de cei ce odihnesc acolo. Deși eu însumi, mai deranjez și poluez uneori, cu propriul autoturism, acest loc de reculegere, de odihnă a sufletului, sunt de părere că accesul auto ar trebui interzis printre morminte, cu excepția mașinilor firmelor de pompe funebre și a celor utilitare. Nu mai spun că sunt unii șoferi îndoliați care ”uită” să oprească muzica din mașină și alungă tristețea de pe aleile cimitirului, înlocuind-o cu un vibe vesel, tineresc, care le ajută pe bietele văduvioare gârbovite, să-și amintească că viața merge înainte, timpul trece și dacă nu profiți acum, mâine n-o să mai ai 80 de ani! 

    Clar, mașinile n-au ce căuta în cimitir, dar vorba aia, până la urmă 2 lei sunt lei, ce morții mă-sii! 

    Dar asta nu e singura explicație. După slujba de pomenire, mergând noi spre mașini (iată...), aud o discuție pe această temă. Cineva remarca acest lucru evident pentru toată lumea și anume faptul că excesul de autoturisme dăunează grav cimitirului. Moment în care interlocutoarea doamnei cu remarca vine cu o explicație beton armat, fără nici o fisură, de o logică perfectă, imposibil de contrazis, un motiv la care nu cred că m-aș fi gândit vreodată: 

 - Știi ce se întâmplă...este și foarte multă lume moartă...

Cașcheta

     

    Într-o zi oarecare, pe care nu am trăit-o (încă), m-am nimerit în fața unui magazin-muzeu-anticariat destinat mai ales nostalgicilor comunismului. M-am uitat în vitrină. Nu ca să văd exponatele, ci ca să văd dacă mi-a mai scăzut burta. Mai bine nu mă uitam. M-am indispus un pic, pentru că vitrina era plină de praf, nu din alt motiv. Poate că praful însuși era un exponat sau un element de decor menit să ofere mai multă autenticitate, nu știu. Mie nu mi-a plăcut și gata.

         Apropo de burtă, de remarcat, totuși, ironia situației: să vezi ”bunăstarea” capitalistă reflectată într-o vitrină comunistă. Moartea prin înfometare reflectînd, ca într-o oglindă atemporală, moartea prin îmbuibare. Penuria de alimente naturale, cu gust, versus supraproducția de chestii modificate genetic, insipide și cancerigene. Două fețe ale aceleiași monede: viața noastră. Atât înfometarea de atunci, cât și otrăvirea de azi, au avut ca scop, banii. Datoria externă s-a transformat în lăcomia internă. Iar viața omului a devenit monedă de schimb.

            Tot uitându-mă eu, așa, în vitrină, la mine și la alte vechituri (asta e o glumă gen ”Unda Veselă”, ca să rămânem în registrul acelor ani), am văzut o cașchetă de milițian. 

                                         

            În comunism, celebra cașchetă de milițian, se trăgea din chipiul de școlar. Ne îndoctrinau (măcar încercau), de la o vârstă cât mai mică. Dacă întrebai, pe atunci, orice chipiu din ăla bleumarin, de elev, ce vrea să se facă când va fi mare, ți-ar fi răspuns, cu mândrie proletară, ”cașchetă”. Nu conta de care. Vorba aia: c-o fi de milițian, c-o păți de militar, tot la Secu dădeai raportul. 

           Uniformele trebuiau să ascundă diversitatea oamenilor. Azi, diversitatea brandurilor încearcă să ascundă uniformitatea oamenilor. 

          Ca orice reprezentant al timpului său, am intrat în respectivul muzeu, și am scos telefonul cu intenția de a dărui posterității un selfie gluminos, care să mă înfățișeze purtând această bucățică de istorie recentă. Pe cap. Voiam să văd cum mi-ar fi stat dacă aș fi făcut figurație în seria BD.  

         Vă jur: cum mi-am pus cașcheta de milițian, am devenit incredibil de prost. Unii ar zice că nu cașcheta e de vină... Ba dimpotrivă, cică mi-a făcut bine, pentru că am realizat cât de prost sunt. Ceea ce presupune o minimă inteligență. Alții, gluminoși-răutăcioși, mă întreabă de ce n-o mai dau jos, măcar din când în când...Bine că sunt ei deștepți! Nu căca civil aș fi vreun geniu, dar orișicât: sub cașchetă, IQ-ul  meu de inteligență s-a simțit atât de prost încât cred că a ajuns pe minus. Că nu era foarte sus nici înainte. La un moment dat, nemaiavând cât să mai scadă, s-a înjumătățit pe lățime!

          Pare că mă plâng? Pare că am pățit ceva rău? Îmi cer scuze dacă am lăsat această falsă impresie. Îmi cer scuze în primul rând persoanelor cu deficit de inteligență, fără umor și cu excedent de autoadulație (proștilor) pentru tonul ușor peiorativ al acestui text. Fiind și eu unul de-al vostru, atât m-a dus capul. Așa că de la voi aștept înțelegere, solidaritate și să...doamne ce prost sunt! Însă nu vreau să jignesc pe nimeni, prostia reală, naturală, nu e o alegere. Din păcate.

         Cum e să fii prost? Iată o întrebare pe care numai un om inteligent e capabil să o formuleze. Prostul nu se va întreba niciodată cum e să fii inteligent, din simplul motiv că el se crede inteligent. Cel mai și singurul om inteligent din cameră. El n-are curiozități. Nu vrea să afle lucruri noi. Pentru că lucrurile noi îți dau de gândit. Iar gânditul nu e chiar punctul lui forte.

          Vă spun eu, e foarte fain. Paradoxal, cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai dăștept și ești mai sigur pe tâmpeniile pe care le debitezi. E demonstrat științific, se numește efectul Dunning-Kruger.

          Sunt multe bancuri pe tema asta, cum e să fii prost. Cel mai bine adaptat e bancul care zice că, a fi prost, e la fel ca atunci când ești mort. Tu n-ai nici o treabă, nu știi că ești mort, le e greu doar celor din jur. 

         În lumea de azi, e exact ceea ce trebuie. Pentru proști, sunt cele mai bune vremuri care au existat vreodată! Dacă definiția evoluției speciilor e adaptabilitatea, atunci Homo Stupidus e cel mai evoluat exemplar al speciei noastre. Homo Sapiens, săracul, e deja depășit, prin urmare, condamnat la dispariție. Sau, cum spun proștii, la cancel culture.

         Nu mergem mai departe cu analiza pentru că ar trebui să intrăm și în  zona de ”prostie învățată”, o altă teorie interesantă, alături de ”neputința învățată”, dar nu avem atât de mult spațiu.  Așadar, concluzionăm: 

             În ziua de azi, prost să fii să nu fii prost! 

       Cașcheta nu doar îți ia, îți mai și dă. Pe de o parte, îți ia gândirea liberă, originală, creativă, te golește de personalitate. Dacă ai. Pe de altă parte, îți dă un set de reguli și de norme comportamentale care îți asigură apartenența la un grup. Ai obligații față de grup, dar ai și protecția și sprijinul membrilor săi. În vitrina comunismului vedem doar o cașchetă. Cea de milițian. Pentru că atunci exista un singur ”grup” care trebuia apărat. Partidul Comunist Român și propaganda falselor sale realizări.

        În vitrina lumii de azi, însă, e plin de cașchete: LGBTQ+, #MeToo, BlackLivesMatter, Vaxxeri, Antivaxxeri, pro-refugiați, anti-refugiați, pro-europeni, antieuropeni, pro-NATO, pro-Putin, trolli, proamericani, antiamericani, pro-globalizare, antiglobalizare, iliberalism, pro-Halep, anti-Halep și mai sunt și ăia cu cașcheta de forma Pământului, că cică Pământul e plat. Au proștii de unde alege!

   

         Cașcheta de milițian, deși veche, încă funcționa, ecranând eficient undele cerebrale. Atât timp cât o porți, nimic nu intră în cap, nimic nu iese. Fără ”zgomotul” exterior, am înțeles milițienește lumea în care trăiesc. Am descoperit că lumea unui milițian începe și se termină în vârful pulanului din dotare. Tot ce e mai departe de vârful pulanului, nu există. Cam ăsta e range-ul și pentru proști. 

       Lumea e foarte clară și foarte simplă, complicațiile apar doar dacă te mănâncă undeva. Proștii trăiesc în lumea lor. Nu contează epoca, perioada, locația, prostia e mereu actuală. Nu are termen de garanție, nu se alterează, nu se diminuează, doar se redistribuie. Din patru în patru ani. S-a văzut asta, foarte clar, în ultimii 30 de ani. Nu numai la noi, dar și pe plan mondial. Ca dovadă, uite unde suntem azi.

      

        Referitor la această minunată tovarășă pe care am avut-o pe cap, au existat și momente amuzante, în care am gândit ca un milițian, singur, în post: De ce oamenii iesă din casă pă ușa dă la intrare? Cum se introduce pasta de dinți în tubul de pastă de dinți? Pasta de dinți e făcută chiar din dinți? Din ce fel de dinți? Ai cui?...Zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe? Sau e colorată pă dedesubt și vărgată la exterior? Broaștele țestoase pot face schimb de carapace? Cui lasă carapacea după ce mor? Dacă Buddha e așa dă înțelept și dă spiritual, de ce e așa dă gras? Dacă omul a ajuns pe Lună, de ce nu au montat un panou reflectorizant imens care să dovedească că au fost? De ce n-au dat artificii?! Sau altceva mare, care s-ar putea vedea de pe Pământ, să nu mai fie dubii...și de ce nu putem opri timpul, măcar o dată pe an, să țină Revelionul cu o oră-n plus, dacă tot putem să schimbăm ora de două ori pe an ?! Plus multe alte tâmpenii.

           Am simțit că în sinele meu interior se creează o adevărată tornadă de întrebări, am simțit forța ei de sucțiune, m-am speriat și am lepădat de îndată diabolicul obiect. Una dintre dileme, însă, a rămas: care e diferența dintre ”coadă” și ”rând”? În sensul clasic și cel mai popular, adică șirul ăla de oameni care se aliniază fizic, de obicei, la un magazin, pentru a cumpăra un produs ori foarte rar, ori foarte ieftin. Nu exclud nici alte tipuri de ”rânduri” sau ”cozi”, de astea mai moderne, din era digitală.

           Dar despre asta și multe altele, în episodul viitor. Sau altădată.

 Sigur nu știu, v-am salutat cu mâna la chipiu!

 

      

Destine celebre: Peștișorul de aur

     

     Prin anii `70 -`80, Peștișorul de aur rupea. Era cel mai bogat înotător din ocean. Brandul său, ”iWish”, deținea tot ce se poate deține, avea afaceri în toate domeniile: trust media iWish2Know, lanț hotelier iWish2Stay, food-chain iWish2Eat, casă de modă iWish2Wear. Era peste tot, la știri, pe coperțile revistelor, în ziare, pe tricouri, pe magneții de frigider. Orice sirenă care se respecta, avea, pe umăr, lângă nelipsitul tatuaj cu marinar și un tatuaj cu el.

        A deținut singur un recif privat, Wishland, unde se dădeau niște party-uri de nepovestit. Acolo erau invitați oameni obișnuiți care, 3 dorințe mai târziu, deveneau superstaruri. Înafară de Ozzy Osbourne. Ozzy nu se apropia de apă, așa că nu s-au întâlnit. Și chiar dacă s-ar fi întâlnit, Peștișorul n-ar fi înțeles nimic din bolmojeala Prințului Întunericului.

        Aproape toate celebritățile anilor 70 și 80 l-au avut ca producător pe el, Peștișorul de aur. Dar ce credeați? De unde atâtea genii în numai câțiva ani și de atunci nimic, nimic, nimic?! Doar coveruri, remake-uri...Au fost și câteva talente native, dar  dacă nu-ți îndeplinea cineva o dorință însemna că nu datorezi nimic nimănui. Iar dacă nu datorai nimic nimănui, nu puteai fi controlat. Cam așa e și acum.

        Rămas orfan, a fost dat la acvariu. A fugit de acolo și a fost adoptat de un cuplu de sturioni. Pînă la adolescență a crezut că înaintașii lui au fost icre negre. De mic a simțit că trebuie să-i ajute pe cei din jur, indiferent de culoarea solzilor. S-a implicat activ în toate mișcările anti-orice din acea perioadă. El a inventat sloganul ”Caviar lives matter”. 

           Când s-a îndrăgostit de o doradă, și-a descoperit puterea de a îndeplini dorințe. Greșeala lui a fost că și-a folosit superputerea pentru a o cuceri. I-a îndeplinit, efectiv, toate dorințele, inclusiv visul ei cel mai mare, o casă de modă: El Dorada. Într-o zi, fără nici o explicație, fata l-a părăsit. Asta i-a zdrobit inima. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns (vorba aia, o sardină nu vine niciodată singură), înotând el, așa, abătut, îndurerat, și-a dorit atunci, cu lacrimi în ochi, ca ea să se întoarcă. Dorința nu i s-a împlinit.

       Atunci a înțeles ce crud fusese universul: singura ființă căreia nu va putea niciodată să-i îndeplinească vreo dorință, era el însuși!

         Pentru curățire spirituală, s-a retras în Japonia, a cunoscut un maestru de arte marțiale și s-a antrenat cu el. Un regizor celebru, auzind că Peștișorul s-a antrenat cu un maestru autentic, pe un munte adevărat, chiar în Japonia, a dorit să-l distribuie într-un film cu arte marțiale. Peștișorul, cu părere de rău, a trebuit să refuze, deorece el se antrenase la table, nu la karate, ce stereotip de rahat, că dacă moșu e maestru shotokan, nu mai știe nimic altceva decât bătaie.

         

      După `90, însă, treptat, celebritatea Peștișorului de aur a început să scadă. Odată cu el, se stingea o întreagă epocă. Epoca Marilor Dorințe. Oamenii ”mari” aveau dorințe mari. Oamenii visau fără limite, dincolo de ei și de destinul lor trecător. La fel erau și dorințele lor. Chiar și dorințele oamenilor de rând -Peștișorul lucra cel mai adesea cu necunoscuți- erau de o calitate net superioară celor de azi. Oamenii știau că nu există fericire de unul singur. Se mai gândeau și la alții. Dorințele lor erau generoase, umanitare, chiar dacă, unele, erau stupide. Cum ar fi, de exemplu, fântâna de ciocolată. Nu fake-urile din zilele noastre, ci una adevărată, din care ciocolata proaspătă  curge non-stop, nu se termină niciodată. 

      După căderea comunismului, însă, sute de milioane de oameni care nu îndrăzniseră să spere sau să dorească, au dărâmat Zidul și au năvălit în era consumerismului, călcându-se în picioare, exact ca la Black Friday. Oamenii aceștia voiau blugi, cafea, răzătoare Worner, televizoare color, adidași torșăn, mașini Cielo și Espero..voiau totul și nimic în același timp.

      Apoi a apărut Peștișorul Browser. Și oamenii au început să-și dorească online. Și a apărut atunci un om, Steve Jobs pre numele său și a coborât într-un garaj unde l-a vizitat un înger wozniak. Și îngerul a strigat. Că s-a enervat. Și a plecat. Și atunci, Steve Jobs a venit în fața oamenilor, și s-a urcat pe o scenă. A văzut că oamenii au aplaudat și a fost bine. Și avea o tabletă în mână. Și o singură poruncă: ”Buy Apple!”. Și a dat oamenilor Mărul 2.0. Și a văzut că este bine. Și a făcut mărul mobil și l-a dat oamenilor. Și a văzut că este și mai bine. Și a făcut iOS și touchscreen. Și a murit. Dar a venit alt om, Mark Zuchernuștiucum care a dat oamenilor Facebookul. Și a văzut că este Like. Și oamenii au shareuit cele văzute și s-a făcut un deșert de social media. Iar Peștișorul de aur a văzut toată porcăria asta și a înțeles că nu e deloc bine. Prostia și răutatea au învins. Dorințele au devenit ori prea tâmpite, ori prea periculoase pentru a fi îndeplinite. Așa că a dispărut în adâncuri. Nimeni nu a mai știut nimic despre el. Până azi.

      De fapt, nu exact azi, vorba vine, însemnând până de curând. Recent. Ce s-a întâmplat, de fapt? 

      

      Neștiind ce să mai facă cu viața lui, Peștișorul de Aur s-a înscris la Vocea României, la audiții. A fost respins din prima, pentru că peștii nu cântă. Peștii sunt muți. Nu știu ce a fost în capul lui! Dar nu asta e important. Important e că l-a întâlnit pe Smiley, omul. Omul, nu emoticonul. Omul, nu vedeta. Omul, nimic altceva. S-a nimerit într-o zi, singur cu el, în backstage. Fiind un fan al artistului, Peștișorul de Aur s-a oferit să-i îndeplinească trei dorințe. Smiley, omul, l-a refuzat. Peștișorul a rămas și mai mut. Nu i se întâmplase așa ceva niciodată. Cei doi Smiley (vedeta și omul), i-au explicat foarte simplu motivul refuzului: când iubești și ești iubit, nu-ți mai trebuie nimic. Peștișorul a înțeles în acea clipă de ce l-a părăsit dorada. Nu de 1001 dorințe avea ea nevoie, ci doar de un singur lucru: dragostea lui. Inima a început să-i bată nebumește, i-a mulțumit lui Smiley, care între timp mai compusese un hit, a căutat și a găsit pe Insta profilul fostei iubite, i-a scris un mesaj pornit direct din suflet și aproape imediat a primit un răspuns de la dânsa. 

       E măritată de mai mulți ani cu un pește Koi. ”Oh, crap!” a suspinat el. 

      Noroc că tocmai atunci trecea p-acolo Tudor Chirilă, l-a văzut trist și l-a luat cu el în Vama Veche. Au băut și au fumat iarbă până s-au făcut căcat. Apoi au luat un taxi și s-au întors la București, s-au dus la vila doradei cu pricina și au urinat pe gard. A ieșit Koi-ul vânăt de nervi, să-i bată, dar ei i-au strigat ” Unu-doi, băi Koi, du-te la Băicoi! trei-patru, perfect fără tine!” Au vrut să se ducă și la vila lui Smiley, dar bineînțeles că Tudor nu s-a putut abține de la gluma aia proastă, ”băi, la ăla nu mergem, că are Pistol”. S-au dus în Centrul Vechi, s-au întîlnit cu mai mulți și Peștișorul făcea glume cu chelnerii, ”băăăi, da ce facem, noi aicea stăm pe uscat?” Natanticu a borât în acvariu, Peștișorul s-a ofuscat maxim și i-a umflat ochiul stâng dar nu s-a cunoscut pentru că Natanticu oricum are ochii holbați... O seară reușită, cum s-ar spune.

     De atunci au rămas prieteni, Peștișorul a scris un scenariu inspirat din viața lui, anul viitor va ieși și filmul, cu Bartoș în rolul titular, sub titlul ”Dorințele sunt pentru looseri iar dragostea e pentru fraieri”. Titlu alternativ: The House of Știucci. S-a mai vehiculat și Capra cu trei dorințe, dar nu.

        Stați să vă spun cea mai mișto chestie, miercurea trecută s-au întâlnit întâmplător, în mall, Peștișorul de aur cu dorada vieții lui și ea i-a mărturisit că-i pare rău că n-a rămas cu el, că acum se zgârie când îl vede pe la televizor și pe la podcasturi de-i vine să-și dea cu tesla-n Koi.