Săptămâna trecută -raportat la momentul scrierii, nu al publicării- a năvălit, peste România, un val de căldură. Nu poți să-l condamni: să recunoaștem, suntem un popor perfect năvălibil și suficient de cotropibil, ceea ce istoria a și demonstrat, în repetate rânduri. De năvălit s-a năvălit pe rupte, dar s-a și cotropit cam tot ce se putea cotropi. Una peste alta, au fost timpuri excepționale pentru turismul de ocupație, pentru natalitate și pentru viitoarele nume de familie derivate din matronimice: Avarvarei, Amariei, Apreutesii, Alăptăresii, Acurtezanii,precum și universalul Amătii cu sub-variantele Bapeamătii și Ânmorțiimătii. Aceste nume s-au păstrat până în zilele noastre. Mai auzi pe unii, în trafic mai ales, cum își strigă, cu mândrie, numele de familie.
Fac aici o mică paranteză, pentru că mă amuză ideea de a parodia sângeroasele campanii militare ale Imperiului Otoman, sau năvălirile hoardelor nomade, reinterpretându-le în cheia unui turism de ocupație medieval, organizat, asemănător turismului recreativ din zilele noastre, cu operatori, agenții, rezervări etc:
- Bună ziua, ați sunat la Podu Înalt Resort and Spa(hii). Cu ce vă putem fi de folos? Așa, stați să notez. Ce perioadă vă interesează? Aaaa, îmi pare rău, avem ocupat TOT în perioada aia, avem un grup mare din Turcia, au rezervat tot resortul. Putem să vă oferim altă locație, la Lipnic Village, dar avem doar cu demiprădăciune, fără viol, omor, foc și sabie. Câte persoane? Câtă frunză. Câtă iarbă, nu. Doar câtă frunză. Copii sub 12 ani? La sosire, nu. Am înțeles. Prin ce agenție? Hoarda de Aur? Pe numele cărui Han tătar fac rezervarea? Hanu Ancuței?Hanu Montanu? ...Vă mai gândiți și reveniți, da? Dacă nu se ocupă între timp, pentru că avem multe cereri și din Rusia, să știți...
Atenție, a nu se confunda turismul de ocupație cu ocupația de turism! Pentru ocupația de turism, ce-i drept, lucrurile nu au stat prea bine niciodată, ba chiar dezastruos, obicei care s-a păstrat până în zilele noastre. Am încheiat paranteza.
Că tot veni vorba despre zilele noastre, vă spuneam că, săptămâna trecută, Iașiul a căzut sub jugul unei canicule despotice care ne-a ars mai ceva decât am pârjolit noi grânele când dădeau năvală turcii sau tătarii. Și ce face românul când vin cotropitorii? Păi, ce să facă? Mai înainte de toate, termină ce era în pahare, că-i păcat să faci risipă. Apoi, își mai toarnă unu, pentru drum. După care, brusc, se ridică și fuge în munți, unde continuă lupta. Lupta cu damigeana, bineînțeles. Cotropitorul, treaba lui, s-o descurca el și singur câteva zile (sau câțiva ani), că noi, uite, ne tot descurcăm de câteva mii de ani prin locurile astea și nu ne mai plângem atât.
Revenind la pastramele noastre (adică oile noastre, dar valorificate superior),vineri, la apus de soare, fără de premeditare, am fugit și noi din cale, căldurilor năvălitoare. Ca de obicei, direcția Broșteni. Nu era de luptat și nici măcar de rezistat. Ștefan cel Mare să fi fost și cedai la un moment dat. Mi-l și imaginez pe Gheorghe Cozorici, cu paloșul ridicat, tunând, cu vocea sa de neegalat:
Mi-aș da și viața pentru țară,
Alături de voi, neînfricați oșteni,
Însă, e mult prea cald afară...
Bag șutu și plec, oleacă, la Broșteni!
Și duși am fost. Ne-am urcat în mașină, am pornit aerul condiționat și am ajuns imediat. Unde am ajuns, asta e altă poveste. La Dopu Iloaiei am ajuns, nu la Broșteni. Așa a fost redenumit orașul Podu Iloaiei, locul unde se termină orice poveste cu infrastructuri rutiere sau de altă natură, oricât de frumos ar fi început ea:... și-au încălecat pe-o șa, și au stat blocați așa, până la adânci bătrâneți, iar dacă n-au murit, tot în coloană îi mai găsești și astăzi. Legat de asta, se aude ”pe surse”, că poveștile despre autostrăzi, adunate pe parcursul ultimilor 30 de ani, vor fi reunite într-un volum de Povești nemuritoare, în care vom regăsi snoave îndrăgite, precum : ”Capra cu trei Waze”, ”Albă ca Zăpada Troienind Șoseaua”, ”Făt-Frumos și radarele de aur”, ”Rovinieta babei și rovinieta moșneagului”, sau ”Micul Prinț al asfaltului”. Hai, noroc și fezabilitate, că-i mai bună decât toate! Dacă aveți rude, prieteni, cunoștințe care au dispărut cu mașina în această gaură neagră rutieră, puteți să le scrieți, sigur au și cod poștal acolo. Acolo, unde celebrul refren al călătorului, ”Voyage, voyage”, se transformă în doina de jale,”Ambuteiaj, ambuteiaj”.
Am trecut, într-un târziu, acest cumplit test al răbdării. Vorba aia, ce nu te omoară, e pierdere de timp.
La munte, nici răcoarea nu mai e ce-a fost. Ne așteptam la o primire mai rece, la o atmosferă ceva mai cool, dar, din nefericire, Broșteniul căzuse, ca și Iașiul, sub ocupație caniculară. Trupele de grade celsius mărșăluiau, victorioase, pe străzi, iar cine îndrăznea să li se împotrivească, era executat pe loc, acolo, în stradă. Poate de aceea, orașul era aproape pustiu. Am aruncat cheile unui urs parcagiu, bagajele le-a luat un urs hamal (toți urșii erau relocați recent, deși aveau studii superioare, fiind absolvenți ai Facultății de Tomberonică din cadrul Universității ”Artur”, Brașov) și am urcat în casă, deoarece aveam o foame de lup. Negăsind nici un lup, am mâncat niște sarmale cu urdă, am ras o bere și am declarat o zi reușită. Nu înainte, însă, de a coborâ din casă, de a lua mașina și de a mai conduce 2 Km până la o benzinărie, după țigări. Nu că aș fi uitat să-mi cumpăr. Mi-am cumpărat de la Iași, două pachete. Le-am pus grijuliu, în rucsacul meu, de zi cu zi. Însă rucsacul nu figura pe lista de bagaje, așa că...
A doua zi, a venit momentul multașteptat de aproape toată familia, ”terapia”. Nu vă speriați, nu e vorba de temuta terapie intensivă, n-are nimic de-a face cu Covidul, termenul este folosit în familie pentru a defini starea de bine pe care ți-o dau umbra munților, susurul și răcoarea bulboanelor râului Neagra, aerul curat cu miros de brad. Însă, pentru mine, ceea ce numesc ei ”terapie”, e mai mult o chino-terapie, adică o chinuială, deoarece, nu știu din ce cauză, mă iubește insectele și e toate după mine. În special alea care pișcă. Predictibil, anumiți oameni răi vor fi tentați să glumeze, că de ce trag la mine muște care vor să muște: cică I`m a piece of shit. Nu-i nimic, important e că oamenii se gândesc la mine și că sunt pe buzele lor. Na!
Cu sincere zero regrete, m-am rezumat la rolul secundar, de șofer, am suit familionul în mașină și i-am condus la locul feeric al faptei. Nevastă-mea a coborât prima din mașină și a constatat, cu stupoare, că pălăriuța ei de soare, pe care a ținut-o în brațe tot drumul, dispăruse.
Trebuie să precizez că respectiva pălărie făcea parte dintr-un set de 4 pălării haioase, cu ”urechiușe”, fiecare altă culoare, model broscuță, ”urechiușele” fiind, de fapt, ochii broscuțelor. Vedeți în poza de deschidere. Le-am luat de pe Aliexpres, pentru ai mei și pentru ai lor. Că n-am fost de capul nostru la Broșteni, au venit și niscaiva rubedenii, nu spui care, personaje importante. Problema e că lui Stela îi plăcea foarte mult culoarea aleasă, așa că dispariția misterioasă a obiectului, a fost, pe cât de inexplicabilă, pe atât de inacceptabilă. Unde dispăruse pălăria chinezească?
Brusc, m-am transformat în detectiv.
Alb-negru. Holul unei clădiri de birouri. La capătul holului, o ușă de lemn masiv, cu sticlă opacă. Pe sticlă, se putea citi (cam de la 3 metri): ”Detectiv Nick Gabby și Asociații”. Interior de birou mobilat minimal, detectivul prăbușit într-un fotoliu, cu picioarele pe birou. Dintr-o poză de grup din spatele biroului, deducem că personajul din imagine fusese polițist. Pe colțul biroului, o statuetă reprezentând un vultur de mare cu o pasăre în gheare. Pe piedestalul statuetei, o gravură în latină: "Vulturul de mare, cu șoimul maltez în gheare".
Ultimele raze ale apusului, pătrundeau prin jaluzele, ca niște sulițe care țineau la respect întunericul ce pândea, lacom, din toate colțurile încăperii. Născute dintr-o țigare abandonată într-o masivă scrumieră de cristal, total depășită de situație, rotocoale de fum alb, urcau spre tavan, dând formă și volum razelor de soare, ca apoi, să fie decapitate fără milă de un ventilator de modă veche, care, cu ale sale rotații inegale și indecise, părea la fel de fără rost ca însăși firma detectivului Nick. Însă cel mai inutil obiect din decor, era, fără îndoială, telefonul negru, de ebonită, de pe birou. Pe cât de inutil, pe atât de important. În ultimele două ore, Nick nu-și luase ochii de la el. Poate doar cu excepția momentelor în care scotea din sertar o sticlă plată, de whiskey, din care își turna câteva căpăcele, în cana de cafea.
Soneria telefonului, ca o violentă rupere de nori într-un deșert, animă atmosfera. Nick ridică receptorul, ascultă preț de o clipă, apoi rosti un ”Nick Gabby la telefon” , ca și cum numai de asta nu ar fi avut nici timp, nici chef în momentul acela. De la celălalt capăt al firului, o voce felină începu să toarcă:
- Bună ziua domnule Mick Gabby, poți să-ți zic Mick?
- Poți, dar ar fi inexact. Mai corect ar fi Nick. Cu ce vă pot ajuta?
- Nick, am o afacere pentru tine, sunt sigură că te-ar interesa.
Parcă îi vedea buzele pline aproape atingând receptorul, rujul închis la culoare, dinții albi cu strungăreață...
- Nu fac niciodată afaceri, dacă nu pot privi omul în ochi. Pentru tine, însă, am să fac o excepție. Despre ce e vorba?
Putea jura că simte miros de parfum feminin. Ce parfum e ăsta? Nu-și amintea, deși îi părea foarte cunoscut. Aaa, da, Farmec Cluj. Femeia de serviciu îl folosea des. Scoase un carnețel din buzunarul de la piept și un ciot de creion din borul pălăriei, pregătit să noteze.
- Spune-mi ce ai pentru mine, baby.
Felina din telefon șopti:
- Dacă cumperi două saltele Somneo, ai un top gratuit...
- Du-te-n pi*** mă-tii.
Nu genul acela de detectiv.
Nu, ci mai degrabă genul prost plătit, plictisit, care știe de la început că nu va rezolva nimic. Și chiar dacă va rezolva, altcineva își va însuși meritele pentru reușita lui.
Am refăcut traseul, am rememorat locurile în care am oprit și unde a coborât din mașină victima, am cercetat și analizat prezumtive locuri și situații unde ar fi putut dispare simpatica pălărie chinezească. Nimic. Soacră-mea era convinsă că Stela n-a avut nici o clipă pălăria asupra ei, obiectul aflându-se, în opinia ei, acasă, uitat în cuier. Însă toți martorii susțineau contrariul. De fapt, ipoteza asta a picat repede, fiind eliminată prin metoda empirică: am căutat în cuier și în toată casa. Bineînțeles, nimic.
După ce am analizat traseul pas cu pas, după ce am rememorat fiecare mișcare, am căutat în fiecare colțișor al locului unde oprisem (o singură oprire am făcut) și după ce am audiat toți martorii, am ajuns la o concluzie foarte ciudată: Stela se urcase în mașină, cu pălăria în mână. Au confirmat martori din diverse locații, care nu se puteau influența între ei. A mers așa, din punctul A în punctul B. Stela, în mașină, pe scaunul din dreapta, cu pălăria în mână. În punctul A, pălăria exista. În punctul B, pălăria s-a evaporat! În interiorul autoturismului proprietate personală, în 15 minute. Bineînțeles că am căutat în mașină și pe sub mașină de-am întors-o cu roțile-n sus. Nimic. Welcome to The Twilight Zone! Goodbye, Purple Hat!
Și a fugit soarele după munți, cu trena de nori, fluturând după dânsul. Și s-au lungit umbrele brazilor de pe malul drept al Negrei până s-au unit cu umbrele brazilor de pe malul stâng. Și s-au despărțit la vederea Lunii. Iar stelele au prins a dansa deasupra brazilor, spunând povești care s-au terminat demult.
Iar pe noi, gazdele de la munte, cu care nu te joci, ne-au pus la masă. Apoi, sub masă. Și am dormit noi o țâră și ceva, iar când ne-am trezit, ne-am dus acasă ca să ne culcăm, că noapte mai era, dragii moșului, tot înainte, măcar până la ziuă!
A doua zi, toată lumea se resemnase în legătură cu pălăria chinezească. Sau cam așa ceva. Asta, ca să vorbim elegant despre un anumit disconfort dorsal, care se zice că apare, în general, la persoanele din anturajul cuiva, care își pierde un lucru drag. Personal, nu cred în teoria asta. Convingerea mea fermă e că nici în cur nu-i doare. Stela însă, nu renunțase. Ca Fefeleaga, ea voia o încheiere clară. Nu presupuneri. Așa că mă luă pe post de Bator și porni încă o dată în căutarea chinezoaicei pierdute. Avea, ea o teorie.
Și așa a fost. A avut dreptate. Noaptea e un sfetnic bun, dar până la un punct. Nu știu, nu vreau să generalizez, dar așa e sfetnicul meu nocturn. Are un singur sfat. Și de fiecare dată, cu același rezultat. Sfetnicul Stelei, se pare că a fost mai inspirat și uite, stăm acum amândoi pe marginea drumului și ne uităm la pălăria chinezească, care, camuflată sub colbul drumului, credea că și-a câștigat independența. Tovarășa pălăriuță, v-ați înșelat! V-am găsit! Probabil a crezut că suntem de la Partid.
Ce s-a întâmplat: adevărat, în punctul A, Stela s-a urcat în autoturism cu obiectul în brațe. În punctul B, s-a dat jos din mașină prima, iar pălăria i-a căzut din brațe, pe marginea drumului. Ceilalți, fiind încă în mașină, au pierdut momentul în care pălăria a căzut, de aceea n-a dat nimeni alarma. Mai mult, drumul nefiind asfaltat și uscat, praful și pământul i-au săpat mormântul. Mai ales că și culoarea a ajutat mult în procesul de camuflare. Nu știm câte mașini au trecut peste drăguța pălăriuță, însă am găsit-o în perfectă stare. Nici nu pot (și nici n-am chef) să vă mai povestesc cât s-a bucurat soția mea, pentru reîntregirea familiei!
Bineînțeles că am sărbătorit. Și prânzul poate fi un sfetnic bun, să știți. Trebuie doar să aveți puțină răbdare cu el. Revenind la gazdele montane, într-adevăr, munții noștri aur poartă. Numai că aurul sunt oamenii. Când le ceri ajutorul, îl capeți. Țineți minte asta.
Am petrecut noi iară, că doar de asta mere omu` la munte și Bistrița la vale, iar a doua zi când am făcut ochișori, stupoare maximă, cod roșu de paranormal! V-am spus că erau patru pălăriuțe de astea, din China. Ei, acum doar Stela avea pălărie, iar ceilalți trei nu și le mai găseau. Cazul lor, însă, era și mai greu de explicat: pălăriile fuseseră în casă mereu. Asta doar dacă...așa își aminteau ei. Eu ”știam” altceva și anume, că, aseară, le aveau cu ei, la terasă. Mă priveau cel puțin ciudat când le ziceam asta. Parcă nu m-ar fi crezut...Dar și Stela ”i-a văzut” când și-a luat fiecare, pălăria lui, atunci când am ieșit din casă. I-am convins noi și nu prea, dar atunci când le-au spus și bunele gazde același lucru, s-au întristat. Dar ce natural au povestit oamenii muntelui cum stăteau gențile și pălăriile, aseară, chiar pe scaunul ăla! Cu detalii, cu tot...Vă amintiți? Când le ceri ajutorul, îl capeți!
Ne-am întors la Iași în formulă extinsă, cu toții, în mașina mea. Pe la jumătatea drumului de întoarcere, n-am mai suportat tristețea din habitaclu, așa că le-am înapoiat pălăriile. De atunci râd de ei, că au pălării înapoiate.
Au reapărut broscuțele: iarăși bucurie mare! Iar urale și petarde...Însă, când am observat, în retrovizoare, din nou, flama din privirile pasagerilor, am știut pe loc ce înseamnă asta! Dragilor, voi faceți ce vreți, unde vreți, în seara asta, treaba voastră, dar eu, dacă mai întâlnesc un sfetnic bun, îl omor! Să fie clar.
