Lumea pe dos: Mona, Liviu și cu mine

     

       Tot aud că s-a întors lumea cu josul în sus. Că s-au inversat valorile. Răului îi merge bine, în detrimentul Binelui, care se simte rău. Omenirea a ajuns în punctul în care, mai abitir ca niciodată, caracterul infect, lipsa de conștiință, viciile, pot constitui reale avantaje în lupta pentru bani. Ceea ce le transformă, automat, în calități. Totuși, până la ultimul episod al ultimului sezon al lumii, mai este. Ca să parafrazez un vechi om de scenă, un englez, dacă nu mă înșel, nu mă tem de ticăloșii care au succes, mă tem că, într-o zi, va fi obligatoriu să fii ticălos pentru a avea succes.

         Acestea fiind zise și scrise, vă propun un experiment. O glumă, poate nu cea mai bună. Un exercițiu de imaginație, mai bine spus: o societate distopică, în care viciul băuturii a ajuns virtute, iar cei care nu consumă alcool, paradoxal, drojdia societății. Sau maiaua societății, cum doriți. Așa că relaxați-vă, turnați-vă o bere, un vin, un gin, fiecare cu otrava lui și hai noroc!

       Cum ajungi non-alcoolic? Îți propui asta? Studiezi, te antrenezi? Nici vorbă. 

    Azi un pic, mâine deloc, poimâine hai la un badminton, apoi hai cu biclele pe dealuri și uite așa, influențat de anturaj, am dat în patima abstinenței. Darul treziei îmi făcea probleme peste tot. Am ajuns până acolo, încât mi s-a interzis accesul în Vaslui. Am fost declarat persona non-beata.  

    În final, am conștientizat problema și m-am înscris la un program ajutător, la AA (Antialcolicii Anonimi). Acolo, rar dai peste cineva în situația ta, un începător. Toți îs beți ciocan de ceva vreme, sau încearcă să se apuce de băut pentru a se putea reintegra socio-profesional. 
    Prima ședință a mers binișor. S-a ridicat unul mai vechi și a zis ce poreclă are, pentru că nu-și mai aducea aminte cum îl cheamă, atât de topor era. ”-Mi se jice Koaye și e a 287-a zi de când sunt p*#ă. De bat”. Toată lumea a aplaudat. Care, cum a putut. Unii au bătut cu palma direct în podea. Altul, un lungan, s-a deșirat de pe scaun și a mărturisit că n-a pierdut o clipă din evoluția copiilor săi. A fost treaz încontinuu, 18 ani. Avea un băiat și o fată, gemeni. Glumea cu chestia asta, zicea că, oricât de treaz ar fi, când se uită la copii, vede dublu.  Cu restul poveștii sale, însă, nu e de glumit. Episoade dure, în care își cheltuia salariul pe mâncare, lapte, haine și rechizite școlare pentru copii, în loc de băutură. Cei dragi, familia nu aveau ce bea cu zilele, iar el lua bilete la teatru! Plângea și povestea cum venea zi de zi de la serviciu, direct acasă și nu pierdea niciodată nopțile, nici măcar Revelionul. Violențele din familie. Cum îl băteau soția și copii, când se îmbătau. Cum îi era frică să se mai ducă pe acasă...Dur, dur de tot.

    Mi-a fost rușine, dar a trebuit să vorbesc și eu. La plecare, am cunoscut, totuși, pe cineva în situația mea, o fată. Începătoare, și ea. Eram la bufetul ăla de-l fac ei, pe hol, cu fursecuri home-made și bombonele cu coniac sau rom. Știți gustările alea, o mână de fursecuri, maxim 10 bombonele și 15-20 litri de coniac și rom. Necunoscuta respectivă mă fascina...în 2 minute a dat peste cap vreo 750 ml de coniac, fără să răsufle. Mi se părea că o mai văzusem undeva, cândva, probabil în altă viață, eu cred destul de tare în destin. La un moment dat, tipa dat a vomat și mi-am adus aminte de unde o știam: de la un cerc de lectură care se ținea în sala de bairame a căminului 4. Fără să știu, fusesem colegi de facultate, la aceeași universitate, ”Fănuș Neagu”.

     Sincer, cu tot ajutorul primit la AA, nu credeam că am să pot să mă las de luciditate vreodată. Dar într-o zi, am atins vârful de sus. Mai sus de atât nu mă puteam înălța. S-a întâmplat într-o miercuri. Mă adunasem eu, cu mine, cu o ocazie specială: era finala Campionatului Internațional de Balet. Mi-am turnat un pahar de Borsec carbogazos și l-am dat peste cap. Apoi încă unul. Nici nu trecuse primul calup publicitar, iar eu băgasem deja aer în două peturi. În ultimul hal de treaz, m-am ridicat și am aruncat tot ce aveam non-alcoolic prin casă, inclusiv apa de la flori și de la câine (asta a fost ciudat, pentru că nu am câine). M-am uitat prin casa în care nu mai făcusem curat de la prânz, totul strălucea, ordine, curățenie până în tavan, ce mai, de neprivit! Așa nu mai puteam continua.

     Au trecut doi ani de atunci. Sunt mai mult de 18 luni de când n-am pus decât alcool în gură. Sunt pe cele șapte cărări bune. Renunțarea la viciu nu înseamnă doar un capăt de drum, ci un sens giratoriu, din care pleacă o mulțime de alte drumuri, o multitudine de posibilități. Așa am cunoscut-o pe actuala mea soție. Mă rog, suntem căsătoriți neoficial, datorită băuturii n-am avut nici banii și nici puterea pentru a merge la starea civilă, dar ce mai contează o hârtie, când sentimentele sunt reale, atotputernice și reciproce? O iubesc atât de mult! 

    Am cunoscut-o la scurt timp după ce m-am despărțit de prima soție, tot datorită alcoolului. Fosta, o trează de ultimă speță, genul care o arde doar cu apă plată cu lămâie și ceiuț. Dimineața, la prima oră, alerga în parc. O distrusă, nu mai era nimic de făcut. Mi-era o rușine cumplită de prietenii mei, boschetari, când ne trezeam pe băncile din parc și o vedeam alergând. Noi ne duceam ca oamenii serioși, la pilit, ea se ducea la Pilates. S-a terminat. Alcoolul e bun, dar dă rezultate în timp. Trebuie să te ții de el. Nu așa cum fac unii, care în loc să se antreneze, chiulesc și se duc la bere. Începutul sfârșitului: azi o bere, mâine o bere fără alcool, după aia, un suc și uite-așa ajungi la apă plată, de te întrebi ce-ai făcut cu viața ta.

      Plângeam însingurat pe marginea râului. Beam și plângeam, plângeam și beam. La un moment dat am văzut ceva plutind pe apă. Când m-am uitat mai bine, era tocmai fata de la AA! Am sărit, cu riscul de a înghiți apă, am salvat-o, i-am făcut respirație gură la sticlă, până când am adormit amândoi, uzi, în noroi. Când m-am trezit, noroiul se uscase, acum era un praf alb, eram  amândoi albi, căsătoriți, cred că avusesem și prima ceartă de îndrăgostiți, pentru că ea dormea cu spatele la mine. Nu știu cum o cheamă, dar eu îi zic Mona, pentru că aduce un pic cu fata de pe sticla de spirt. 

      Mona nu e trează niciodată, n-am văzut-o nici o clipă vorbind sau mergând. Nu mănâncă niciodată. Nici nu respiră. Dar ce frumos pute! Ca un cadavru în descompunere. Tot ce mă rog e să mor înaintea ei, pentru că n-o să pot trăi fără ea.

     După o vreme, familia noastră s-a mărit. A apărut al treilea membru, care, normal, a trecut pe primul loc, deși noi ne iubim la fel ca la început. Îl cheamă Liviu, de la melodia aia a lui Led Zeppelin, ”Baby, I`m gonna Liviu”. Nu e de rasă, dar e maidanez pur sânge corcit. E tare simpatic! Și credincios. Merge la biserică când e sărbătoare, nuntă sau înmormântare. Aude clopotele și o taie cu viteză maximă. Îi plac oasele... De mine nu ascultă întotdeauna, dar pe Mona o divinizează! Practic, o devorează cu dragostea lui. De fapt, așa a și intrat Liviu în familia noastră. E o poveste tare nostimă. 

     M-am trezit într-o noapte, după ce băusem un pic mai mult, că sărbătorisem o săptămână, două zile și patru ore de când ne cunoscusem și imediat am simțit că ceva nu-i în regulă. Era o noapte senină, luminoasă, cu lună plină, se vedea ca ziua, când e întuneric. Nu știu dacă v-am spus, noi avem domiciliul sub un pod, într-o zonă bunicică, la 5 minute de o canalizare mare. E o casă revoluționară, făcută doar din materiale reciclabile. Și aici v-am spart: e ca vila de un milion de dolari a lui Gică Popescu: se rotește după soare! Când e soare. Dacă ați ști ce ușor se rotește! O ridici așa, un pic, că e foarte ușoară, și o rotești. Ca pe o umbrelă. În funcție de soare. Cum vrei să ai soarele, în spate, în față, în stânga, în dreapta...e supermodernă. Și foarte ieftină.

     Și cum mă foiam eu așa din cauza lunii pline, că am ceva probleme cu tiroida, am observat că Monei îi lipsea un picior de la genunchi în jos. Nu se mai întâmplase până atunci. Am zis să mă uit oleacă prin apropiere să văd dacă-l găsesc. Oricum nu știam ce cadou să-i fac de ziua ei, dar preferam să-l găsesc pe ăla original. Nici nu știu când e ziua ei. Atunci l-am văzut pe Liviu trecând rîul înot, cu piciorul Monei în gură. L-am strigat, a venit și a pus jos trofeul în fața mea, ca și cum ar fi spus ”uite ce știu să fac”. Ne-am jucat așa un pic, eu aruncam piciorul în apă, el sărea, înota, îl pescuia și-l aducea în fața mea. Pe la răsărit, am obosit și eu și Liviu. S-a scuturat  de apă cum se scutură câinii, s-a gudurat pe lângă Mona, s-a cuibărit la pieptul ei și am adormit așa, toți trei, îmbrățișați și fericiți. Piciorul l-am pus la locul lui, am prins genunchiul cu niște scoci, nu se mai cunoște absolut nimic. 

     Soarele răsărea și se încălzea de la aburii dragostei noastre. La așa ceva, nu dai cu piciorul.

Killers of the afternoon

 

     Am văzut filmul domnului Martin Scorsese, Killers of the Flower Moon. Atât vreau să zic:

       De mic mi-am dorit să fiu indian Osage. Nu căpetenie. Nici măcar războinic. Important era să fiu Osage. Să fac parte din trib. Contabil Osage. Lăcătuș Osage. Ceva Osage, nici nu țineam neapărat să fiu indian. Aș fi acceptat să fiu și maghiar Osage, dacă s-ar fi putut. Dar nu s-a putut.

     Așa că am crescut cu frustrarea asta. Că nu sunt Osage. Din această cauză, din această imensă frustrare, când ne jucam de-a cowboy-ii și indienii, mie îmi plăcea mereu să fiu petrolul, aurul și ardelenii. Adică ciobanu. Ilarion Ciobanu. (un fel de Bond...).

     Toată viața am trăit cu teama și nelămurirea în suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu bietul popor Osage? Ce mai face el? Cum se mai simte, pe unde mai e, cu ce se mai ocupă...Nu mai știam nimic de acești oameni, de foarte mult timp. Altă grijă n-am avut. Păi cum, dacă am crescut pe aceeași planetă cu ei?! Continent lângă continent, vorba aia! Nu mai puteam trăi în beznă și ignoranță! Pentru că n-am mai auzit despre ei de foarte multă vreme, practic de niciodată, îmi făceam în capul meu cele mai rele scenarii.

     După cum s-a văzut de curând, n-am fost singurul care-și făcea scenarii în legătură cu osagii. Au fost mai mulți, dovadă că unul dintre cele mai nașpa scenarii din câte s-au făcut vreodată pe acest subiect, a aterizat pe masa de lucru a domnului Scorsese. Fleoșc-pleosc! Hai să fie cu noroc! N-a fost.

     Bieții oameni, au fost killăriți de toți lacomii, de toate lichelele, iar cei care, printr-o minune, au trăit până în zilele noastre, au fost terminați de filmul ăsta. Au murit de plictiseală. Cu familii și pretini, cu tot. Ca mulți oameni nevinovați, printre care mă număr. 

   Trei ore jumate! Da` n-am mai stat trei ore jumate în fața unui ecran de pe vremea lui Medal of Honor: Allied Assault, dacă își mai amintește cineva...În vremurile Tik-Tokului, a clipurilor de 5 secunde, tu vii cu un film de 3 ore și 30 de minute!!!

      Bun, hai să zic că subiectul e supermegablănos, că bubuie extrem de grav și așa justifici cumva alea aproape 4 ore, deși nu există subiect pe lumea asta care să țină interesul sau pe cel care poartă fesul, treaz, atât de lung timp. De dragul trecutului domnului Scorsese, să zicem că s-ar întâmpla acest caz. OK, dar tot nu-ți bați joc de oameni. Faci o miniserie. Îl faci din 2 părți, dacă vrei neapărat cinematograf. Dar nu faci spectacol pișotehnic, aruncând în aer vezici urinare! 

       Pe scurt, subiectul: acum 100 de ani, 60 de oameni au fost omorâți pentru bani, în condițiile în care, azi, avem în desfășurare două ditamai războaie, care ucid sute de oameni, zilnic. Să nu mă înțelegeți greșit: crimele din Osage County sunt la fel de abominabile și de condamnabile ca orice altă crimă. Doar că prezentul mi-e mai aproape și mă preocupă un pic mai mult, asta-i tot.

       Un scenariu un pic mai interesant decât prospectul la găleata de gunoi. Replici la nivel de abecedar, ”Ana are mere”. Ar fi fost mult mai interesant filmul,vorbit cap-coadă în osăgeasca veche, ar fi stârnit, un pic, imaginația. Cred că scenaristul e un om atât de leneș, încât a plătit un indian freelancer să-i scrie scenariul. Iar când l-a primit, a întrebat cu jumătate de gură: "Da' muieți îs osagii?"...

       Toate astea întinse fără nici o justificare, până la Lună și înapoi. 

       Aș fi vrut să zic și ceva pozitiv. De exemplu, jocul lui Leo. Foarte bun. Însă mi-e teamă că suferința de pe chipul marelui actor nu e joc actoricesc. E suferința reală a celui care așteaptă de trei ore jumate să intre la toaleta vedetelor, după DeNiro și Scorsese, care oricât de goodfellas ar fi, au și ei o vârstă, posibil și ceva probleme cu the stupidfather (prostata).

     Atât am avut de spus. Acum, vreau să fie foarte clar, e doar opinia mea. Dumneavoastră faceți cum vrei tu, mergeți la film sau nu. La urma urmei și după-amiezile astea trebuie omorâte cumva, cu ceva.

     

Check-in pe viață

     

     O mamă privește în jos, spre cer. Privește în jos pentru că are cerul instalat pe smartphone. Caută ceva sau pe cineva care e în ceruri...  însă nu-L caută pe Dumnezeu, ci un avion low-cost. Pentru omul de rând, ”avion low-cost” e pleonasm. Și chiar dacă l-ar fi căutat pe Dumnezeu printr-o aplicație asemănătoare (să-i zicem, la întâmplare, Godradar), care să permită urmărirea în timp real a rugăciunilor care se înalță către Cel de Sus, pentru noi, oamenii din statistici, Dumnezeu, tot un low-cost ar fi.  

      Prin părțile astea ale lumii, un Dumnezeu Premium, full-option, își permit doar ticăloșii fără Dumnezeu. 

     O mamă privește în jos, spre cer, are o lacrimă în ochi, un gol în suflet și o umbră pe frunte. Umbra avionului. Avionul trece, dar umbra, cumva, rămâne în ochii ei. Va dispare peste două luni, când soarele va răsări din nou de la apus, la terminalul 3, pletos, obosit și înfometat, eventual nebărbierit. Cel mai frumos copil din lume. Soarele ei.

     

      Acum urmărește, tristă și concentrată, micul avion roșu care se strecoară prin noianul de avioane galbene, de parcă ea însăși l-ar conduce pe linia punctată spre aeroportul de destinație, ca pe un elev de clasa 1 pe care-l duci de mânuță la școală. Îți dă senzația că, dacă și-ar lua o clipă ochii de la el, micul avion s-ar prăbuși. Într-un fel, chiar așa e. Am să vă zic un secret: datorită mamelor zboară avioanele.

     Nu credeți? Întrebați toți inventatorii, toți oamenii de știință, toți inginerii, constructorii de avioane și toți piloții. N-are cum altfel. Așa funcționează lumea: unde e de învățat mult, de studiu, de renunțat la bătut maidanul sau mingea, de multă răbdare și efort, e o mamă. 

      

      Astea sunt vremurile, vine toamna, ne zboară cocorii, berzele și copii. 

     O fi bine, o fi rău, noi am vrea să fie cât se poate de bine. Cel mai rău e să-ți reproșezi o viață întreagă că n-ai încercat. Mai ales în ziua de azi, când zidurile au căzut și există sute de drumuri care duc dincolo de orizont. Am topit cortina de fier, care ne-a ținut închiși și ne-am făcut păsări de fier, ca să fim liberi. Și am descoperit că nici libertatea nu-i un lucru simplu. Chiar deloc. După mai bine de 30 de ani, ne-am obișnuit un pic cu ea, dar nu e ca și cum ne-am fi născut liberi. Copiii noștri, însă, da. 

       Viața merge într-un singur sens, înainte și n-o poți opri. Așa că, ce era să facă ghietu` copil, și-a ales și el un drum, noi nu i-am stat în cale (ați remarcat jocul de cuvinte) și iată-ne la aeroport, doi părinți supărați că le pleacă boțul de aur și boțul de aur, supărat că s-a trezit cu noaptea-n cap, la ora 10,00 am. Avionul se înalță, iar sufletul mi se deșiră în urma lui ca un plovăr care s-a agățat cu un fir de-o aripă:

        ”Tu, Pasăre de fier, ce zbori departe, departe, de tot, ai grijă de fiul meu! Adu-mi-l înapoi sănătos, să-i gătesc ceva gustos, să-l culc în patul pufos! Nu-mi zi de vârstă, înălțime, greutate, hai sictir, copilul e tot copil!”          

     Știu că nu prea am dreptate să fiu supărat, nu am deloc, dar totuși...@#&*##%%!!! Pasăre de fier, de ce ne iei copiii? Hai, ciocu` mic! Noi nu folosim kerosen ca să-i iubim, tu de ce te alimentezi din dragostea părinților, ca să zbori? De fiecare dată când pleci, lași în urmă camere goale, paturi nedesfăcute, șosete aruncate, jucării nemaijucate, tricouri, blugi și haine nemaipurtate și irosite bătăi de inimă. Toamna, când se umple văzduhul de zboruri, rămân pe pământ doar umbre de doruri.

     E mai simplu să dau vina pe Pasărea de fier decât să mă întreb, retoric și ipocrit, ”ce-am făcut, cu ce-am greșit, de ne zboară luceferii acolo unde apune soarele?” Pentru că știu exact ce n-am făcut și unde am greșit: n-am fost uniți și fermi. Câțiva au încercat, dar au fost prea puțini. N-am spus toți, când a fost momentul, ”STOP! Până aici!”. Momentul a trecut. Am lăsat istoria s-o ia prin bălării, până am dat-o de gardul șenghenului, n-am fost în stare să nimerim ditamai poarta. C-așa-i în fotbal. 

     Acum, pentru mulți dintre noi, e deja prea târziu. Regrete, lacrimi în noapte, fotoliul din odaie și-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră...hai, pas săltat și joc de gleznă! Noua generație, are, însă, de ales:

                 check-in pentru o viață,

                  sau,

                 ce chin pentru o viață!

     Chiar dacă, într-un efort disperat, am încerca să facem azi, ceea ce ar fi trebuit să facem ieri, tot nu vom reuși să mai salvăm ceva. Viitorul la care nu ne-am gândit suficient, a devenit astăzi, prezent. Și pentru că nu le-am dat șansa unei vieți normale, civilizate, aproape de mama și tata, e firesc s-o caute în altă parte. Iar noi suntem datori să le sprijinim deciziile, oricare ar fi acestea, fără să comentăm.  

      Altfel, vor fi condamnați să lupte zilnic pentru supraviețuire cu un sistem care-și va bate joc de ei în moduri inimaginabile. Și care va câștiga întotdeauna. Asta, dacă nu cumva, îi va ucide în chinuri, CNP-ul: corupția, nepăsarea, prostia. Sau o combinație a celor trei. 
     Unii zic că, totuși, situația nu e chiar așa de gravă cum o prezintă trădătorii de neam și de țară și dacă nu ți se întâmplă nimic rău, poate să-ți fie bine, iar dacă nu mori cu zile, poți trăi și aici. Sigur că da. Hai, puțin optimism. Puțină încredere. Deja se văd progrese. Va fi bine.

      Sunt convins că și-n Coreea de Nord există cetățeni, care-ți vor spune, cu toată sinceritatea, că micul lor cazan cu smoală e cel mai minunat loc de pe Pământ. Doar că, în fiecare zi, sunt tot mai puțini. Cam ca la noi.

       Pasăre de fier fără suflet, câte suflete ai luat, câte suflete-ai lăsat și pe câte le-ai salvat?...

Cel mai românesc răspuns

 

    De curând, am decis că am nevoie de un produs comercializat atât la raft cât și online de un mare brand de retail. Nu contează ce voiam să cumpăr și mai puțin contează de la cine. Așa că mă suflec, intru pe internet și încep să dansez lasciv.

Ha! V-am prins! Ce fețe aveți...Normal că am glumit. Mi-am suflecat mânecile la cămașă, nu altceva! Cămașa era cu mâneci scurte dar să nu ne pierdem în detalii. Am accesat site-ul magazinului, mi-am băgat refuzu-n cookies până la refuz, Reject`em All, cum ar zice Metallica și am rezervat produsul în magazin. În paranteză fie spus, mă omoară prăjiturelele astea! Cred că următorul succes de box office al Robicăi Margot se va numi ”Cookies”. Va fi un film de groază, ceva gen Gremlins. Ale naibii cookies!

     Am văzut că era ultimul produs din magazinul pe care-l alesesem online. Retailerul, transparent, mă avertiza că târfa asta mică de-o rezervasem eu, fusese expusă la raft, în văzul clienților. Totuși suntem în secolul 21, mi-am zis eu, ce, fetele alea din vitrinele Amsterdamului, rămân toate fete bătrâne? Nu le mai ia nimeni? 

      Am ajuns la locație, am intrat în legătură cu angajatul de pe raion, omul, amabil, tastează ceva într-un laptop și brusc îmi dau seama că e o problemă. Cum îmi dau seama că e o problemă? Omul devine extra-amabil. Dacă ar fi fost totul în regulă, ar fi urmat întrebarea ”mai pot să vă ajut cu altceva?”, pusă pe tonul ăla sictirit-protocolar care-ți spune, exact ca un email trimis automat, ”nu răspunde la această întrebare, este pusă doar așa, de sanchi, știm că n-ai să mai cumperi nimic altceva, sărăkie”. 

     - S-a întâmplat ceva? întreb, ca boul. Suntem în România. Normal că s-a întâmplat ceva. Dar ce?
Reformulez: - Ce s-a întâmplat? Omul o luase lelea printre rafturi bodogănind ceva despre un produs furat. La a treia interpelare, mi-a răspuns că produsul furat este unul și același cu produsul rezervat de mine. Doar că eu rezervasem azi, iar furtul se produsese zilele trecute. Dar nu e nici o problemă, îl pot găsi la un alt sediu al brandului lor. Ba chiar mai bine, fiind neatins de ochii clienților.

     - Totuși, pe site figurează că îl aveți, insist eu, pe o logică care, pe aici, nu are nici o legătură cu realitatea.

     Și acum vine cel mai românesc răspuns posibil:

     - Îl avem, dar s-a furat.

     Genial!

Asta explică toată România, toată istoria, ultimii 34 de ani, absolut tot!

     Exemplu: azi e 23 august. Înainte de `89, 23 August era una dintre cele mai mari sărbători impuse de regimul comunist poporului român*. The Artist formerly known as Ceașcă umplea stadioane cum n-au visat nici Rolling Stones vreodată. Azi, 23 august e miercuri. Atât s-a putut. Unde e istoria? Aveți istorie? Avem, dar s-a furat.

     Tezaurul României, există, avem tezaur? Sigur. Avem, dar s-a furat.

      Pădurile Romîniei, codrul frate cu românul, codrule - codruțule, ce te legeni fără ploaie, fără vânt, te-au pus, cumva, austriecii, la pământ? Și în șenghen om intra când n-or mai avea ce defrișa?! Ia ziceți mă, unde-s pădurile noastre din moși strămoși, din moaște strămoaște?! Avem, dar s-au furat. 

      Alegeri libere avem? Absolut. Cum zicea domnul Ponta? ”mașina lor de fraudat a mers mai bine”. Cum ar veni, s-au ales, dar s-a furat. Nu-i nimic, și revoluție am avut și aia s-a furat. Pardon, s-a confiscat, zic unii.

      Și tot așa, exemplele pot continua. Dar ce s-o mai lungim aiurea? N-are rost. Totuși, ca să rezumăm, să știm ce facem în continuare, mai stăm, plecăm... băi, noi, țară, mai avem? Răspundeți voi... 

--------------------------------------------------------------------

* să nu se înțeleagă greșit, că fac apologia sărbătorilor inventate de comuniști. Am vrut să dau un exemplu -nu cel mai feiricit- de cum a fost schilodită istoria noastră și înainte de Revoluție și după. Am ales asta cu 23 august pentru că am scris textul pe 23 august, nu din alte motive.

     

Noaptea paielor lungi

   

     

Ah, diminețile de vară!...

     Vara îmi place să mă trezesc devreme. Oricum mă trezesc devreme, așa că e mai bine să îmi placă. Mă duc la geam, trag aer în plămâni fără să țin cont de avertizările de pe pachet, pun de cafea și privesc. Cerul perfect senin, luceafărul dimineții și semiluna perfect conturată, natura plină de viață, păsări, zgomote matinale, vegetație, arome naturale și pensionari porniți să-și pună sacoșele la rând, la Lidl. Nu contează canicula. Promoția bate comoția! În acele clipe roz-turcoaz-albastru, simt așa, din inimă, clar, fără nici un dubiu, cât de mult urăsc anotimpul ăsta!

     Mai demult, mă trezeam de cum se crăpa de ziuă, cu oarece entuziasm. Oricât de nasol ar fi mers ziua, seara mergeam la o terasă adâncă, aproape de miezul nopții, în sensul că nu mult după. 

Acum mă trezesc tot când se crapă, cu deosebirea că mi se rupe. Mă trezesc când se crapă de ziuă și peste câteva ore, crăp eu, de somn. 

     Înainte, vara însemna vacanță, anotimpul tuturor posibilităților. Acum, e doar un mult prea lung roast, fără umor. Roast la propriu. Prăjeală la aer încins, fără ulei: airfryer. Foarte la modă electrocasnic, vine pe filiera asta, de alimentație sănătoasă. Interesant și conceptul de alimentație sănătoasă. Pentru că, automat, se naște antiteza, alimentația nesănătoasă. Listele lungi de alimente și preparate care dăunează sănătății. Deși sunt comestibile, aprobate de lege. Dăunează nu pe loc, ci în timp, cândva, nu se știe când. Dacă le consumi constant. Oare cum ar fi primit conceptul ăsta în țările în care se moare de malnutriție? Oare cum e să fii nutriționist în Somalia?! Dar asta e altă discuție. 

    Acum, vara, toată planeta e un fel de airfryer natural. Nici nu trebuie să te mai chinui cu fabricarea acestor reșouri alimentare, doar să îndeși niște aer fierbinte într-un pet . N-ar trebui să ne plângem, asta e lumea în care trăim: unul dintr-o sută vinde aer sau apă la pet iar ceilalți 99 sunt fryerii care se conformează social mediei și consumă, disciplinați, toate bășinile frumos ambalate, reduse cu 20% sau cu 50%, de la 250%. 

     Dacă nu ar fi fost toată treaba asta cu încălzirea globală, cred că aș fi suportat mai ușor căldura. Dacă mass-media ar fi prezentat rubrica meteo fără nici un semn de exclamație, ca pe ceva normal, natural, care așa e de când lumea, industria răcitoarelor, n-ar mai fi vândut atâtea aparate de aer condiționat, congelatoare, evantaie, pălării, șepci, creme protectoare, sacoșe termoizolante, piscine, umbrele de plajă și multe alte prostii.

     Nu zic că încălzirea globală nu există. Nici nu mă refer la cauzele ei. Zic doar că, la umbra ignoranței, ar fi fost mai ușor de suportat căldura. 

     Când eram copil, nu exista caniculă. Vara, soarele ardea, pentru că era vară. Iarna, ningea și îngheța Bahluiul, pentru că era iarnă. Dacă ar fi venit cineva la mine, în mijlocul lunii iulie, să-mi spună că știe ceva ce nu mai știe nimeni, o știre exclusivă, anume că următoarele zile va fi cald, aș fi zis că, ori l-a bătut soarele în cap grav de tot, ori e foarte prost.

     Cum ziceam, când eram copil, vara era în primul rând vacanță, în al doilea rând, concediu și undeva la urmă de tot, era vară. Stăteam afară zi-lumină și o bucată din noapte-lună plină. Imaginile păstrate în amintirile mele optzeciste despre apartamentul părintesc, sunt mai mult din afara blocului, decât dinăuntru. Cartierul era în construcție, socialismul se clădea cu spor. Cheia succesului în parenting era la gâtul copiilor.

     N-aveam nevoie de gadgeturi, de jucării, aveam toate astea în realitate. Arme spațiale cu mai multe țevi, făcute din tuburi de plastic prinse cu scoci între ele, prin care suflam cornete de hârtie. Ne duelam cu ”săbii” făcute din sârma folosită la armarea betonului. Când ploua, fundațiile blocurilor, proaspăt săpate, se umpleau cu apă, formând minilacuri unite prin minicanale navigabile. Din luptători, deveneam armatori: ”împrumutam” cofraje de lemn pentru turnarea betonului, nefolosite, le ungeam bine de tot cu smoală topită pe partea exterioară și porneam cu aceste plute improvizate să explorăm ținuturile lacustre din subsolul viitoarelor locuințe ale oamenilor muncii. O astfel de ambarcațiunea susținea cam vreo doi copchii mediu dezvoltați. Ne ajutam de niște pari lungi - pe șantier găseai absolut orice - să propulsăm cofrajul, cârmeam și la nevoie, le mai cârpeam vreo două la țurloaie, ”piraților” care se plictisiseră s-o facă pe-a gondolierii. E pardonabil și de înțeles, nici un drac de la bloc nu știa, pe atunci, ”O sole mio”.

      Ploile nu dezvoltau numai navigația. Imensele gropi cu apă deveneau, uneori, scenele unui mare și apăsat ”DA”, la o întrebare prezentă în absolut toate chestionarele de evaluare psihologică din România: ”Ați chinuit animale mici în copilărie?” Vorbim despre broaște. 

      Situate între Bahlui și ștrand, șantierele de pe 7 Noiembrie (așa se numea pe atunci strada Sf.Lazăr de astăzi), erau pline de broaște, care, urmând îndemnurile Partidului, s-au deznămolit din mlaștinile străbune și s-au mutat la oraș, la bloc. Pentru batracieni, blocul se considera a fi dat în folosință, în clipa în care avea fundația săpată și inundată. Nu le-am înțeles: se înghesuiau cu zecile într-un spațiu de 15X20 m, în condițiile în care, numai Bahluiul, singur, are vreo 120 km. Nici broaștele n-au dus-o bine în comunism, putem spune. Pentru o experiență totalitaristă completă, am contribuit și noi, copiii de la blocuri, pe post de torționari. Mult înaintea apariției în peisajul ieșean a restaurantelor chinezești. 

     Nu știu cine a fost cu ideea, nu-mi amintesc identitatea acelui mic Mengele, poate că nici nu a fost ideea unui singur individ, ci rezultatul unui efort colectiv, cert e că s-a ajuns la următoarea soluție finală: în groapa cu apă se turna carbid solid. Acesta începea să ”fiarbă”. Neavând încotro, broscărimea ieșea la suprafață, vizibil deranjată. Cei mai curajoși dintre copii prindeau cu mâinile goale bietele creaturi. Pur și simplu le culegeau din apă. Erau de toate mărimile, culorile și formele. Am văzut și câteva exemplare impresionante, medalii de aur la mondiale.

      Tulpinile unor plante de câmp - acțiunea se întâmpla la marginea unui câmp sălbatic - erau goale pe dinăuntru, fiind, practic, paie naturale. Se luau aceste paie foarte subțiri și se introduceau în broască precum cheia în broască, prin singurul orificiu utilizabil în acest scop. Dacă s-ar fi tras la sorți, paiul lung ar fi fost cel pierzător. Paiul scurt era oarecum inutilizabil. Veți vedea de ce.

       Se sufla aer prin pai până când broasca se umfla ca un balonaș. Apoi se înnoda paiul (de asta era bine să fie mai lung) și broasca umflată era eliberată pe luciul apei. De aici începea râsul și panărama, când broasca încerca să se scufunde și nu reușea. La un moment dat, normal că își accepta soarta și plutea, resemnată. Ca să o stimuleze și să o motiveze, drăcărimea, de pe marginea bălții, arunca cu pietre, pământ, sau ce se mai găsea. Speriată, victima, începea din nou, o gimnastică, pe cât de viguroasă, pe atât de inutilă. Se mai produceau și decese. Și printre broaște. Pentru că totuși suntem oameni, nu securiști, le îngropam pe tăpșanul din apropiere. Le puneam și cruce. Niște cruci mici, făcute din bețigașe legate cu iarbă. Țiganii de la celălalt capăt al tăpșanului dădeau foc ierbii uscate, iar soarele cobora încet, prin fum, înroșind pământul din cimitirul broaștelor. Umbrele micilor cruci se lungeau pînă când îmi ajungeau la vârful picioarelor, iar eu mă simțeam ca un Gulliver într-un cimitir liliputan. 

     După vreo zece ani de la despărțirea de universul minunat al copilăriei, am început să fiu urmărit, în vis, de broaște uriașe, cu colți. Știu, așa îmi trebuie. Din fericire, nu s-a ajuns niciodată la pai! Nu știu cât a durat asta, dar așa cum a început, tot așa s-a terminat. 

      Nimeni nu mai știe astăzi și nici nu va bănui vreodată pe ce istorii inimaginabile s-a înălțat una dintre cele mai scumpe zone rezidențiale din Iași. Și nimeni nu se întreabă de ce, în unele nopți de vară, se aude un lacustru cor de orăcăituri, deși nu mai există nici un ochi de apă în zonă. Spre dimineață, încetează. Începe o nouă zi de vară. 

      Ah, diminețile de vară!...

Când le pui cap la cap și te miri ce-ți iese

Găini fericite, crescute la sol

   M-am gândit. Nu mult, dar superficial. M-am gândit   că vara asta nu, dar la anul, rup piața cu un produs   tradițional, reinterpretat: CHOSSETTE pour   SANDALLE. De la CHOSSAND. Adică șosete fără   degete și fără călcâi, cu inserții de silicon pe talpă,   anti-derapaj. Să nu-ți alunece laba piciorului în sanda. E simplu, comod, practic, nu-i nici o filozofie.   Cum zice și o vorbă din foarte bătrâni: Philosophum non facit laba! Trăim vremuri gheboase.

Apropo de proverbe grecești: grecii ne-au cerut Delta. Cică e o literă a alfabetului lor, că o Φ, c-o păți. Π buni?! Mi se pare Ωprostie. Cum ar fi să revendicăm și noi, insula Thassos? Că doar e pământ românesc! Însă noi, care ne-am mai fript cu zorba, souflaki și-n iaurt grecesc: s-o revendici pe meta!

Dar să lăsăm dulcele grai elen, căci are și limba română, ciudățeniile ei. De ce, ursul, la singular, se numește ”urs”, iar la plural se zice ”urși”, cu ”ș”? De ce nu se zice ”ursi”? Uite, de exemplu, pârșii sunt consecvenți. Pârșu-i pârș, soția de pârș e pârșa, iar soacra e târșa, adică o pârșă de care ți-e frică. De asta merg pârșii ușor, să nu-i audă nimeni, pârș-pârș.

Tot pîș-pîș, un român a plecat acum 20 de ani în Los Angeles, clandestin, cu numai 5 dolari în buzunar. N-o să vă vină să credeți unde e astăzi și cu ce se ocupă! E tot în Reșița, tot șomer, că unde naiba să ajungi cu 5 dolari, voi ați înnebunit?!

- Ia să vedem, deci,...mă iubește. Nu mă iubește. Mă iubește. Nu mă iubește. Mă iubește. Nu mă iubește... mă iube...nu, nu mă iubește. Ba nu, era la rând că mă iubește...sau că nu...oooof! M-am încurcat. De la început: deci mă iubește. Așa, acum nu mă iubește. Ba da, mă iubește. Nu, deloc, nu mă iubește, că n-are de ce. Cum adică n-are de ce?! Ba mă iubește, că-s bună, că nu...că am...mă iubește pentru...mă rog, așa e jocul ăsta stupid cu ruptul petalelor, treaba lui de ce mă iubește! Na, că am mai terminat un buchet și am pierdut din nou șirul și numai din cauza lui! Că nu se hotărăște odată! Așa-mi face mereu! Îl urăsc! Și mai are tupeul să mă sune să-mi zică că am întârziat! Să vezi ce nuntă am să-i dau eu acum...

Nu există nunți cu final fericit. Ori se despart, ori mor amândoi. 

Asta-i mai veche, am mai povestit-o, dar verba volant și ar fi păcat ca această frântură de viață să nu manent, așa că scripta următoarele: când te căsătorești, juri să fii alături de soț / soție la bine și la rău. Până când sforăitul vă va despărți. O să fiți surprinși, dar există și situații ”la bine”. Ni s-a întâmplat nouă, mie și soției mele, într-o sâmbătă. Ne-am cumpărat două beri scumpe, dar reci. Doar două, ca să le testăm. Sau patru. Parcă patru au fost: două să le bem pe loc și două să le lăsăm pentru mai târziu. Nu contează, rotund, să zicem vreo zece. Am ajuns acasă toropiți de căldură, am desfăcut berile reci și le-am golit stil Milcov, dintr-o sorbire. ”Excelentă!...”, a concluzionat nevastă-mea. Și-a tras o clipă sufletul și a continuat: ”...mâine ne cumpărăm și noi!”.

Ați văzut filmul ”Taximetriști”? L-am văzut. Foarte bun. Cică a fost adaptat după o piesă de teatru. Oameni simpli, probleme complicate. M-a inspirat să-mi doresc să scriu și eu o piesulice, mai mică, mai ușoară, așa, de încălzire. Tot cu oameni simpli, rătăcind prin întortochelile vieții. Piesa mea se va numi ”Parcagii”. Cu băieți de ăștia, de-ți bagă mașina unde nu e loc. 

 Deocamdată lucrez la personaje, mai vedem ce conflicte voi pune în scenă. Probabil va fi vorba despre o parcare mică, dar cu tradiție, care se împotrivește să fie înghițită de un proiect imobiliar. În final, e salvată de o parcare mai mare și mai modernă, concurența ei de moarte, o parcare cu susținere politică și care face parte dintr-un binecunoscut lanț de parcări de centru. 

Personajul central, nașul, Boss-ul, va fi Gabriel Garcia Parquez (nume întreg: Gabriel Mercedes Lamborghinio Solenza Espero-Matiz Garcia Parquez). Pentru prieteni: Gabi. Specializat în parcur. Adică parcatul cu spatele. 

Urmează Toma Parcagiu, un veteran specializat în locuri de parcare rezervate persoanelor cu enabilități. Opusul persoanelor cu dizabilități. Oameni supracapabili. Cu ”N” abilități, unde N este un număr prim întreg pozitiv. De ce prim? Pt că, dacă vin doi sau mai mulți deodată, ăla de lovește primul cu cașcavalul, primește locul de parcare.

 Avem, apoi, un emigrant climatic, din nord: Olof Irinel Parkinsson . Parkin-sson înseamnă fiul celui care parchează. Mâna dreaptă a boss-ului. 

Personajul negativ va fi Antonio Barerras (bariera umană), un fel de Iuda al acestei povești.Trebuie să mă gândesc și la ceva personaje feminine. Am treabă.

Ce mă enervează (partea II)

    

      Mă revoltă parcatul pe locuri rezervate persoanelor cu dizabilități! Prostia și nesimțirea nu sunt dizabilități.

 

      În egală măsură mă revoltă parcatul pe locurile rezervate mașinilor electrice. Pe locuri rezervate, punct. Nu mă interesează pentru cine sau pentru ce sunt rezervate acele locuri. 

        Dacă macacii ar fi capabili să conducă mașini, iar noi, ca oameni ce suntem (unii), le-am rezerva locuri speciale de parcare, ca să-i protejăm și să-i încurajăm, m-ar enerva să văd o specie de maimuță inferioară macacului, cocalarul, de exemplu, satisfăcându-și nevoile de parcare, fără nici o jenă, pe locul speciei protejate. I-aș pune pe mașină un macac flămând, mahmur și superexcitat. Dacă tot vrea să vadă cum e să fii persoană cu dizabilități...macac pe mașina lui! 

        Distinși stimați, dacă noi, ca societate, ne-am adunat și am vorbit să facem niște locuri de parcare speciale, din niște motive superîntemeiate, care se înțeleg de la sine și am stabilit că nu avem ce căuta să parcăm acolo și am fost de acord cu toții că așa e bine și corect, de ce mama dracului, vine câte unu și face ceva pe noi toți (se pișă), după care, scapă nepedepsit! Nici nu fuge, merge încet, zâmbind la cameră. 

        Oare suntem un fel de MISA? Ne plac ploile calde, aurii, de vară? Nu știu eu d-astea, însă tare ne mai place să privim în direcția opusă, sub pretextul că acolo, stropișorii zglobii relevă un curcubeu.   

        Din aceeași categorie de enervări face parte bemveul de gherțoi care, dacă nu e parcat în apele teritoriale ale țării, încurcă circulația rutieră, pietonală, blochează alte mașini, sau chiar linia de tramvai. 

        

        Da` de ce mă enervez io așa? Ce-au făcut bieții oameni, la urma urmei? Au furat? Au dat în cap? Au parcat și ei unde au putut. Dacă nu s-au făcut mai multe locuri de parcare, ce, e vina lor? Doar n-o să vină fix atunci vreun handicapat să aibă nevoie să parcheze! Să fim serioși.

        Mă enervez așa de tare pentru că, personal, consider aceste dreptunghiuri vopsite în albastru sau verde sau macachiu, nu contează culoarea, un mare pas înainte al umanității pe calea civilizării, spre o viață mai bună. Sună oribil, știu, dar nu are rost s-o învârt ca să sune cool, importantă e ideea.

        Boss, să dai în cap e simplu. Și calul lovește și boul împunge, nu e mare lucru să fii violent și să-l faci pământ de flori pe adversar. Dar să te trezești într-o zi, să te gândești un pic, să iei o găleată de vopsea, să te duci lângă nu magazinoi mare și să dai cu badanaua pe jos pentru niște oameni cu probleme, pe care nici nu-i cunoști, boss, asta e evoluție. Ești, cum zice nepotu-miu, next level.

        E mare lucru, poate cel mai mare lucru, ca un individ să se gândească și la semenii săi. Despre asta e civilizația, nu despre jucăriile cu touch. Gadgeturile sunt simple unelte. Uneltele îți fac viața mai ușoară. ”Mai ușoară” nu înseamnă neapărat mai bună. Uneltele ajută într-un singur fel: reduc efortul. O mulțime de animale descoperă, folosesc și perfecționează unelte. Uneltele nu sunt o măsură a gradului de civilizație. 

        Spun asta, deoarece progresul tehnologic este confundat cu evoluția și invers. Avem aifoane și inteligenți artificiale, ca urmare, suntem foarte evoluați. Suntem o p...!

        Dar să ne întoarcem la subiect, că nu scăpați așa ușor: de ce nu țipă legea când o calci?

       Haideți să admitem că bătrânelul de la pază nu prea are cum să se impună în fața unei cefe late și tatuate. Deși, de asta e plătit. El nu trebuie să se bată. Datoria lui e să cheme patrula. Aici intervine, însă, largul concurs al unor milițeni care nu dau amenzi decât de la Logan în jos. Să nu fie probleme. Să fie siguri că nu dau de vreun aparținător de clan, care să-i bată cu propriul pulan, de să-i lase lați și dizabilitați, iar apoi să le ia și locurile de parcare. Sau și mai rău, să nimerească vreun politruc abuzator de foncție, care, pe linie de partid, să-i ”promoveze” angajați la supermarket. Cum ar veni, paznicii ăia de temut*, să le fie șefi. ”Paza, vreau anulare la casa 2!”. 

      Pornind de la chestia asta măruntă, ajungem la o concluzie de-a dreptul stuchefiantă: celor care ar trebui să asigure aplicarea legii, le e frică. Pur și simplu frică. La noi în țară, Legea se teme de infractori, nu invers!  

       Mă veți întreba de câte ori am fost viteaz, eu, personal, să reclam o astfel de parcare ilegală. Sau altceva ilegal. Dacă tot critic în stânga și-n dreapta, să mă uit întâi la mine și apoi să cer de la alții. Corect. Vă răspund în cele ce urmează.

        Mi-am găsit mașina lovită în parcare. Lovită e puțin spus. Partea din față distrusă. De vreo două ori, mașina mi-a fost spartă. Odată s-a întâmplat în plină zi, pe Bulevardul Independenței, în buricul târgului, un loc foarte circulat. Era joi. Sâmbătă, aveam programat un eveniment la care trebuia să merg cu nevastă-mea. Cununia civilă, parcă. A noastră. Mi-au furat actele și două tăvi cu prăjituri pe care tocmai le ridicasem de la cofetărie, pentru fericitul eveniment. Ia și te-nsoară dacă mai poți. Povestea s-a terminat prost. Mi-am găsit actele vineri... Stați liniștiți, nu miliția le-a găsit. Un om oarecare, a găsit portofelul cu actele pe jos și le-a predat la un chioșc de bilete. Angajatul respectiv a pus buletinul meu în gemuleț și fiind un chioșc cu un vad foarte bun, cineva cunoscut l-a văzut și m-a anunțat. 

    De fiecare dată, când am apelat la sprijinul sau protecția legii, nu s-a rezolvat absolut nimic. Plângerile și reclamațiile mele au rămas fără răspuns. Cel puțin așa cred eu. Poate că a existat un răspuns, dar n-am fost vrednic să-l văd! Așa pățesc necredincioșii. Se roagă și nu sunt în stare să recunoască miracolul prin care li se răspunde. Pentru că, exact asta e un caz rezolvat de bravii apărători ai legii: un miracol! 

    Acum, după ce-am argumentat un pic, cred că răspunsul la întrebarea de mai sus este evident: nu apelez la brațul lung al legii, pentru că, cel mai probabil, tot ce voi obține, va fi degetul lung al legii. Și nu, nu am chef să mă implic activ, cetățenește, în lupta împotriva neterminaților care ne trag înapoi, spre Evul Mediu, spre Neanderthal, sau spre maneleolitic. Nu sunt Batman să lupt cu criminalitatea. Plătesc taxe pentru asta. Nu e vorba de frică, comoditate sau egoism. E pur și simplu, silă.

- va urma -

_____________________________________

de temut* : nu sunt ironic. Nu știu vouă, dar mie, mi-e teamă. Când mă uit la bieții oameni, în uniformele lor ponosite, mi-e teamă să nu moară în fața mea, de la vreun sughiț, sau de la vreun strănut, ceva. 

Ce mă enervează (partea I)

 

nu-i așa că lumea asta e pe dos?

      Nu lăsați copiii să vină la mine. 

     Mă enervează când mi se vâră sub nas poze cu copii pe care nu-i cunosc, ai unor oameni pe care nu-i cunosc. E fără sens. Ce să văd eu, acolo? Ce sunt eu, designer de copii și hai să văd ce a mai scos concurența? Pe bune...

      Cele mai cretine comentarii la pozele cu copii, sunt cele de genul ”să mai faceți, că faceți copii frumoși”. 

      În primul rînd, copilul nu ”se face”. Nu e un proiect. Nu e o lucrare. Înafară de Pinocchio, bineînțeles, dar el e excepția. Și e doar o poveste. Copilul se concepe și se naște. Iar când se naște, odată cu el, se naște o nouă lume. 
      De ”făcut”, se face singur, de la natură. Nu-i ca și cum timp de nouă luni, mă-sa și cu tat-su, după serviciu, și-au pus niște șorțuri și au intrat, zi de zi, în laboratorul de făcut copii, unde au lucrat asiduu, ca să respecte deadline-ul...scuze, birthline-ul. Timp în care au dormit foarte puțin, spre deloc și a fost cât pe ce să-l lanseze fără buric. Asta trebuie precizat, la inaugurarea copilului, tăierea panglicii se suprapune cu tăierea buricului. O nebunie!

      Însă, după atâta muncă, după un imens efort de echipă, iată, ”au făcut un copil foarte frumos! Nu maimuțele alea, de le face toți proștii care n-are nici o treabă!... Uite aici, ce linii, ce detalii! Operă de artă. Rar așa copil reușit! Tu, omule de rând, deschide ochii și vezi niște poze care-ți vor îmbogăți viața. Să înțelegi și tu, prostule, cât a progresat rasa umană, să vezi și să te bucuri de cum arată Omul numărul opt miliarde cincisute șaizeci de milioane șaptesutedouăzeci de mii și patrusute treișpe. Virgulă 2”. Și mă uit la poze și cad în cur.

      În realitate, nu e deloc așa. Știm cu toții cum e. Ea se capătă cu o sarcină, el cu toate celelalte sarcini. Godess devine Godzilla, iar el devine căpșunar nocturn, degrabă stingătoriu de pofte culinare nevinovate. 
       Dacă, la un moment dat, într-un mod cu totul inexplicabil, voi simți o nevoie copleșitoare de a mă uita la poze cu copii, ceea ce ar fi cel puțin dubios, cred că știu soluția: e plin netul de copii și de pisici. Cu siguranță, numărul de poze&videouri cu copii și pisici din online e incomparabil mai mare decât numărul de copii și pisici vii, de pe întreg Pământul. Așa că, atunci când vine cineva și-mi împinge în retină un insta, la modul ”uite-l pe nepoțelul meu!”, eu, cu toată bunăvoința, mă uit, dar văd un copil ca toți copiii, cu un deget în gură și un sfert de băluță pe bărbie. Am mai văzut copii. Nu e ceva nou pentru mine. Nu e hobby-ul meu. ”Uite ce bine seamănă cu taică-su! Are exact nasul și ochii lui!”, iar eu mă gândesc, sincer, ”pe dracu are”. Copilul e roz, chel, cu capul rotund, un nas mic și niște ochi abia mijiți, ca de asiatic. Taică-su, care îl ține în brațe, roșu la față, plin de păr, barbă, un nanău din care ies trei fire de păr și niște ochi bovini, ușor injectați. Peste ani, probabil că au să semene (nasol de copil) dar azi, bebeul seamănă mai mult cu bunica lui Jackie Chan decât cu taică-su.  

     Ok, înțeleg motivul pentru care oamenii, în momentele importante din viață, se revarsă de prea-plinul emoțiilor care îi inundă și simt nevoia de a împărtăși, de a redistribui greutatea emoțională, simt nevoia de confirmare, dar și de empatie. De regulă, simulez și livrez onomatopee admirative conform așteptărilor, pentru că nu vreau să supăr solicitantul. Pe care, în majoritatea cazurilor, îl cunosc. Asta ar fi prea de tot, să mi se vâre sub nas poze cu copii pe care nu-i cunosc, ai unor oameni pe care nu-i cunosc, de către cineva pe care nu-l cunosc! Dar nu imposibil. Dacă, de exemplu, călătorești cu trenul, sau aștepți ceva la UPU (nu mai știi ce, de obicei aștepți atât de mult, că uiți de ce ai venit, băi, al cui e piciorul ăsta rupt?...), există o mare probabilitate să devii confidentul unui tovarăș de suferință. Greutățile aduc oamenii împreună. Împreună cu tot ce-au ei mai bun în memoria telefonului.

    Dar nu-i totul pierdut, simt că va veni o clipă de sinceritate, în care voi spune nu. Dacă se va insista, voi spune din nou, NU. Iar dacă nici asta nu va fi de ajuns, voi elibera krakenicul. Monstrul ăla simpatic, leneș, parazitar, pus pe rele, care sălășluiește în mine. Și mă conduce. Cu vocea mea, el va mărturisi că a văzut și copii mai reușiți. Decât urâții ăștia. Și by the way, voi extinde operațiunea specială de caracterizare, analizând un pic, numele copiilor. În faza asta ar fi indicat să nu-i cheme Denis, Darius, Patrick, Sara sau Anisia. Atât zic.

    Nu înseamnă că am dreptate. Astea-s stolurile mele și e plăcut să le mai dau drumul din când în când, să zboare. E terapeutic. Nu contează cum vă numiți copii, doamnelor și domnilor, iubiți-i și sprijiniți-i necondiționat, orice ar fi. Sunt cei mai frumoși copii din lume. Toți. Așa că nu-i supraexpuneți, pentru că, pe termen lung, le faceți un mare deserviciu. Filmați-i cât vreți, pozați-i cât vreți, puneți totul într-o arhivă și lăsați-i pe ei să decidă. Despre asta e vorba.

 (și nu mă mai f...la cap cu ei, că nu mă interesează, gen...)...aoleo, am uitat să-mi trimit krakenicul înapoi, în adâncuri! Marș, bestie, de aici!...mai târziu poate bem o bere, ce zici?...

- va urma -

Două găuri stau de vorbă

     
     La producția de găuri negre stăm foarte bine anul acesta. Dacă nu cumva le-au modificat antigenetic și pe astea. Cică recent, s-a descoperit o gaură neagra cu o masă de 30 de miliarde de ori cât masa soarelui. Cam cât masa lui Putin, aia de l-a primit el pe Macron. Apoi, am citit asta: 

Zgomotul de fond emis de vortexul găurilor negre gigantice a fost auzit în premieră, graţie unei tehnici inedite de detectare a undelor gravitaţionale.

sursa: Unsplash

    Și mi-am zis că e foarte interesant. Să încerci să înțelegi ce discută găurile negre. Cine știe, or fi având și ele, problemele lor. De ce să presupunem că, dacă ești o gaură neagră masivă, care poate absorbi 30 de miliarde de sori de dimensiunile soarelui nostru, nu ai nici o problemă? Vorba cântecului: Cine are gaură neagră mare/Mare supărare are. Uite, chiar acum mă gândesc la o reală problemă care ar trebui să îngrijoreze aceste gigantice concentrări de antimaterie: resursele. Fiind prea mari pentru un infinit atât de mic, la un moment dat, nu vor mai avea ce înghiți. Așa au dispărut megalodonii. Totul a fost bine până când megalodomnul și-a întrebat megalodoamna: ”Dragă, dar noi ce mai mâncăm azi?”. Megalodonii au fost rechinii ăia uriași. Care nu erau rechini, de fapt și nu mai stau să caut acum ce erau, dacă vă interesează, știți ce aveți de făcut.

    Pentru cei care se crispează ușor, da, e ok să zici gaură neagră, nu-i nici un bai. Încă.

    La polul opus, în aceeași logică, cu cât sunt mai mici, cu atât prosperă și se înmulțesc mai mult. Nu se mai numesc prădători, ci dăunători. Gândacii de bucătărie, de exemplu. Sau, și mai bun exemplu, că-i de actualitate, virușii. Ăstora le zice ”inamicul invizibil”. Sincer, până au apărut rețelele de socializare, am crezut că inamicul invizibil e prostia. M-am înșelat, scuze. Prostia e un aliat extrem de vizibil și de puternic.

    Apropo de găurile negre și de prostie, tocmai s-a terminat Bacul. 

    M-am plictisit. În fiecare an, aceeași poveste: nici nu se afișează bine rezultatele și apar diverse persoane din presă sau din online, cernite ca Fefeleaga, din ochi lăcrimând și statistici recitând, cu un tragism demn de doamna Leopoldina Bălănuță, să ne informeze că a venit, din nou, pe plaiurile noastre, sfârșitul lumii. Așa, și? La noi vin și revin diverse celebrități. Regele Charles, de exemplu, vine la Viscri, de câte ori are o clipă liberă. Ce mare știre e asta? Mai ales că rezultatele sunt cam aceleași de câțiva ani încoace. La bac, nu la regele Charles.

     Profesorii dau vina pe elevi, elevii pe profesori și toată lumea pe Sistem. De parcă sistemul de învățământ e un fenomen astronomic care nu poate fi controlat, nu poate fi modelat, poate fi doar observat. El nu se arată decât o dată pe an, de bacalaureat. Dacă e cer senin. În timpul anului școlar nu se văd măsurile care se iau, nu se văd meteoricele manuale alternative, nu se vede cum elevii stau mai mult acasă decât la școală, nu se poate observa cu ochiul liber că s-au abolit tezele și notele mai mici de 9,00! Sistemul de învățământ apare pe cerul spațiului public în luna iunie și dispare în iulie. Ce face în tot restul anului, pe unde călătorește, ce i se întâmplă, nu avem de unde să știm, e la fel de misterios ca o gaură neagră. În care, de 33 de ani ne tot dispar resursele. 

    Însă, degeaba dăm noi vina pe sistem, că nu-i el de vină. Fie că vorbim despre sistemul de învățământ, de sănătate sau de justiție, observăm peste tot același dezastru. Nu știu dacă Sistemul nostru de sisteme e fundamental greșit, dar lipsește cu desăvârșire. Pînă n-o să ne prindem că prima dată se face fundația, nu sufrageria sau podul, n-o să avem o casă în care să se poată trăi. Degeaba bagi bani în materiale scumpe, în design, în spoieli care să aducă like-uri (a se citi ”voturi”), dacă nu faci lucrurile așa cum trebuie, temeinic și cu răbdare. Sistemele alea nordice, pe care le admiră toată lumea (noi, mai puțin, că nu ni se potrivește, ne-a băgat cineva în cap că suntem originali) nu s-au făcut peste noapte. Chiar dacă acolo, spre cercul polar, nopțile sunt mai lungi și mai albe.

     Mă întorc cu gândul la știrea despre care vă spuneam la început și mă întreb, oare sistemele noastre naționale vorbesc între ele, ca găurile negre? Oare ce-și spun? Știu, în 33 de ani, politicul a devenit un fel de zgomot de fond pentru cetățeni, nu-l mai bagă nimeni în seamă. E normal. Dar, totuși. Cred că râd una de cealaltă, ca proastele. Când ies la o țigară, în spate, la Guvern. 

  - Auzi, tu, Învățământo, cum se zice corect, ”analfabeți funcțional” sau ”analfabet funcționali”?

  - La ce? 

    Mă întreb ce vor face oamenii de știință când vor descifra zgomotul de fond făcut de marile găuri negre ale spațiului cosmic (spațiu din care facem și noi parte, oricât s-ar împotrivi Austria). Oare ce adevăruri vor ieși la lumină și cum ne vor afecta viața? Nu știu eu de astea, dar știu că, pe termen lung, chiar dacă antimateria va consuma întreaga materie din univers, avem toate șansele să ieșim învingători. Pentru că, așa cum ziceam mai devreme, prostia omenească e mai mare și mai tare decât orice. Iar la capitolul ăsta, noi avem unul dintre cele mai performante sisteme din lume!

    

Plouă cu voie bună!

      Plouase zdravăn, ploaie de vară. Se ridicau aburii din caldarâmul șoselii, ca niște suflete de păstrăvi proaspeți, prăjiți pe piatră. De parcă cineva tocmai aruncase vreo două găleți cu apă, să stingă focul și să răcorească încingătura. Așteptam la semafor, în calitate de pieton. Eram relaxat, era vineri, începea weekendul. E adevărat că semaforul respectiv își schimbă culorile de maxim trei ori pe an, dar în clipa aceea, nu mă deranja să aștept. 

    Ca să mai treacă timpul, am început să spun bancuri. În gând. Eu, mie, inventate de mine. Nu, că nu-s nebun. La un moment dat aveam niște dubii, dar am stat de vorbă cu persoana mea și m-am liniștit, sunt perfect normal. Ca orice om care nu mai știe bancuri noi, dar vrea să mai râdă și cu motiv.

      Bancurile - să nu vă imaginați cine știe ce. Slăbuțe, stupide, din categoria ”unda veselă”. Niște mizerii. Așa cum îmi plac mie. Dacă vă țin nervii, vă demonstrez un exemplu:

Dumitru Popescu, zis ”Dumnezeu”

Un preot și o ursitoare, la marginea pătuțului unui copil.

Ursitoarea: - Măi puiule, ce ai vrea tu să te faci când ai să fii mare? 

Copilul: - Dumnezeu.

Preotul: - Iisuse!

Ursitoarea: - Iertare, părinte, dar permiteți să vă contrazic: ăsta e Dumitru Popescu.

Așa cum se întâmplă după fiecare ploaie mai serioasă, la trecerea de pietoni, chiar la bordură, se formase un mic fluviu.

În sfârșit, se face verde, pietonii sar în apă ca pinguinii. Trei bețivi, vai de capu` lor, se chinuiau să câștige meciul cu viitura: unul în față, atacant, altul la mică distanță de el, mijlocaș, iar al treilea, ceva mai calculat și mai prudent, mai încetișor, în urma lor. Fundaș sau portar, în funcție de cum o cere viața. Mijlocașul nu reușea deloc, înjura, călca unde era apa mai mare, iar înjura. Însă băieții și-au dorit victoria, au dat totul și au ajuns pe malul celălalt. Cel din urmă a fost cel dintâi care a vorbit. A oftat greu și a sigilat traumatizanta experiență cu o concluzie general valabilă: ”Apa ne omoară”.

     Mi-am amintit că am mai râs odată, tot la o vorbă de duh din popor, apărută ca melcul, după o ploaie. S-a întâmplat acum vreo 30 de ani, cu ocazia unei invitații la o nuntă undeva, la țară, în Ardeal. Plouase olecuță și atunci, dar în mediul rural nici nu trebuie prea mult, ca să te împotmolești în glod.

     Un grup de nuntași de la oraș, stăteau, un pic dezorientați, în mijlocul uliței, prinși în noroi ca niște muște în ceva moale, lipicios și maro. Nutella, de exemplu, nu știu la ce v-ați gândit voi.  Sau, hai să fac altă comparație, că totuși erau gătiți de nuntă: ca niște albinuțe în borcanul cu miere. Mai ales dânsele. Dânșii, să fiu sincer, arătau mai degrabă ca niște drosofile căzute în must.

      La un moment dat, o doamnă cu inițiativă, s-a desprins din grup, s-a deplasat spre rigolă și a abordat direct doi săteni care stăteau de vorbă în dreptul unei porți. Străduindu-se să fie prietenoasă, duduia i-a întrebat în ce grădină se poate găsi un veceu mai curat. A vrut să spună ”decent”, dar nu știu de ce, s-a răzgândit. Unul dintre săteni a ridicat o sprânceană, și-a împins, cu un bobârnac îndelung exersat, pălăria pe ceafă și i-a spus tovarășei că știe el un veceu-farmacie, cel mai fain din comună, ce mai, dumnezeiesc. Fericită, doamna a bătut din palme și a întrebat unde, în ce curte, la cine în grădină, se află acest WC dumnezeiesc. Omul i-a răspuns, izbucnind în râs: 

        - În fundul Grădinii Raiului, doamnă!

    Am râs acum, ca și atunci, în sinea mea, m-am întâlnit cu Stela, i-am povestit întâmplarea de mai devreme. S-a amuzat, am intrat în alimentara din Palas, am cumpărat ce-am avut noi de cumpărat pentru weekend și când să plecăm, ce să vezi. Se rupsese cerul. Ploua torențial. Eu lăsasem mașina la serviciu, într-un moment de mare inspirație. Stăteam cu sacoșele care ne rupeau mâinile, ne uitam la ploaia care nu avea de gând să se oprească prea curând și ne gândeam ce să facem. La un moment dat, m-a bușit râsul. Stela, nedumerită, de ce râd. Eu, oftând și râzând în același timp: ”Apa ne omoară”. 

       În concluzie, la picior e simplu, orice fraier poate să facă platfus.

Din nou sunt probleme cu 30 de bănuți

   

 Cu aproximativ 2 luni în urmă m-am decis să recuperez câteva frânturi din trecutul meu. O parte din acesta este înregistrat în format digital pe niște casete. Ca să nu fie simplu, în calea uitării s-a pus o piedică greu de înlăturat: camera video, esențialmente necesară procesului de trecere a imaginilor de pe casete pe hard-disk, s-a stricat. Stricato, i-am zis. Și am dus-o la reparat. La un SRL, nu la vreun amator acasă. Reparatorul mi-a zis că va dura vreo săptămână. După o săptămână și jumătate, l-am sunat, cu oarece speranțe pozitive. Nu-i dăduse de capăt, dar nici nu era totul pierdut. 

     După vreo lună, îmi recita în telefon că dacă nu s-ar fi priceput s-o repare, nu ar fi luat-o.

     După două luni am zis gata, m-am dus să-mi iau stricata înapoi, nemulțumit, resemnat, dar mai ales dezamăgit. Dezamăgit, pentru că, în mintea mea, credeam că mă pricep, cât de cât, la oameni. Dar am uitat esențialul: priceperea asta îți folosește doar dacă trăiești între oameni. În fine. 

      M-am dus la sediul firmei, am luat geanta cu camera aproape așa cum am adus-o, dacă nu mai rău, prilej bun pentru domnul din spatele tejghelei, să tacă. N-a făcut-o. A zis ceva de ”încă un client nemulțumit”, în sensul că eu nu pricep că e normal ce se întîmplă acolo. Ce-i drept, la partea cu nemulțumirea, nu l-am putut contrazice. Lucru confirmat și de foarte multele review-uri de o stea pe care le are stabilimentul respectiv. De ce m-am mai dus acolo dacă am văzut ce reputație proastă are? Din două motive: 1. nici eu nu-s vreun mare dăștept, așa că am citit despre suferințele clienților abia după ce am lăsat aparatul la reparat și 2. nu aveam nici o altă opțiune.

       Faza cea mai tare a venit la final: cu un tupeu incredibil, domnul care mi-a ținut camera două luni (și cred că ar mai fi avut baliverne de îndrugat la telefon pentru încă cel puțin jumătate de an) fără să-i facă nimic bun, mi-a cerut 30 lei! Nu mi-a venit să cred. L-am întrebat pentru ce. Mi-a răspuns că atât face munca lui de diagnoză. Efortul lui, că a desfăcut-o să vadă ce are. La ce nervi aveam, mi-a fost imposibil să plec de acolo și defect și cu banii luați. Nu i-am dat nimic.

       Exact asta reclamau în recenzii și cei câteva zeci de clienți care s-au fript cu firma respectivă: timpul nepermis de lung și lipsa oicărui rezultat. Ai zice că modul ăsta de a trata clienții e faliment sigur. Nu și în România. Fraieri disperați ca mine, încă țin șandramale ca asta, pe linia de plutire. Așa că, dragilor, dacă vreți o idee de afaceri și nu aveți, luați de aici: Operă de manoperă. Vă faceți că munciți și se vor găsi câțiva fraieri care chiar vă vor plăti. Deschideți un fel de hotel -domiciliu forțat ar fi mai potrivit- pentru electrocasnice. Sau pentru ce vreți voi. Luați obiectul, îl puneți pe un raft vreo câteva luni, apoi îl returnați (îl ștergeți de praf, un pic, înainte) și colectați banii pentru tot acest efort. Simplu, eficient.

       Da, aș fi plătit niște bani. Dacă, de la bun început, mi-ar fi spus cât costă s-o desfacă și să vadă ce are. Și dacă ar fi făcut asta pe loc. Cu prezumția de rezolvare a cazului, nu pe sistemul lasă că vedem după aia dacă se poate face ceva. La fel de bine mă puteam duce la o doamnă în etate care vinde pătrunjel pe bordură, lângă piață. Mamaie, ce crezi, se poate repara acest handycam digital? Ce crezi că are? La fel ca meseriașul, dar exact la fel, s-ar fi priceput și dumneai s-o țină două luni și apoi să-mi ceară 30 de lei. Aș fi fost mai câștigat în cazul ăsta, măcar mă alegeam cu ceva verdețuri, cu care, spre deosebire de un aparat inutil, aș fi putut face borș!

      Totuși, așa cum zicea regretatul Gyuri Pascu, azi mă îndoi de decizia luată la nervi. Am cerut păreri de la câțiva oameni. O majoritate a zis că ar fi trebuit să-i dau, cealaltă majoritate a zis invers, că, la cum am fost servit, nu merita. Voi ce ziceți, să trec pe acolo să-i dau ăia 30 de lei? Cred că mă duc.

Veșnicia s-a băut la sat

       Războiul din Ucraina, criza economică, criza energetică, amenințarea nucleară, Pandemia VI (Răzbunarea Covidului), încălzirea globală care aduce iarnă în plină primăvară, elevi care înjunghie profesori, uite șenghenu - nu e șenghenu, ce fierbe în China, ce se coace în Turcia, echipa națională, Dragnea la canal (de Youtube)... demență. Asta e lumea în care ne dizolvăm.  Unii mai repede, alții mai încet, alții aproape de loc. Ce să-i faci, sunt și oameni pe care nici istoria nu-i înghite, așa cum nici oceanul nu dizolvă plasticul. Deșeurile cele mai nocive au cea mai îndelungată existență. Măi, dragă, animalule. 

      Oricât de importante ni se par aceste lucruri, prin partea noastră de lume există locuri și oameni mult mai mari decât ele: birturile sătești, terasele urbane și legendarii lor consumatori. Pentru că, așa cum nu există mănăstire sau biserică fără ctitor, nu există nici crâșmă sau terasă fără dom`. Dom` ”Profesor” sau dom` ”Doctor”.

       Dacă ne imaginăm universul ca pe un flux de energie, materie, antimaterie și un autoturism Tesla, aceste locuri ni le putem imagina ca pe niște refugii la marginea acestui fluviu universal. Niște ”găuri gri”, dacă vreți, în analogie cu găurile negre. Spre deosebire de acestea, găurile gri nu absorb lumina, ci timpul. Acolo, timpul nu mai curge, dar nici nu dispare. Pur și simplu băltește. Se formează un fel de deltă a tuturor timpurilor. Cu lacuri, canale, insule de amintiri, plauri pe care plutesc regrete, stoluri zglobii de bucurii, speranțe colorate care încearcă să-și ia zborul și întunecate păduri de secrete. 

      E lumea lor, a birtașilor și terasiștilor. O lume navigabilă, infinit de bogată și variată, în care spațiul și timpul nu există. Pentru că imaginația și filozofia de pahar nu au limite. 

      Pentru oamenii acestor locuri, lumea noastră, cu toate nenorocirile ei actuale, ”lumea din știrile de la fix” e doar o poveste la televizor. Îngrozitor de plictisitoare și neinteresantă. Practic, globul pământesc, cu tot ceea ce se întâmplă pe el sau în el, e strivit de imensa gravitație a ignoranței, indiferenței și prostiei din gaura gri, până când ajunge un glob, de ăla, de sticlă, în care ninge atunci când îl întorci cu fundul în sus. Nemuritorii acestor delte gri pun mapamondul într-un colț al mesei, între solniță și scrumieră și-l mai agită din când în când, să vadă haosul provocat de ”fulgii de zăpadă”.

      Asta e, prin părțile noastre, ne place să stăm, contemplativi, la un pahar de vorbă, cu un picior în realitate și cu celălalt cine știe pe unde... De fapt, cred că ne place să stăm pur și simplu. Nu ca soluție existențială. Nu ca o alternativă de a trăi. Nu ca formă de protest, resemnare sau deznădejde. Nu stăm nici pentru ceva și nici împotriva cuiva. NU. Pur și simplu, orice altceva, ar fi o pierdere de timp care nu se merită. Nu suntem dificili. Oriunde ne-ai pune, orice ne-ai face, noi stăm cuminți, pământii și prăfuiți. De 30 de ani, tot stăm. Cu excepția celor care au plecat. În alte țări, vreau să spun.

     Apropo, nici în '89, când a părut că am făcut ceva, hai să fim serioși, ce-am făcut cei mai mulți dintre noi? Am stat în casă (la birt sau la terasă era nerecomandat) și ne-am uitat la televizor. Tot excepțiile, săracele, câțiva oameni excepționali, chiar au făcut ceva. Mă refer la figuranții anonimi care au improvizat, nu la actorii principali, care au venit cu rolurile bine stabilite. Veți spune că eroii de atunci nu au acționat 100% din proprie inițiativă, că mai întâi au fost luați pe sus, ”de la locurile lor”, de valurile istoriei și abia după ce au văzut ce se întâmplă prin vecini, au trecut  și ei, la treabă. Așa o fi, însă, noi, restul, am stat pe burtă, la televizor, să nu ne tragă la fund teroriștii. Normal că s-a și murit. Uneori, să stai, nu e așa de simplu pe cât pare. Important e să nu stai degeaba, că degeaba mai stai. Statul degeaba ucide. Virgulele le pune fiecare, cum dorește.

        Ca să nu stăm degeaba când stăm, vorbim enorm și consumăm monstruos. 

        Nu suntem bețivi. Suntem niște analiști contra-activi. Niște teoreticieni policalificați, captivi într-un univers perfect paralel cu cel în care trăiesc practicienii. Ne place paharul, dar și vorbitul ”în pungă”, datul cu părerea, bârfa, taifasul. Cum s-a ajuns aici?

       Povestea începe foarte demult. Acum câteva milioane de ani în urmă (mai exact 5 milioane de ani, 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile și 1 oră), când strămoșii noștri au inventat paharul de vorbă, fără să știe că se numește astfel. 

        La început, ei nu serveau din pahare ci din coarne de animale sau din tigve de prieteni și dușmani. În consecință, oamenii inteligenți, cu creierul mare, au devenit foarte apreciați. În craniul lor încăpea mai multă băutură. Ca și în zilele noastre, de altfel. Din păcate pentru aceștia, speranța de viață scădea rapid, pe măsură ce numărul bețivilor creștea. ”Head-hunting”-ul, ”vânătoarea de creiere”, deși pare o ocupație de nișă, e una dintre cele mai vechi meserii din lume! 

         Oamenii inteligenți au fost atât de vânați, încât instinctul de supraviețuire i-a obligat să evolueze la statutul de genii, pentru a putea rezolva această situație. S-a declanșat un cerc vicios: pe măsură ce creierul deștepților s-a tot mărit de la atâta gândit, s-a mărit și interesul pentru craniile lor încăpătoare. Au ajuns până aproape de dispariție, ceea ce explică de ce azi, marea majoritate a oamenilor sunt proști. Masacrul a luat o pauză, când cineva a venit cu ideea de specie protejată, pe cale de dispariție. Ideea a fost excelent primită și pusă în practică chiar de a doua zi. Din nefericire, în a treia zi, altcineva a venit cu ideea de braconaj. Asta a prins și mai bine, prețul craniilor XXL, așa cum era de așteptat, a crescut instantaneu, din cauza prohibiției.

         Numai după ce a inventat paharul de vorbă, Omul Tavernelor a trecut la mersul biped și la vorbirea articulată. S-a ridicat în două picioare, a chemat chelnerul, a plătit, s-a dus acasă și a devenit omul care este astăzi, homo terasiens, omul de terasă. Undeva, de-a lungul acestui proces, a apărut filozofia de pahar, Mater Omnium Scientia-rum+cola, din care se trag toate științele umaniste, inclusiv filozofia, ca știință distinctă, de sine stătătoare. 

       Ca mecanisme de declanșare, dezvoltare și ca mod de manifestare, filozofia de pahar nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii cinci milioane de ani. Debutul se caracterizează printr-un monolog pătimaș, fără noimă, care începe cu ”...domle, viața asta este...” și continuă cu una sau mai multe analogii contradictorii, care vor să explice, odată pentru totdeauna, ce este viața. 

     Se pornește de la un clișeu, urmând ca ideea principală să fie repede luată pe sus de tornada gândurilor dezrobite de alcool, tornadă care pustiește în calea ei toate discuțiile de la masa respectivă, lăsând în urmă deșertice tăceri de melancolie și înclinări aprobatoare din cap. Pentru o secundă, pare că privim lucrarea marelui Brâncuși, Masa Tăcerii. Nimeni n-a înțeles nimic, de aceea sunt cu toții de acord cu antevorbitorul lor. 

       Urmează dialogul surzilor. Pe măsură ce licorile bahice potențează discuțiile, se ajunge în punctul opus, în care toată lumea contrazice pe toată lumea. Următoarea fază e cea în care toată lumea vorbește, dar nimeni nu ascultă. Știi că se apropie finalul serii, atunci când lambru-ul filozofiei de pahar se fărîmiță într-un pucean de romici albastre. Dialogul surzilor se transformă în lăutăreasca muților. Barmanul, resemnat ca ciobanul din Miorița, îi mână spre ieșire. S-a făcut și un film despre chestia asta, ”Tata mută muții”.

      Despărțirea ”filozofilor” e un moment de o tandrețe infinită. Stau în ușă și nu se mai dau duși. Atât se mai îmbrățișează, atât se mai pupă... pare că privim lucrarea marelui Brâncuși, Poarta Sărutului. În urma lor, nenumăratele halbe, sticle și pahare goale, pare că ajung la stele, trimițând gândul direct la lucrarea marelui Brâncuși, Coloana Infinitului. 

         Se ajunge acasă. Pe cât de mici sunt orele, pe atât de mari sunt reproșurile. Dacă doamna nu face măcar un pic de scandal, mare atenție, acolo ceva nu e în regulă. Din două, una: ori, ca atâția alții, omul a greșit adresa și nu a nimerit la soția lui, ori, ca atîția alții, a nimerit la soția lui...

         Din folclorul dedicat transhumanței matinale a bețivilor, desprindem câteva strigături, pe cât de tradiționale, pe atât de idioate, pardon, nesustenabile:

•   ” Iar ai băut, porcule!”, de parcă autoarea se așteaptă ca, măcar odată, al ei, să vină de la crâșmă, citit, odihnit, detartrat spiritual, nu băut. 
•  ”Nu crezi că ai băut destul?”. Bravo. Adică pui bețivul să se autoevalueze. Pui ciocănelul de judecător în mîinile tremurânde ale inculpatului. E perfect logic să faci asta, pentru că omul tău, are două mari calități în clipa aia: 1. fiind muci de beat e, de regulă, foarte lucid și analitic; 2. e complet neimplicat, deci 100% imparțial! Genial.
• ”De ce bei, tu, măi Gicule, ce-ți lipsește ție, de trebuie să bei atât? Ce înlocuiește paharul ăsta în viața ta?”. Vă rog nu râdeți. Vă rog să vă abțineți, pentru că urmează răspunsul lui Gicu: ”- În viața mea acest pahar înlocuiește paharul anterior”. 

         Și ca s-o terminăm naibii cu Brâncuși, pentru că ne-am dus prea departe cu tâmpenia asta, atât mai zicem: în compensație pentru disconfortul creat, a doua zi, ”The Day After”, toate soțiile etilozofilor  beneficiază în casă și pe lângă casă, de o altă capodoperă a acestui mare artist internațional, Cumințenia Pământului. Doar că ele nu știu să aprecieze arta. Ba dimpotrivă. Din acest motiv, absolut dezinteresat, fără să știu despre ce vorbesc, doamnelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un sfat: nu-l tratați de sus, cu ură, chiar dacă e beat. Mai întâi, ridicați-l. Când va reuși să spună fraza de mai jos, fără să se încurce, înseamnă că e ok:

          Domnișoara Pogany, la Masa Tăcerii, înalță prin Rugăciune, o Coloană a Infinitului, deschizând astfel, Cumințeniei Pământului, Porțile Sărutului.

Mă roade ceva. Probabil un câine.

     Scrisoare deschisă de la doamna Luminița, casnică și iubitoare de animale:

    ”Mulți au sărit în sus când animalele alea inocente, înfometate și speriate s-au apărat de prezența repetată, agresivă, a acelei doamne-alergător. S-a zis peste tot la TV, în online: cum e posibil ca, în 2023, într-o țară a Uniunii Europene, să se întâmple așa ceva?! E inadmisibil!

      În primul rînd trebuie să lămurim ceva: restul lumii e în anul 2023. Dar asta nu înseamnă că România e o țară înapoiată. Probabil asta așteptați să spun. Nu, România nu e înapoiată, e atemporală. N-are nici o treabă cu restul lumii. E altceva. Nu știu ce e, dar știu că e perfectă în felul ei și nimeni și nimic n-o poate schimba. Perfecțiunea nu se poate upgrada. Cine vrea o schimbare adevărată, trebuie să schimbe țara cu totul, dacă asta vrea. Treaba lui. Dacă, însă, nu pleci și decizi să trăiești dar mai ales să mori aici, îți asumi. Și una și alta. Să nu te aud că te plângi că trăiești greu sau c-ai murit absurd. Asta-i țara. 

      Celor veșnic nemulțumiți, ca să nu zic trădătorilor de țară, atât le zic: 
      - dacă ajungi la pensie, nu-i bine, țipi că ai muncit o viață pentru o pensie de rahat, cu care nu se poate trăi; (dar ai știut mereu ce pensie vei avea, deci a fost alegerea ta, corect?)

      - dacă nu ajungi la pensie pentru că ai murit arzând în club, mâncat de câini pe stradă, sau plimbat prin spitale ca domnul Lăzărescu, iar nu-i bine! De parcă nu tot trebuie să murim odată, de ce ne pierdem în detalii, nu înțeleg.

        Știți cum se cheamă asta? Atiromânism! Cârcoteală de dragul cârcotelii, cântat în strună Europii, așa se cheamă. După cum spunea și domnul Traian Băsescu, pe când ocupa funcția de președinte, nu te ține nimeni în țară, se circulă liber, care-i problema? Circulați, vă rog!

    Așa că-i invit pe toți cei care latră aiurea despre întâmplarea aia de zilele trecute, când niște căței nevinovați au omorât o femeie, să pună botul pe labe și să tacă din gură. Da, avem câini. Avem câini, avem urși, avem lupi, avem o natură bogată, sălbatică și frumoasă! Se știe. Și nu e prima dată când o haită deranjată de prezența nedorită a omului dă curs instinctului natural de supraviețuire și elimină amenințarea. Și nici ultima. Ce vreți de la niște biete animale? Rațiune, dialog? Nu vezi așa ceva la oameni, darmite la niște animale flămânde și hăituite! Să fim serioși. 

    Da, e o tragedie ce s-a întâmplat. Dar, pe de altă parte, oare ”victima” nu are nici o vină? Ea de ce s-a dus să alerge tot acolo? Fix acolo unde, cu un an în urmă, a pățit același lucru. Asta nu înseamnă sfidare, provocare? Adică ce a vrut să demonstreze? Că instituțiile responsabile nu-și fac treaba? Că degeaba s-au depus plângeri, sesizări și reclamații împotriva bietelor patrupede? Asta a vrut? Păi cine e ea, ca să facă aroganțe de astea?! Ce să spun, pentru că a depus ea, o hârtie, la un ghișeu, trebuia să se oprească Universu-n loc. Gata, să lase toată lumea treaba și să meargă la ecarisat câinii pe maidan. Imediat. Ce să facă bieții angajați, sunt și ei o mână de oameni, acolo, care trebuie să rezolve mii de astfel de cereri. Venite tot de la contribuabili. Unde am ajunge dacă toți cetățenii ar da cu hârtii în tot felul de instituții, obligându-le să-și oprească activitățile lor curente, ca să se ocupe de tot felul de prostii? Ar fi haos! 

     A făcut și femeia asta, exact ca studenta aia obraznică, care, acum, de curând, s-a trezit ea să se plimbe în plină furtună fix pe sub un copac bătrân și uscat, de-a căzut peste ea și a rupto-n două. Ce-a fost în capul ei? Că or să cadă fructe din copacul ăla? Că o să-l ia vântul pe sus, copac de o tonă?! Ok, ar fi trebuit tăiat încă de pe vremea fanarioților, nu zic nu, da` te mai uiți și tu, puțin, pe unde mergi! Te uiți în stânga, în dreapta, în jos, dar te mai uiți și pe sus, că ești în România, ce mama naibii! Totul e posibil. Mai cade un țurțur, o tencuială, un balcon, sau o clădire istorică, ce dracu, lucrurile astea se întâmplă, e normal în țara noastră! Chiar n-ați auzit de ”riscul de țară”? Când alegi să trăiești aici, îți asumi acest risc.

      Așa e țara noastră, mai sălbatică, mai naturală, mai neîmblânzită, mai unică în Europa, că de asta vin aici englejii și cad în ass-urile lor nobile de mișto ce e. În frunte cu ăla de-a jucat în The Crown, prințul Charles de la Viscri. A dat și pe Netflix, n-ați văzut? Documentare premiate, făcute fain, cred că de americani, cu vocea marelui nostru actor Viorel Rebenciuc, mândrie mai mare nu există. Și pe HBO a dat. Dar Netflix e mai șmecher. 

     În încheiere ce să vă zic, viața e frumoasă oriunde, dacă o respecți. Dacă faci alegerile corecte și nu provoci soarta. Că dacă provoci destinul, el va răspunde de n-o să-ți pară bine. Însă vina e ta. Tu l-ai provocat. Când o să pricepem că de noi înșine depinde? Dacă nu vrei să fii violată, nu te îmbrăca mai mult desbrăcată. Nu merge în cluburi cu muzică satanistă. Dacă nu vrei să te bată bărbatul, nu-i răspunde înapoi, taci din gură și fă ce-ți zice, că așa a făcut și mama și bunica și toate femeile măritate. Iar dacă nu vrei să te mănînce câinii, urșii sau lupii, nu te pune cu ei. E simplu.

           Cu drag, Luminița”

 Late edit: din nefericire, vă informăm cu tristețe, că doamna Luminița, corespondenta noastră, a încetat din viață în această dimineață. Se pare că, în urmă cu o lună, a avut loc un accident de mașină la capătul unui pasaj subteran nesemnalizat și neluminat. Regretata noastră cititoare și corespondentă (numai 10 lei/lună abonamentul, reducere 50% pentru pensionari), s-a angajat în traversare pe loc nepermis, așa cum obișnuia de 30 de ani încoace, când un șofer, care nu a adaptat viteza la condițiile de trafic -fiind cunoscut faptul că, în acel loc, pietonii traversează în mod frecvent- a accidentat-o grav. Deși n-a lovit-o efectiv cu mașina, acesta a speriat-o teribil deoarece, brusc, a claxonat puternic. Doamna Luminița s-a speriat, a alunecat, a căzut și și-a descarnat o unghie la degetul mare al piciorului stâng, plus o luxație la unul dintre membrele superioare. După câteva zile de spitalizare, doamna Luminița a contractat din spital o bacterie extrem de periculoasă care s-a răspândit agresiv în organism, provocându-i leziuni interne incompatibile cu viața. În consecință, pe numele șoferului criminal s-a deschis un dosar penal pentru ucidere din culpă. Inculpatul a încercat să se apere, demonstrând că, în condițiile actuale, este imposibil să vezi în timp util Luminița de la capătul pasajului.