Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

miercuri, 12 decembrie 2018

Gânduri de miercuri dimineața

      Ziua începe cu un paradox: deși e dimineața devreme, deja e târziu. Panică light. Începe Simultanul. Ca un Kasparov al micului dejun, mă angajez simultan, în mai multe meciuri: cafea cu zahăr brun, omletă cu salam și parmezan, sandvișuri cu cașcaval, o țigare. Contra cronometru, c-așa-i în șah. Toate, în timp ce, încă, dorm.
     Micul dejun e gata. Mă autoservesc cu pohta ce-am pohtit: cafea cu parmezan, omletă cu salam și scrum de țigare, sandvișuri arse, cu un pic de cafea și ceva negru, crocant (zahăr brun, sper!), o țigare muiată în gălbenuș, cafea, lapte și apă, în funcție de cum am poziționat scrumiera pe masă. Am uitat cașcavalul. Din nou! Oare să-l arunc? Îl tot uit, cam de multișor. Alaltăieri, Tomiță se ajuta de el la încălțat, îl folosea pe post de ”limbă de pantofi”. M-am făcut că nu văd. Mai bine scriu pe el ”Say Cheese! Happy 2019!”, îi pun un magnet pe spate și-l dăruiesc doamnei de la întreținere, pe post de magnet de frigider. Am să-i spun că e un magnet special, care-și schimbă culoarea în funcție de anotimp. De exemplu, la primăvară va fi verde. Așa cum și costurile mele la întreținere se schimbă, miraculos, inexplicabil...


     Am mâncat micul dejun, am băut cafeaua, m-am trezit. M-am trezit! M-am trezit că e foarte târziu și că ambele băi sunt ocupate. Dar nu de mine. În clipa asta, ar trebui să fac duș. Eu sunt în sufragerie. Din păcate, de regulă, în sufragerie, nu poți face duș. Cel mult, te poți uita la știri. Știrile încearcă să mă înveselească, să mă destindă, astfel încât să pot începe o nouă zi cu speranță, încredere și optimism: atentat la Strasbourg, 3 morți și 12 răniți, un sortiment variat de accidente, pentru toate gusturile (cu 1 mort, 2 morți, 5 morți), în curând o nouă criză financiară, un spânzurat în cartierul Mircea cel Bătrân și o știre proastă, negativă, de-a dreptul terifiantă, Pepe și Dorian Popa au căzut de pe scenă iar Lidia Buble a leșinat în timpul concertului. Cine-or mai fi și ăștia. Nu, pe Pepe îl știu, recunosc. 


     S-a eliberat o baie! Înșfac un sul nou de hârtie igienică și mă duc să compun o urătură plină de ”sentimente” proaspete, aducătoare de noroc, pentru toți cei urcați, căzuți sau leșinați pe scenele României centenare.
     Urmează înviorarea de dimineață. Racletonul. Hai, băieț, că puteț, puneți mâna pe racleț, dacă altceva n-aveț!...(folclor urban). După ce am răzuit albul feeric al iernii, de pe mașină și după ce-am încălzit-o ca pe un fotbalist profesionist, intrăm pe terenul carosabil, unde ne așteaptă un meci dur. Însă, după câțiva metri, într-un trafic imposibil, se dovedește că meciul nu e de fotbal, ci, mai curând, de șah. Autoturismele înaintează numai câte o pătrățică, mai mult stau decât merg. Doar cîte un nebun se mai trezește să se deplaseze ceva mai mult, pe diagonală. Pieton la intersecția C6. Mașină la pieton. Tramvai la mașină. Damă la Q7. Șah. Rege la X5, negru și...mat!
     Las copilul la școală, mă grăbesc la serviciu. Bineînțeles că prind toate semafoarele pe culoarea  roșie, toate mașinile de ”Școală” din oraș îmi blochează drumul, toate babele-kamikaze mi se aruncă în fața mașinii în locuri nemarcate, toate virajele verde-liber-dreapta sunt înfundate cu idioți nesimțiți care nu merg la dreapta, ci înainte și au roșu spre înainte, pe scurt, universul întreg e împotriva mea!


     Ajung într-un final, la serviciu, pe ultimul minut, caut un loc de parcare. Cu o ultimă sforțare, Universul îmi blochează calea cu o ditamai mașinoaie de gunoi. O evit și pe asta, spre disperarea Universului, care, roșu la față, obosit -nu mai e nici el, la prima expansiune- îmi dă de înțeles, în sictir, că ne vedem și mâine. Găsesc loc de parcare, ca prin minune, pleacă o mașină. Parchez și în timp ce mă îndrept spre clădire, mă gândesc, intrigat...dar nu intrigat-revoltat sau nervos, nu, mai degrabă intrigat-interesat și un pic fudul: ”Plm, dar Universul ăsta chiar nu mai are și altă treabă?!”.
    

marți, 11 decembrie 2018

Gânduri de luni dimineața

       Luni dimineața, lucrurile au o inerție atât de mare, încât primele gânduri îmi vin în minte abia marți dimineața!   
       Iată câteva dintre acestea:

* Diminețile de luni ar trebui declarate calamități naturale. Cod roșu. Stați în casă! Ar trebui să se emită polițe de asigurare împotriva zilei de luni. Așa ceva e imposibil, pentru că 90% dintre asiurați ar reclama, săptămânal, daună totală!
* Dragi inventatori, oameni de știință britanici, savanți naziști (care mai trăiți), vă rog inventați geaca cu încălzire și închidere centralizată, din telecomandă. Că mă enervează fermoarul ăsta care se tot blochează!
* Zilele astea, în Franța, niște cetățeni protestează împotriva guvernului. În cazul de față, împotriva guvernului francez. Ca simbol al mișcării lor, s-au îmbrăcat în veste galben-reflectorizant, din alea, de care folosește poliția sau constructorii. Presa i-a botezat ”Vestele galbene”. Un grup de femei din această mișcare au înființat pe net un fel de agenție matrimonială de nișă, special pentru ele, cele din mișcarea Vestelor Galbene. Mi s-ar părea firesc ca site-ul respectiv să se numească ”Nevestele galbene”.
* Un prim pas în lupta cu diminețile de luni ar fi prelungirea cu 24 de ore a serilor de duminică. Vorba dlui Suruceanu, ”Ce seară minunată, mai spune-mi, iubito, odată / Te-aș crede că ești frumoasă, dacă-mi spui că luni stăm acasă...”;
* Săptămâna trecută, într-un Kaufland, mirosea îngrozitor. Până să aflu cauza, am bănuit că s-a strecurat o mică greșeală în e-mailul trimis de către departamentul de marketing. Așa cum, de Paște, pentru stimularea vânzărilor, se pulverizează spray cu aromă de cozonac, am crezut că acum, în preajma Crăciunului s-a dorit aromatizarea supermarketului cu rășină de brad. Numai că au scris greșit cuvântul ”rășină”.
* Anul acesta, n-am găsit unde să facem Revelionul. Totul e sau ocupat, sau nu ne place. Iar restul, costă. Cred că o să rămânem în 2018.
* Săptămâna lucrătoare are două părți: ziua de luni și celelalte patru zile.
* Celor care-și doresc un revelion ca-n povești, îi avertizez că nu toți puteți fi Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene. Vă dați seama, ce înseamnă, după beția de revelion, să fii Balaurul cu Trei Capete?!
 
   Cam asta mi-a trecut prin cap, în dimineța de luni. După aia, m-am trezit din somn și am început rutina matinală.

vineri, 7 decembrie 2018

Așteptând-ul pe Curier


      Am făcut comandă pe net, la Moș Nicolaie, pentru Toma. Timpul a trecut, zilele și nopțile s-au succedat până n-au mai putut, anotimpurile s-au schimbat, continentele s-au rearanjat, dar curierul nu mai reușea să ajungă.
     În ajun de Moș Nicolaie, am sunat la call-centerul firmei de curierat. Naiba m-a pus. Sau mama ei, nu mai rețin. Sună. Începe roboata:
”- Pentru limba română apăsați tasta 1. Pentru limba engleză, apăsați tasta 2. Pentru limba franceză...”, ș.am.d.
Bineînțeles că, toate aceste indicații erau în limba română.
      Apăs tasta 1 și mă aștept să aud:
”- Vă mulțumim că ați selectat limba română. Pentru limba română fără accent și fără greșeli gramaticale, apăsați tasta 1 de 2 ori. Pentru restul limbilor române, apăsați tasta 2, de 2 ori.” Dar nu, bineînțeles că nu am auzit așa ceva. Încă.
      Mesajul înregistrat continua, firesc, cu înșiruirea opțiunilor clientului în funcție de scopul apelului: pentru a afla informații despre comanda plasată, apăsați tasta X, pentru a plasa o comandă apăsați tasta Y, etc. Am optat pentru a șăde la taclale cu un operator.
      Am apăsat cu convingere tasta aferentă și am fost informat, prompt, că ”toți operatorii NOȘTRI sunt angajați în alte convorbiri”. M-a intrigat un pic, acest ”ai noștri”. Păi, normal că...ai voștri! Că doar n-am sunat la ”ai LOR”! Ce-i asta? un fel de autoreclamă? Uite, operatorii NOȘTRI sunt ocupați toți, dar ai lor sunt, majoritatea, la o țigară în spatele blocului. Numai vreo doi muncesc, săracii. O sărăcie de firmă de curierat!
      Mă deranjează și chestia asta, ”sunt angajați în alte convorbiri”. Pe bune. Să mori tu că nu-i nici unul la budă sau în pauză de masă? Zi frate, cinstit, că nu ne supărăm, e dreptul angajatului, e omenește să fie în pauză. Umanizează, un pic, înregistrarea aia: ”ne cerem scuze, dar 5 operatori muncesc, unul e învoit pe caz de boală, doi joacă LOL și pe una o pipăie șefu` în birou la el. Veți fi preluat imediat ce unul dintre ei se eliberează. Sau termină șefu`”. 
     ”Sunt angajați în alte convorbiri”: adică operatorii NOȘTRI, au sunat, la rândul lor, la alte call-centre și așteaptă, la rândul lor, să intre în legătură cu alți operatori?! Cu operatorii LOR? Că doar nu se precizează ”sunt angajați în alte convorbiri, în interes de serviciu”. Nu, pur și simplu ”alte convorbiri”. Poate, una, vorbește cu mă-sa la Crevedia și-i bârfește aia tot satul!
     ”Sunt angajați în alte convorbiri...”: de fiecare dată când robotul telefonic îmi repetă asta, mă aștept să adauge ”...mai importante”. Problemuța ta de căcat poate să mai aștepte. De fapt, te alinți. Irosești timpul prețios al oamenilor cu probleme grave, importante. Tocmai a sunat Kim Jong-un să vadă ce mai e cu coletul ăla nuclear pentru sărbători. Trump e pe linia fierbinte și Putin vorbește de-o oră cu operatorul Marcel despre niște sateliți militari strategici, că i-a comandat de pe e-Mag, de Red Friday și n-au mai ajuns! Și vii tu, să ne f...la cap cu coletul tău de 138 de lei!!! Cere-ți scuze și marș d-aici!
      Se poartă cu tine de parcă nu din apelurile rezolvate își câștigă salariul.

      Roboata mă informează că sunt apelul în așteptare nr.11 și că mi se mulțumește pentru timpul meu. După vreo 3 minute, am intrat în Top Ten. După alte vreo patru minute, am mai urcat un loc în clasament. Locul 9. Încă 5 minute: locul 8. În acel moment am înțeles că ”toți operatorii noștri”, sunt, de fapt, vreo 2. Dacă ar fi fost mai mulți, ori ar fi mers mai repede coada, ori pe sărite. Stăteam la rând în șir indian. Începuse să-mi placă chestia cu numărul de ordine. Nu mă mai simțeam pierdut în Cosmos, ca în alte cazuri. De obicei, ți se spune că vei fi preluat imediat ce un operator va fi disponibil. Pe fondul unei melodii pe care ajungi s-o urăști sincer, din tot sufletul, pentru tot restul vieții! Și te adâncești în bezna așteptării, precum Tesla lui Elon Musk în singurătatea infinită a spațiului. La un moment dat, ți se strecoară în inimioară, perfidă, otrăvită, bănuiala că nu vei fi preluat de nimeni, niciodată. Operatorul NU EXISTĂ. Te-ai rugat degeaba. Dar e prea târziu. Ai ajuns prea departe și nu mai e cale de întoarcere. Așa că-ți accepți soarta și mori cu telefonul la ureche. Scheletul tău, urlând într-o gaură neagră de tip call-center, cu telefonul la ureche, va fi dezgropat secole mai târziu, de o firmă de construcții din China, cu ocazia lucrărilor la un complex rezidențial. Un muncitor îți va desprinde dintre degetele țapene telefonul antic și va asculta, siderat:
”- Bună ziua, numele meu e Loredana, cu ce vă pot fi de folos?”.
     Am ajuns la locul 5. Roboata și-a schimbat abordarea. După atât de mult timp petrecut împreună, a renunțat să mi se adreseze cu ”dumneavoastră”. Am început să ne tutuim. Am povestit despre viețile noastre, școală, servici, căsnicie, copii, vreme, fotbal, politică, religie, sex. Vă întrebați, probabil, ce anume poate să discute un robot telefonic în materie de religie sau sex. Simplu, eterna temă: cum se explică sarcina Fecioarei în absența desăvârșită a sexului? Tocmai dvs, doamna robot să nu știți? Foarte simplu, sunt atâtea metode: Wi-Fi, wireless, bluetooth...Da, dar acum 2000 de ani?! Vorbim despre evrei, doamnă...ăștia-s plini de știință și secrete. Chiar credeți că Seinfeld și-a scris serialul singur? N-ați văzut că n-a mai produs nimic interesant, după? Și toate invențiile din istorie și personalitățile și Hollywoodul...știți câte anexe are Tora? Vreo două sunt numai cu bancuri despre evrei!

    Roboata cade pe gânduri și după câteva minute de tortură muzicală, mă anunță că sunt pe locul 7 în așteptare. WTF?! Parcă eram pe 5! Cum e posibil? Mă revolt degeaba. Cu cine să mă cert? Măcar, la cozile ceaușiste, făcea lumea scandal când se băga cineva în față. Nu știu, poate sunt clienti VIP care sună pe numere speciale, cine știe...În sfârșit ajung pe locul 2! Gata, strîng de pe masă, mă pregătesc, îmi aranjez freza, nodul la cravată, îmi iau pix și hârtie, verific să am la îndemână AWB-ul...din clipă în clipă trebuie să...și deodată:
”Ne pare rău, apelul tău nu a putut fi preluat, te așteptăm să revii cu un nou apel telefonic”...

     Prin testament, las generațiilor viitoare acest telefon funcțional, deschis, cu un apel în desfășurare. Când, în veacul vecilor, va răspunde un operator, rog pe urmașii urmașilor mei, să-i transmită tot ce scrie în Anexa la prezentul Testament. PA: atenție, conținut explicit 18+ !
     Vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră.


joi, 15 noiembrie 2018

O poveste despre mâini

       Mâinile care te scot din pântecele mamei. Mâinile care te spală, te hrănesc, te leagănă, te mângâie. Care, uneori, te ”corectează” la poponeț. Mâna care îți îndrumă mâna când înveți să scrii. Mâna care îți dă premiul sau mențiunea și diploma de bacalaureat. Mâinile care flutură în urma trenului, când pleci pentru prima dată de acasă. Mâna care, atunci când te ia de mână, levitezi la 1 cm deasupra pământului. Și pe care, apoi, o ceri sau îți este cerută de la un tată care-și frânge mâinile, îngrijorat. Mâinile care îți strâng mâna cu prietenie,  respect, admirație, recunoștință sau interes. Care te salută, care te alungă, care-ți arată pumnul strâns, care te aplaudă, mâini care cerșesc, mâini care dăruiesc. ”Mâna care mi-a împrăștiat părul și gândurile”...Mâinile reci, pe care le strângi între mâinile tale pentru ultima oară. În sfârșit, lumea nouă, în care intri, tras de mână, de o mânuță mică-mică, cu degete ca ale tale.
     E o poveste despre mâini.

      Ieri, în fața magazinului cu aur și smaralde, cel vizavi de Piața Nicolina, un cetățean zăcea, căzut pe trotuar, cu fața în jos. Un adult. Nu cred că a leșinat când a văzut prețurile din peștera lui Ali-Baba, varianta contemporană, tip casă de amanet. Mai periculoase pentru inimă, mi se par prețurile din piața sus-menționată. Cine știe? Poate că, pur și simplu, îngerul său păzitor și-a luat mâinile de pe el.
      Omul era îmbrăcat suficient de bine încât să nu se asorteze cu asfaltul pe care stătea întins. În mod clar, nu era un boschetar. Doamna de la care am aflat această mică, dar reprezentativă întâmplare (un fel de Leșinul domnului Lăzărescu), susține că au impresionat-o mâinile individului. Erau curate și cu unghiile ”făcute”.
      Doamna, având aproximativ 70 de ani și 40 kg, nu s-a încumetat să-l ridice, nefericitul fiind și destul de corpolent, din spusele dânsei. Dar s-a oprit, omenește, cerând ajutor de la trecătorii indiferenți. În situațiile de genul acesta, după cum bine știm, nu se bagă nimeni. Aici, mă autoinclud. Recunosc, nu mă opresc să ajut oameni căzuți pe stradă. Din mai multe motive. Vorba aia, ”nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”, nu e doar o vorbă. E a 11-a poruncă. În general, opinia publică votează în proporție de 95% că individul e un bețiv care-și merită soarta, nu pentru că ar ști sigur acest lucru, ci pentru că e mai comod așa. Ok, s-ar putea ca de multe ori, să fie așa. Dar dacă e vorba de un infarct, am o veste proastă și o veste bună. Vestea proastă e că omul nu are nici o șansă. Moare cu zile.  Vestea bună e că un popă, își va putea cumpăra covorașe noi, sfințite, la al său 4X4.
     Cu toate astea, doamna noastră nu a renunțat. Primul care i s-a alăturat a fost un adolescent speriat, uscat ca un țînțar blocat în plasa de la geam. Nu știa ce să facă, săracul. Ar fi încercat să-l întoarcă cu fața-n sus, dar dacă, procedând astfel, ar fi făcut mai rău? Apoi, s-au oprit o altă doamnă, cu fiica ei. Femeia, mai de la țară, așa, a pus-o pe fiică-sa să sune la 112, că ea nu prea le avea cu tehnologia. Apoi, a preluat personal legătura, fiică-sa, mai de la oraș, oricum nu știa ce să zică și după o pledoarie foarte convingătoare, a obținut o ambulanță la fața locului.
      Ambulanța a sosit relativ repede, nimic de comentat. Șoferul, fuma. Asistenta, asista. Singur, brancardierul, s-a dat jos și cu o smucitură demnă de un sac de cartofi roz - că tot erau la piață- l-a aruncat pe contribuabilul nostru (sănătate 10%), pe targă. Nu s-a uitat ce are, ce se poate întâmpla: poate rămâne paralizat de la gât în jos, poate se declanșează o hemoragie internă...sau poate nu. Cum i-o fi norocul. Odată încărcată marfa, ambulanța a dat să plece. Cineva dintre cei ce se opriseră să-l ajute, a trezit asistenta, atrăgându-i atenția că n-a luat geanta pacientului, obiectul rămăsese pe jos. Asistenta a zis că nu poate lua și geanta. După o secundă de nedumerire, a urmat întrebarea firească, ”-De ce nu?”. Și mai firesc, a venit răspunsul asistentei de pe ambulanță, ceva de genul:
”- Pentru că nu vreau să mă murdăresc pe mâini”.

      Am mărturisit mai devreme, că nici eu nu-i prea ajut pe cei căzuți. Unul dintre motive, da, e chiar acesta: să nu mă murdăresc. Dar ghici ce: eu nu lucrez pe ambulanță!
     Sincer, dacă aș fi fost în locul leșinatului, m-aș fi trezit o secundă și i-aș fi spus:
         ”- Atunci, pune-ți mănuși chirurgicale și bagă-ți-le în...!
    
     

marți, 13 noiembrie 2018

Declarație șocantă: ”Sunt nevoit să refuz Raiul”

PRIMIM LA REDACȚIE

     Bună ziua, dragi cititori (dacă citiți aceste rânduri), bună ziua, dragi ascultători (dacă vă sunt citite aceste rânduri), bună ziua dragi privitori (dacă, doar vă uitați la aceste rânduri, iar gândurile vă zboară aiurea, la tot felul de prostii) și nu în ultimul rând, bună ziua dragi ignoranți (dacă ne ignorați). Bună ziua tuturor, ca să n-avem probleme cu CNDR-ul. Ne vom opri aici cu salutul, deoarece riscăm ca, până terminăm noi, de dat ”bună ziua”, să se facă seară. Caz, în care, ar trebui să reluăm toată polologhia, însă, cu ”bună seara”, în loc de ”bună ziua”. Să lăsăm, așadar, loc de ”bună seara” și să purcedem cu rubrica ”Primim la redacție”.

    Primim la redacție: flori, bumboane, cafea, vin de țară la bidon de 5l, palincă, murături, brânză, lapte, smântână și ouă de la țărani. Apoi primim, normal, ziarele. Ce fel de redacție am fi, fără ziare? Apoi îl primim pe Max, un câine comunitar, care știe că Tanti Ruxi (femeia de serviciu) îi dă ceva resturi de mâncare și apă. Mai primim și o țigancă care vinde chiloți de damă și bărbătești, foarte convenabil. Cu banii la salariu. Precum și o basarabeancă care vinde pilote și lenjerii de pat, zisă Bunica. Nu, pilotele nu sunt umplute cu țigări, dacă asta insinuați! Sunt cu puf de gâscă sau așa ceva. La noi nu există ilegalități, să fie clar! A, și mai primim la redacție un furăcios care vinde parfumuri contrafăcute. Le dă și în rate. În premieră, ieri am primit și o scrisoare, de la un irlandez din Vaslui. Vă dați seama ce combinație? Zero memorie RAM și 120 GB de ficat, versiunea R.O.D.(Republic of Drinkers).

     Scrisoare deschisă, pentru toată presa:
     ”Dragă Redacție, Stimată Tanti Ruxi,
      Identitatea mea nu are importanță, așa că am să mă recomand doar cu nickname-ul meu, cum ar veni porecla, oricum, lumea mă cunoaște mai mult după poreclă și foarte puțini îmi știu numele real, Mooscat O`Tonell. De la O`Tonell mi-au zis Nelu, iar din clasa 1, mi se zice Nelu Penalu`. Am cazierul curat, dar sunt peltic și când mi s-a furat prima dată penarul, am fugit pe holurile școlii, în râsetele copiilor, învățătorilor și ale paznicilor, strigând << - Penalu`! Săliți! Mi-a fulat penalu! Penalu` meu!>>. De atunci, așa mi-a rămas porecla și m-am obișnuit cu ea, vă spun cinstit. Dacă ești cinstit, nu te deranjează. De ce vă scriu. 
     Cică atunci când mori, dacă ajungi în Rai, nu ajungi cu corpul tău din prezent, din clipa morții. Ajungi exact cum erai la 20 de ani și așa rămâi, pentru eternitate. Exact cum arătai și te purtai la 20 de ani. În aceeași stare fizică, psihică, tot. E adevărat, nu-i vrăjeală, că am citit pe facebook, am văzut și la televizor. Nu știu cine s-a gândit în capul lui, că, la 20 de ani, toți oamenii, dar absolut toți oamenii, sunt minunați. Nu-i chiar așa. Eu, de exemplu, la 20 de ani, eram beat-mort. Non-stop. Fiind rocker, irlandez, în Vaslui, înfiat de un rus, ce șanse aveam să fiu treaz vreo secundă? Zero!
      O să râdeți, dar am mari șanse să ajung în Rai. Cică beția nu-i un păcat. E un dar. Înafară de perioada aia nebună, toată viața am fost un om prost de bun. Sincer, nu știu ce mă fac, dacă mă teleportează ăștia în Rai, EXACT cum eram la 20 de ani! Că așa se procedează, credeți că stă cineva, vreun arhanghel de la IT să-ți recreeze profilul, fără defecte? În primul rând, n-ai mai fi tu. Dar gândiți-vă ce volum enorm de muncă e acolo sus, chiar și așa, cu milioanele care mor zilnic, judecățile de apoi, trierea pe sex, vârstă, sortarea pe religii, rejudecările, amânările...Ca la noi, ce credeați? ”Precum în cer așa și pe pământ”, nu asta repetați mereu? Nu stă nimeni după fundul tău, deodată te ia unu` cu copy/paste, dintr-o secvență de viață de pe când aveai 20 de ani, dublu-click! și ești inserat în peisaj. Așa cum erai în clipa în care te-au luat de pe Pământ, așa rămâi, nene, pe vecie. Ok, nu cu hainele alea. Te lasă să te acomodezi oleacă, să vină toată documentația, să nu fie vreo greșeală, apoi te rad în cap și-ți dau un cearceaf de ăla alb. Dormeai printre boscheți la Ștrand? Să-ți fie de bine, ăsta ești de acu încolo. Frumosul adormit. Coma`s voiajor. Păi cum să mă duc eu, acolo, în rai, unde e numai alb și frumos și suav, ditamai rockerul, beat-ciocan, cu tricoul meu Rolling Stones, Sympathy for the Devil?!
     Parcă văd că am să le smulg heruvimilor dolofani, harpele din mânuțele lor grăsuțe, de copil și-am să încep: zdrîîîng! zdrîîîng!...the number of the beast! Că-s și prost când îs bat. Toată lumea cântă imnuri religioase și miroasă flori paradisiace, iar eu, ce fac? Cânt imnuri de Manowar, borăsc juma` de Eden și mă șterg cu mieluți cu blănița de aur. Ce impresie își vor face noii veniți? Grădina Paradisului, pace și armonie, flori și gazon perfect tuns, ooops! Da` ce-i asta?! În ce-am călcat? Nu se poate, e nasol. Cum să-mi petrec eternitatea beat-mort? Unde s-a mai auzit așa ceva? N-ajunge că-s mort pe pământ, trebuie să fiu mort și în viața veșnică?! Moare omu`cât moare, dar mai și trăiește.
      De aceea vă scriu. Dați-mi o soluție, un sfat. Știu că e posibil să nu existe nici Rai nici Iad, nici Dumnezeu și așa mai departe, dar dacă există? Dacă există, sunt nevoit să refuz Raiul. Decât o eternitate în comă, ciuca bătăilor, să-și facă îngerașii selfiuri cu mine în poziții indecente, cu comentariul ”I`m in Heaven!”, sau dormind cu pene în gură și în fund, mai bine, demn, la cazan. Sigur că e foarte nasol o vreme, dar cred că te obișnuiești la un moment dat. Iar din acel moment, poate fi chiar plăcut. Poate mă angajează. Poate fac și carieră, doar lucrez în domeniu, adică în vânzări. Mă pricep la ce fac ei. Așa că, aștept de la dvs un sfat, o soluție.
     Să nu mă înțelegeți greșit! Nu vreau o soluție să ajung în Rai! Dimpotrivă, vreau să știu cum să procedez, să ajung direct dincolo...cică ar trebui să mint, să înșel și să îmi vând sufletul.
     Așa că, fără să mă mai învârt în jurul cozii, iau problema de coarne și vă întreb direct, pe toți oamenii din presă: care mai faceți, băi, angajări?

     Vă mulțumim și vă așteptăm și la cealaltă rubrică a noastră, NU PRIMIM LA REDACȚIE.

luni, 12 noiembrie 2018

Un mic paradox al socializării virtuale

          Așa cum au deschis chinezii, porțile Orașului Interzis, astăzi am să ridic și eu cortina grupului meu privat, de facebook și vă voi spune povestea reală, chiar din interior.

     M-am hotărât, într-o zi, să-mi fac și eu, pe facebook, un grup. Nu că aș fi murit de invidia celor care făceau parte din astfel de cluburi mici, dar de esență tare. Îmi plăcea, însă, când ridicau un colț al cortinei și ne lăsau să aruncăm o privire foarte rapidă în culisele micii lor lumi virtuale. Din nou, precizez, nu ceea ce scoteau dânșii de sub faldurile cortinei, pentru a ne povesti/arăta, m-a determinat să iau o astfel de hotărâre. Nici ceea ce reușeam să întrevăd, cu colțul ochiului, în interiorul grupului. M-am hotărât să-mi fac un grup privat, retrâns și select, deoarece îmi place să am la dispoziție o cortină. După o cortină, poate fi orice, poate fi oricât, poate fi oricine. Dar nu oricine poate avea la dispoziție, o cortină. Un univers paralel, o lume privată, în care regulile să fie făcute doar de cei ce compun acea distribuție restânsă.
     Așadar, mi-am dorit un grup în care să nu fiu criticat niciodată. Ba dimpotrivă, să fiu apreciat, orice aș posta. Și să primesc cel puțin câte un LIKE de la fiecare membru al grupului. Să pot povesti la diverse ocazii - nunți, cumătrii, înmormântări, team-buildinguri - ce lucruri extraordinare am văzut eu în cadrul grupului meu extrem de privat, extrem de select și extrem de exclusivist. Lucruri, la care oamenii obișnuiți, restul carevasăzică, nu au acces și nici nu pot visa să aibă acces. Deși și-ar dori foarte mult... Iar dacă nu își doresc, ar trebui să-și dorească!
     A venit, la un moment dat și ziua în care am pus această dorință în practică. După o analiză extrem de dură a potențialilor membri ai grupului, procedând prin eliminare, am ajuns la rezultatul dorit. Un grup extrem de restrâns, extrem de select și 100% potrivit cu personalitatea, gusturile, preocupările și tot ceea ce compune, în rest, încântătoarea mea persoană. Un grup format din doi useri: eu și cu mine.
     Am creat două conturi virtuale, profitând de faptul că am două prenume. În primul cont, am preluat cele două prenume, așa cum apar ele în buletin, în al doilea cont, le-am inversat ordinea. Și cu asta am rezolvat toată problema. Eu postez, eu îmi dau LIKE, eu mă comentez superfavorabil. Un grup destul de activ, dacă e să mă întrebați pe mine. Sau pe mine.
     De nedescris satisfacția, emoția clipei când, echipa de la rețeaua de socializare, m-a anunțat, că am împlinit un an de prietenie cu mine însumi! M-am simți mai împăcat cu sinele meu, decât un călugăr tibetan cu al său. Dar cel mai interesant a fost atunci când am văzut lista prietenilor comuni. Am constatat, nici mai mult, nici mai puțin, că am o infinitate de prieteni comuni ! Explicația e simplă, iată cum funcționează: tu, te ai pe tine în listă iar celălalt tu te are pe tine în listă. Dar tu-cel din lista ta de prieteni comuni , ai, la rândul tău, în listă, pe tine, cu tine și cu celălalt tu, iar tu din lista celuilalt tu, ai în lista ta de prieteni pe tine cu doi de tu în listă, plus un celălalt tu cu doi de tine în listă. Simplu! Și tot așa, ca în două oglinzi paralele, puse față în față, lista prietenilor comuni, se automultiplică, tinzând la infinit. Paradoxal, cel mai mic grup, este de fapt, cel mai numeros! Dar, atât paradisul, cât și infinitul, au, pentru înțelegerea noatră, limitele lor.
     După o vreme, am constatat că sinceritatea și LIKE-urile sunt lucruri foarte diferite. Uneori, chiar diametral opuse. Nu chiar toate postările mele erau geniale. Unele erau de-a dreptul tâmpite. Dar cum nici nu voiam și nici nu puteam, vorba aia, să mă pup în cur singur, încetul cu încetul, am devenit propriul meu hater. Iar într-o cu totul altă zi, m-am supărat atât de tare, încât m-am exclus din grup și mi-am dat singur ”ban”. Adică mi-am blocat accesul la celălalt cont al meu, ca să nu mă mai găsesc pe mine însumi, pe internet. Știam totul despre mine, nu mai reușeam să mă surprind cu nimic și nici să mă mint. Eram sufocant de plictisitor.
      De regulă, oamenii postează doar pentru ei înșiși. E ceva absolut normal. În general, tot ceea ce fac oamenii, fac doar în propriul interes. Se uită cu real interes doar la propriile poze. Au răbdare de a citi doar ceea ce scriu sau redistribuie ei înșiși. Și dau LIKE cu un singur scop: la schimb. Facebookul funcționează după legea Talionului: LIKE pentru LIKE și SHARE pentru SHARE.
      Așa că mi-am șters și contul principal. Rămăsesem absolut singur. Dacă nu mă citesc eu, cine naiba să mă citească? Și chiar dacă m-ar mai fi citit unu-doi, din greșeală, o întrebare va rămâne, oricum, fără nici un răspuns: cine naiba mă va mai scrie?!

vineri, 9 noiembrie 2018

Hoții ne-au furat piloții!

     O știre apărută ieri, în presă, ne informează, cu nonșalanță, că România are urgentă nevoie de 200 de piloți... De parcă piloții ăștia ar sta în fiecare dimineață la capătul Păcurariului, înghesuiți unii în alții, cu țigara-n colțul gurii, vreo 5-600 așa, ca mexicanii, așteptând o camionetă care să-i ia, să muncească la negru. Eu am găsit cu greu un electrician și voi vreți, URGENT, 200 de piloți de linie?  Cum, 200 de piloți, oameni buni?! Busule, dă-te la o parte, frate, că poate mai vor și alții să facă infarct! Dar până acum, cu cine am zburat? Cu stoluri de paseri călătoare? Cu porumbei voiajori? Că nici piloți automați nu mai avem, au luat-o pe ulei când au văzut că se strânge șurubul, că li s-a aprins, fraierilor, beculețul, au înșfăcat câte o parașută și au zburat afară. Le-a fost frică să nu fie și ei, vânduți la fer vechi. Asta, de când au devenit și ciorile păsări pasagere...pardon, călătoare.
     Apropo de frică, oare cum s-au simțit cei care au citit știrea asta în timp ce erau la 10.000 metri în aer, deplasându-se, printre nori, cu 500 km/h ? Sunt convins, că, brusc, s-au simțit, cu toții, mult mai aproape de Dumnezeu. Și mult prea departe de toaleta din avion.
    Cum, Doamne-ferește, un deficit de 200 de piloți? Dar câți am avut până acum? Minus 50? Că doar n-avem mii de avioane, asta e clar. Nu vorbim aici de utilitare pentru stropit terenuri agricole sau pentru plimbat țiriaci peste trei copaci. Că altă rimă n-am găsit. Dar nici alți copaci. Vorbim de avioane grele, transport internațional de pasageri, mărfuri etc.
     Taromul are vreo 25 de aeronave și Blue Air-ul vreo 38.  Celelalte companii aeriene românești, Alfa Air, Carpat Air și Bucharest Air, au, împreună, sub 10 avioane. N-avem 80 de avioane în toată România noastră, centenară, cu tot cu ăla al lui Aurel Vlaicu. Dacă am fi avut măcar 100 de buc.zburătoare pă ștoc, puteam zice că le-am făcut pentru centenar. Le-am făcut cu râvna și iresponsabilitatea unei familii tradiționale, din fundu` României autentice, care n-a auzit în viața ei de contracepție: anu` și aeroplanu`! 
     Stăm acum și ne gândim, nu-i așa, nene Iancule, la țărișoara noastră, la deficitele ei, la excedentele ei, la viitorul și la bunăstarea ei. Și parcă ar fi o soluție. Ne-am tot plâns că hoții ne-au furat flota maritimă. Acum, hoții ne-au furat piloții. Cică hoții lor plătesc de 10 ori mai bine decât hoții noștri.
      În concluzie, avem niște marinari fără vapoare, pe de o parte și niște avioane fără piloți, pe de altă parte. Iar nevoia de 200 de chiloți care sî chiloteze avioanili, e de maximă urgență, că s-au vândut biletele! În condițiile astea, citând poporul de la malul mării, ”Nu-i echipă cum e Farul, nici pilot ca marinarul!”, preconizăm că timona vaporului va fi înlocuită de manșa aeronavei, cu rapiditatea și naturalețea cu care sunt  înlocuiți managerii de la Tarom.
     Mai greu va fi până se vor dezobișnui lupii de mare să înfunde cala cu marfă pentru bișniță, să ceară de la echipaj 10% din câștiguri- capa căpitanului - sau, să arunce ancora la aterizare. Însă, cel mai important lucru de reținut: sub nici o formă, în nici o circumstanță, orice s-ar întâmpla, stăpâniți-vă, controlați-vă reflexele condiționate, masterizați-vă subconștientul și vă rog eu, stimați aerovaporeni, niciodată, să nu cumva, să strigați ”Pământ!”.

miercuri, 31 octombrie 2018

Am scăpat de al III-lea război mondial!

   
Chiar îmi făceam probleme: retragerea USA din tratatul INF, alianța care se îngroașă între Rusia și China împotriva americanilor și ai tutulor aliaților acestora, Siria, iliberalismul care ia amploare, Jair Bolsonaro, așa-zisul gigaexercițiu de alarmare în caz de seism, exercițiu unic în Europa, de o amploare nemaiântâlnită, faptul că elevilor li se prezintă armament de război în curtea școlii (la Toma, cursurile au fost întrerupte jumătate de zi, de niște bravi soldăței ai armatei române și TAB-urile lor de paradă), toate astea, plus referiri tot mai dese în media, la cel de-al treilea răzbel globular, mi-au așternut pe gene, o umbră de îngrijorare, trebuie să recunosc. Dar mi-a trecut. Am realizat, ieri seară, că nu ne aflăm în nici un pericol. Ce s-a întâmplat.

     Târâiam, spre mașină, niște sacoșe grele, pline de cumpărăciuni, dimpreună cu soția, conform contract: împreună la bine și la greu. În cazul de faţă, eram împreună la bine. Cum mergeam noi, așa, oropsiți ai sorții, în fața noastră se întâmpla un grup de trei donșoare. Cam de-o vârstă cu Toma, 13-14-15 anișori. Oricum, estimările astea , în zilele noastre, sunt degeaba. Nici datarea cu carbon izotop 14 nu mai dă rezultate când e vorba de vârsta duducilor secolului 21. Sub stratul izolator de tencuială de ten - cunosc blocuri a căror izolație e mai subțire -, gene false, colagen, acid hialuronic, intervenții chirurgicale, peruci, implanturi, extensii, se poate ascunde până și un cimpanzeu. Asta, dacă ai noroc. Cimpanzeul are, totuși un anumit grad de inteligență. Practic, te poți aștepta la orice. La orice, mai puțin la ceea ce a urmat.

     Analizând retrospectiv evenimentele, mă gândesc că, totuşi, aplicația RO-ALERT ar putea fi utilă. Chiar dacă nu poate semnala cutremurele înainte de a-ți cade-n cap borcanele cu zacuscă, sunt o mulțime de alte nenorociri de preîntâmpinat, pe lumea asta. Începând cu lucrurile mici, de zi cu zi. Când vrei să cumperi mâncare din supermarket: ”Alertă! Pericol de cancer!”. Când vrei să cumperi băutură, ”Alertă! Pericol...de bere caldă!”. Asta pentru că i-ai dat aplicației acces la locația telefonului. Aaaa, suntem în Moldova, bini. Dacă am fi fost în Ardeal, alerta ar fi sunat așa: ”Niii, mă, ce faci, ești bolund?! Berea nu e băutură!”. Când o tipă trăznet acceptă s-o conduci acasă: ”Alertă! Pericol de Costel!”. Sau când vrei să te căsătorești: ”Alertă! Pericol de ANAF!”. Ori când te întâlnești cu vreunul: ”Alertă! Pericol de om prost!”...și te gândești, ”Mă alertează pe mine? sau pe el?”...
     Până la marile alerte, din care oricum, nu scapi cu viață, ar fi fost de apreciat să primesc și eu, măcar o amărâtă de alertuță, pe telefon, în acea seară. Nu era o chestiune de viață sau de moarte, dar aș fi fost mai puțin ”afectat emoțional”, cum se zice.

     Așadar, fragilul meu echilibru emoțional a fost afectat în clipa în care duduca din mijlocul grupului de trei, s-a oprit, s-a unduit, capul pe spate și-a dat, mînuța cu telefonul și-a înălțat, buzele și-a țuguiat și un selfie și-a pozat. Nimic șocant până aici, nu am fost pe Lună în ultimii 10 ani, am mai văzut scena asta, m-am obișnuit, un pic, cu penibilul situației, dar selfista din imaginile alăturate a dus conceptul de ”penibil de superficial și prost de-a dreptul fără șanse de recuperare”, la un nou nivel. În timp ce omenirea abia își revenea, cu greu, după căzătura în fund pe care a tras-o când a văzut noul selfie, cel al donșoarei de care vă tot zic, în timp ce 7 miliarde de oameni se întrebau ce i-a lovit, autoarea selfiului era la fel de devastată de propria frumusețe, ca și restul lumii. Poate un pic mai mult, e și normal, fiind implicată direct. A stat vreo 2-3 secunde nemișcată, privind telefonul, mută de admirație și extaz. Sau, poate, că, a atins nu-ș ce record. Nu știu, mă gândesc, o fi ca la mașini: după 999999...9 de selfiuri, se resetează contorul și o iei de la zero. O fi atins vreun record modial la numărul de selfiuri și noi nici nu știm că aurul mondial  la prostie penibilă e în România! Cine știe. Dar partea cea mai bună acum vine: după ce s-a admirat îndelung, a avut o autoepifanie, o revelație a ei însăși. Drept pentru care, a început să țopăie, să sară, să-și îmbrățișeze prietenele, în timp ce striga ”Mă simt frumoasă!...sânt frumoasă!...mă simt așa de frumoasă!”. Și alte tâmpenii, din același registru. Prietenele, însă, nu păreau să rezoneze cu dânsa. Deloc. M-am uitat la Stela. Stela s-a uitat la mine. Clar, nu reușeam să procesăm evenimentul. Atunci, am avut și eu, o revelație: privind-o pe preafericita aia cum își escalada prietenele posace, măcăind despre cât de frumoasă se simte, mi-am adus aminte de rachetele alea, de zeci de milioane de dolari, pe care, ne tot amenință tovarășul Putin că le va achiziționa de nu-ș de unde. M-am gândit la miile de miliarde care ar trebui investite pentru a avea un al treilea război mondial, cât de cât decent. Și m-am liniștit. Pe noi, n-o să ne bombardeze nimeni! Ce rost ar mai avea?!














vineri, 26 octombrie 2018

Trafic proverbial

* În război, în dragoste și-n trafic, nu există onoare.
* Stopul scuză mijloacele.
* Verba la volan, cripta manent.
* Cine sapă groapa altuia, cică o asfaltează pe-a lui.
* Prietenul, la Rutieră se cunoaște;
* Cine se trezește de dimineață, stă-n trafic de aseară;
* Bate șoferul cât e cald;
* Autostrada trece, pietrele rămân;
* Cine aleargă după 2 pietoni, nu accidentează nici unul, că-i beat.
*  Capul plecat, se lovește de volan;
* The small car upside down the big car
* Nu da prioritate, s-ar putea să-ți trebuiască într-o zi;
* Nu lăsa pe nimeni să te depășească! Chiar dacă ești parcat...
* Nu semnaliza înainte de a vira! Ce, pietonii de pe trotuar, semnalizează înainte de a traversa?!
* Claxonează cât de des și de tare poți, nu te lăsa distras de muzica dată la maxim!
* Repară-ți pana fix în curbă. Pe mijlocul străzii.
* Șoseaua pe care mergi tu, e numai a ta. Toată. Dacă mergi pe stânga și-ți vin din față nesimțiți, dă-le flashuri!
* Dacă-ntr-o zi, observi că mașina ta, mai are, pe lângă pedala de accelerație, încă două pedale, nu-ți bate căpșorul tău frumos cu asta.
* Ce tot atâta roșu, verde, galben...e doar o chestie de nuanță, dacă ai bemveu.
* Dacă parcarea e goală, renunță. Pleacă. Ce rost mai are să parchezi pe 2 locuri?
* Iar pe cei care blochează banda destinată virajului la dreapta, să facă râie căprească pe fund, din cea mai nesuferită, să aibă niște mâncărimi absolut insuportabile și să le cadă mâinile ca să nu se poată scărpina! 

joi, 11 octombrie 2018

Pe drumuri de rovinietă (I)


   Deschiderea granițelor, apariția companiilor low-cost, pachetele turistice, internetul și tehnologia actuală, naiba știe ce alți factori, au trezit Magellanul din noi, au făcut accesibile destinații, altădată, imposibile. În această epocă a turismului fără granițe și a granițelor, majoritatea, fără sârmă ghimpată, încă, noi am ales ca destinație turistică, Hong Kong. O alegere excelentă! Poate, într-o zi, vom ajunge și acolo. Pentru concediul aferent anului 2018, însă, decizia a fost rezultanta a două forțe complementare: pe de o parte, am fost împinși în țară, de voucherele de vacanță care, se știe, nu pot fi folosite altundeva, iar pe de altă parte, am fost respinși din afară, de prețurile nemiloase ale lunii august, la transport. Astfel că, parafrazând pe autorul ”Necuvintelor”, ne-am aventurat acolo unde nenăscuții turiști vor conduce pe neconstruitele autostrăzi. Timp de două săptămâni am străbătut 20 de județe, am schimbat 9 cazări, am vizitat principalele atracții turistice, de pe crestele munților până pe crestele valurilor Dunării. Pe scurt, am făcut cunoștință cu România. Pe care dorim să v-o prezentăm și vouă, în mai multe episoade, așa cum am văzut-o noi, atât cât ne pricepem și cât, încă, ne-o amintim.


După 4230 km

     Încerc să scriu, dar, brusc, mă trezesc că am ațipit. Pur și simplu îmi pică ochii pe tastatură. Duc o bătălie pierdută, cu oboseala acumulată în ultimele săptămâni. O oboseală perfidă, ranchiunoasă ca un golănaș de cartier, care, profitând că m-a prins, în sfârșit, fără apărare, se răzbună pi ghietul di mini, cu o cruzime, în comparație cu care, Kill Bill pare o amărâtă telenovelă cu rol de supapă pentru ameliorarea bufeurilor.

    În fine, va trece și asta, vorba chinezului. Așa cum a trecut și concediul. Că de asta sunt atât de obosit, jumătate din concediu mi l-am petrecut în mașină. Conducând, nu dormind. Nu, serios, am un vecin care, când vine muci, nu se mai complică să intre în casă, se culcă direct în mașină, în fața blocului. Culmea tupeului ar fi să-i mai și facă scandal nevesti-sii, dimineața: ”Tu știi de când sunt eu gata, uite, îmbrăcat, de când te aștept eu, cu motorul pornit?!...”.
    Veți spune că mă alint, 4200 km în 3 săptămâni nu e mult. Fraților, haideți să ne înțelegem: să conduci e una, să conduci prin România, e cu totul altceva. E adevărat că am condus și prin Grecia, dar, făcând o medie cu drumul prin Bulgaria, tot cam un drum prin România iese.
    Obosit e puțin spus. Sunt distrus, călcat de urs, luat în coarne, de ren și lovit de tren. Sunt atât de distrus încât viitorul meu s-a apucat să-și caute, serios, un alt job. Un job de viitor, bineînțeles. Și nici mașina nu se simte prea bine, după zgomotele de o sinceritate dureroasă și probabil, costisitoare, pe care le produce.
    Apropo de mașină.
    Aoleu mașina mea, m-am dus la doftor cu ea. Preventiv. Pentru prima dată, înainte de a pleca în concediu, m-am ocupat de mașină. N-am mai așteptat să se ocupe ea de mine. Nu știu ce mi-a venit, o responsabilitate, premoniție, o clarviziune, subconștientul meu a primit niște semnale...sau poate că a fost pur și simplu o frică justificată atât de lipsa infrastructurii autohtone cât și de cretinismul și inconștiența vreunui copchil căruia taică-su i-a cumpărat permis parțial de conducere, din ăla, numai pentru pedala de accelerație.

     Niște semne, totuși au fost. Primul semn rău s-a arătat atunci când am ajuns la service: service-ul plecase! Când ajungi la un service auto iar acesta nu-i acasă, nu este un semn bun. În hala, altădată neîncăpătoare, plină de mașini suferinde, ca un spital județean cu pacienții înghesuiți câte trei în pat, nu mă mai așteptau să mă întorc acasă nici măcar fotoliul din odaie, darmite țigara de pe etajeră!...
    Băieții schimbaseră sediul. Noroc cu tehnologia zilelor noastre, că e bună și la altceva decât la exhibat felina sau la pozat măslina. Pe Google Maps găsești aproape orice. Practic, te poți duce într-un oraș în care n-ai fost niciodată și poți da indicații de orientare unui localnic născut acolo. După care poți să fugi după el, să-ți recuperezi portofelul. Dar asta e altă poveste. Ce voiam să spun cu tehnologia și cu Goagălu`, este că, după ce m-am învârtit un sfert de oră în jurul unei bălți imense, de acumulare pluvială, adică exact acolo unde îmi indicau hărțile digitale că ar fi fost locația căutată, de parcă aș fi căutat Atlantida, am găsit pe net un număr valabil, de telefon și așa am ajuns, în sfârșit, la destinație. Mai erau două zile până la concediu, dar aventura, nerăbdătoare ca o fată mare, deja începuse. Milenialii să caute în dicționar expresia ”Fată mare”. Apoi să caute și cuvântul ”virgină”. Arhaismele astea...însă e-adevărat, așa era lumea odată. Crazy shit, bro!
    La service, un hobbit tânăr și simpatic mi-a urcat mașina pe rampă, a tras de fiare, de roți, de ce a mai găsit el pe sub mașină, de parcă s-ar fi antrenat la sală. Din când în când, îl întreb despre plăcuțele de frână. Atâta știu, atâta fac. Știam eu ceva, că se cam făcuse timpul să le schimb, dar nu eram sigur. Hobbitul îmi spune că da, sunt uzate, dar mai merg o tură. Treacă de la el. Ok, plătesc 30 de lei, îi las și lui ceva, că așa e hobbiceiul și plec mulțumit.

Mulțumirea m-a ținut tot restul zilei, seara, toată noaptea și o parte din dimineața următoare. Apăi, m-a ținut un pic, nu? Apoi s-a terminat. Mergeam prin oraș și un zgomot nasol se tot auzea de undeva, de dedesubt, ceva metalic. Ăsta a fost al doilea semn rău. Atunci când pui frână și mașina ta scoate un zgomot apropiat de cel produs de un accident de tren, e un semn rău. Mă întorc la hobbit, care, în legătură cu acest subiect, scoate o cutiuță cu vaselină și-mi unge axul cardanic. La mașină. Nu ”vă râdeți”, e o piesă, pe bune. Indiferent în ce sens folosiți unii dintre voi expresia asta. Ca să testăm efectele, dăm o tură p-afară, de probă, cu mașina briantinată. Nici un zgomot, frățioare. Mulțumirea revine. Și durează. De data asta m-a ținut pînă a doua zi, la prânz. Am schimbat plăcuțele de frână la Tg.Secuiesc. În ceasul al paișpelea. Literalmente, era ora două PM, iar noi eram în plină secuime, PLM! Sâmbăta! Deja nu mai speram nimic, concediul era, practic, anulat. Dar să-i fi văzut pe orcii unguri cum se învârteau în jurul mașinii după ce am folosit, la rândul meu, niște ”unsoare”!...Vorba aia, adevărată: nu toți hobbiții care te scot din nevoie îți vor binele și nici toți orcii care te bagă în autonomie îți vor răul. Ambii îți vor doar banii.

VA URMA

Dedic acest prim...hai să-i zicem episod, unui anumit amic foarte pasionat și extrem de priceput la mașini, care a lucrat chiar la reprezentanța Mitsubishi din București, amic pe care l-am sunat în acea zi desperată, de sâmbătă, pentru ajutor și îndrumare.
Nu-i vorbă, m-a lămurit omul, însă tind să cred că, la întrebarea mea, absolut inocentă ”Bun și câți km mai pot eu să fac dacă plăcuțele de frână se freacă fier pe fier? Pot 3000?”, a leșinat nevinovat.


   

marți, 8 mai 2018

Dincolo de geam

      Mă uitam pe geamul mașinii. Dincolo de geam, din market, a ieșit o fată, împingînd un cărucior plin. La prima vedere, o domnișoară frumușică, cochețică. Îmbrăcată în negru, dar nu de înmormântare. Cu părul negru, fața albă și ochii întunecați. Imposibil să nu-ți atragă atenția, ceva o deosebea, izbitor, de toată generația ei: nu vorbea la telefon! S-a oprit în stînga ieșirii din Billa și a pus lucrurile din coș în niște sacoșe. A lăsat apoi sacoșele în coș și s-a pierdut cu privirea în noapte, undeva, într-un punct nedefinit, dincolo de parcarea magazinului. Părea că așteaptă pe cineva. Cineva care s-o ajute cu coșul de cumpărături, cu sacoșele, cineva care s-o ia cu mașina. Cineva care o așteptase într-o mașină, așa cum o așteptam eu pe Stela.

     Au trecut cîteva minute bune, dar n-a venit nimeni. Poate că așteaptă vreun taxi, m-am gândit. Au trecut și cîteva taxiuri, dar nu s-a urcat în nici unul. Ceva era totuși, ciudat la ea. Se mișca, nu știu cum să spun, în contratimp. Iar eleganța ei, la o privire mai atentă, avea ceva sărăcăcios. Și vulgar. În primul rînd, avea picioarele foarte slabe, lucru evidențiat și de pantalonii negri, mulați. Și caraghios de crăcănate. Iar paltonașul de pe dînsa părea cu 2 numere mai mari, cordonul din jurul taliei era strîns pe un băț, nu pe un corp. Era foarte slăbuță. Și foarte tînără, m-am uitat mai atent la fața ei, aproape un copil.
      Apoi, am mai observat ceva, ușor straniu, în comportamentul ei. Avea o capacitate interesantă de a face lucruri fără să le facă. Își schimba expresia feței deși fața îi rămânea împietrită. Nu știu cum reușea. Ochii ei, ca două găuri negre, înghițeau oameni și mașini, copii, câini, cărucioare, absolut tot ce intra în raza lor de acțiune, fără să se miște, fără să clipească. Ea însăși, se mișca în limitele propriului contur. Purta acea noapte de ianuarie, firesc, pe umerii ei firavi, ca pe o trenă, iar pe degetele scheletice, purta, ca pe niște bijuterii, lumina vitrinelor din spatele ei, reclamele, tot acel belșug gol pe dinăuntru. Fiica realităților dure, a supermarketurilor, a gunoaielor din parcare, a sirenelor cu girofar, a luminii artificiale, ea însăși, un produs frumos ambalat, dar gol și rece, pe dinăuntru. Îmi spunea povestea ei, de la distanță, fără patimă, fără să se plîngă, fără gesturi, în tăcere. Și-a aprins o țigară. Fuma în felul acela. Nu cum fumează orice femeie cînd așteaptă ceva. Ea fuma promoțional. Era un anunț. Ultima strigare.

      De după un colț, dintre niște grămezi de zăpadă murdară, au apărut doi băieței, copii ai străzii. Unul eram cam de vîrsta lui Toma, celălalt să fi avut vreo 8-9 ani. Murdari, rupți, bucuroși, activi. De unde veneau oare? Deși, aparent, complet diferiți de firava domnișoară, se situau cam de aceeași parte a curcubeului, ca și dânsa. Cînd s-au apropiat de ea, au început să se împingă, să se îndemne unul pe altul, să-și facă curaj pentru abordaj. Am crezut că-i vor cere bani. Ea, i-a privit fără să se uite la ei, le-a zîmbit fără să miște un mușchi al feței. Au trecut de ea. Nici unul dintre cei doi, n-a avut, pe moment, cuvintele la el. Cînd credeam că au renunțat, pirățeii din Porto Billa, au întors corabia, s-au dus direct la eroina din rolul principal și după o scurtă negociere, bucuria victoriei s-a citit pe chipul lor. Au obținut cîte o țigară și au dispărut în noapte, tot scormonind cu niște bețe în maldărele de zăpadă gri. Nu bani voiau, ci țigări. Unde se duceau, oare? Mă gîndesc, involuntar, la Toma al meu, pe care l-am lăsat în casă, la căldură, supărat că are teme de făcut și interdicție la laptop.

      Domnișoara a terminat țigara și a renunțat. A plecat, pe jos, împingînd căruțul. Curios, m-am uitat după ea, să văd: se duce la un taxi? La microbuz? ...nu. Pășea fără grabă, mișcîndu-se ireal, în contratimp, mai exact în extratimp. De parcă tot timpul din lume ar fi fost al ei. Și de ce n-ar fi fost? Pe măsură ce se îndepărta, devenea ea însăși, noaptea aceea de iarnă  rece-indigo, acea noapte care se furișează, vinovată, lăsând în urma ei, abandonate, la marginea trotuarelor, mormane de zăpadă murdară, nedorite de nimeni. Acea noapte pe care o ignorăm, dar o tolerăm, pentru că există dincolo de geamurile noastre. Adevărul e că nu ne interesează. Atâta timp cât noi suntem Înăuntru, nu ne interesează absolut deloc ce se întâmplă Afară.

     A dispărut în întuneric. Sunt unele nopți în care, dacă moare o speranță, întunericul, în loc să coboare, pare că urcă din pământ și cuprinde cerul. Mi-am dezlipit-o de pe retină și mi-am imaginat-o ridicându-se odată cu sufletele speranțelor moarte, în vidul cosmic dintre ferestrele luminate, granița de netrecut către o lume interzisă ei și zăpezilor murdare, din care, copii ca și copiii noștri, nu știu să facă oameni de zăpadă, ci scrumiere.

luni, 7 mai 2018

Viața ca o bandă rulantă

 
 ”Viața ca o pradă”, a zis Marin Preda. ”Life`s a bitch and then you die”, a zis filmul american. ”Viața e o călătorie”, am mai auzit. ”Viața e un cartof. Sau nu.”, am citit pe un perete, într-o crâșmă. Că mai citesc și eu. Când prind un perete bun, nu îl mai las din mână. Din păcate, nu se mai scriu pereți ca altădată...Revenind: câte capete, atâtea păreri. De la uzualul ”asta-i viața”, pâna la citate celebre, gen ”Oooooof, viața mea”, viața, este substantivul feminin cu cele mai multe comparații la activ, cred. Atât de multe, încât, la un moment dat, s-au terminat termenii de comparație. Ne-a scos din criză formația OPUS, foarte simplu, au comparat viața cu ea însăși: ”Life is life”. Se mai cântă și azi. Între Pinguinul și Brașoveanca. Ca să ne-amintim că ne-am opus degeaba.
   Într-adevăr, viața poate fi comparată, la fel de bine, cu orice. Cuprinzându-le pe toate, bune sau rele, noi sau vechi, totul întîmplându-se în limitele ei, viața poate fi turnată, remodelată, în orice formă dorim. Iată cum, fără să vreau, doar enunțând o părere, am ”scăpat” o comparație: viața e ca apa. Atât e de ușor, de natural, să compari viața cu ce-ți trece prin cap într-un anumit moment, sau cu ceea ce ai în fața ochilor.
 
   În fața ochilor am o bandă rulantă. Zilnic. Uneori și de 2-3 ori pe zi. Pe vremea lui Ceașcă, banda rulantă eram noi. Și nu aveam de ales între mai multe cozi. Coada unică. Nu auzeai, pe vremea aia, ”Ding! Am deschis casa 4 pentru dumneavoastră!”. Iar dacă, prin absurd, auzeai așa ceva, nu era de bine. Ar fi însemnat că se ia, nu că se dă. S-a deschis, totuși, o casă, chiar și pe atunci. O singură Casă a deschis Primul Casier al Țării, dar nu pentru dumneavoastră, ci pentru dumnealor. Chiar dacă nu asta a intenționat. Așa era el. Construia. ”Mereu găsești cîte ceva de făcut„ zice o reclamă din zilele noastre, care s-ar fi potrivit perfect în vremurile alea. Reclama asta, trebuie regândită: ”Mereu găseai cîte ceva de făcut”.  Sau, ca să nu devenim nostalgici cu bască, sloganul actualizat ar fi ”Mereu găsiți să ne faceți cîte ceva”. Și nu ne referim la autostrăzi, spitale, școli, sau locuri de muncă.

   Așa e când stai la rând, în zi de salariu. Ai timp să te gândești la toate prostiile. Te uiți la telefon. Cică telefonul te spionează, în mare taină. Pe dracu. Al meu mă întreabă direct, pe față ”La ce te gândești?”. Înainte, erau unii care-ți ascultau telefonul. Azi, telefonul îți ascultă telefonul. Și culmea, dacă înainte, eu mă uitam la televizor, azi, televizorul se uită la mine, că e mai smart! M-ai spart! Bine că nu mă vede cu purici, ca să-mi dea pumni în cap, să-mi regleze imaginea! Oricum, n-are ce vedea la mine. Îl servesc numai cu program ceaușist, 2 ore pe zi, seara, hora unirii cu perna și-n încheiere, vă urăm noapte bună.

   Chiar, la ce mă gândesc? La banda asta, rulantă. La câtă viață îmi pierd eu pe benzile rulante ale francezilor și ale nemților! Pe bune dacă viața nu e ca o bandă rulantă. Tot pui pe ea și și pui și încarci, iar la sfârșit tot nimic nu rămâne, banda e goală. Da, pleci cu căruciorul plin, însă e doar o iluzie, în scurt timp te întorci cu el la fel de gol ca prima dată. Și o iei de la capăt. Pune pe bandă, ia de pe bandă. Banda lui Sisif. 
   Mă uit la produsele înșirate pe bandă. Asta e viața mea? Ăsta sunt eu? Dacă e așa, atunci viața e doar o amantă superficială, materialistă, cu care îmi înșel moartea. Viața nu îmi mai aparține. M-am depersonalizat. Mă numesc ”următorul client”. Ca toată lumea. Capitalismul consumerist a reușit ceea ce comunismul a încercat din răsputeri: să ne uniformizeze. Nu la exterior, cum au făcut comuniștii, să nu porți blugi, să nu ai părul lung etc. Ci la modul în care gândești. În comunism eram o diversitate de personalități cu aceeași uniformă. În consumerism suntem o diversitate de persoane cu o gândire uniformă. În prezent, viața e un bun de larg consum. Consum, deci exist. Dar exist cu adevărat? Consum sau sunt consumat? Poftim, filosofie de supermarket.

   Apropo de separatoarele alea, de plastic, pe care scrie frumos ”următorul client”.  Îmi amintesc explozia de bucurie amestecată cu ură, defularea de proporții nucleare, cu care oamenii au dărâmat Zidul Berlinului. De parcă atunci, acolo, ar fi dărâmat toate zidurile și barierele dintre oameni, odată pentru totdeauna. Mesajul lor nerostit, dar exprimat din prăsele, cu toată forța de care au fost în stare, era absolut clar: pe Pământ, între oameni, nu trebuie să existe ziduri! E viața noastră, vrem să ne-o trăim fără nici un fel de limite, ziduri, restricții !
   Mă uit azi, cu câtă grijă și preocupare, vorba lu` dom` președinte, își delimitează, oamenii, teritoriul, pe banda rulantă cu acele bucăți de plastic. Ce mai țin la pătrățica lor și numai a lor! Bucățica lor de bandă rulantă! Pătrățelul lor de parcare! Prosopelul lor de pe plajă! Locșorul lor cât mai aproape de moaște, cât mai în față la tigăi ieftine, la mici și sarmale de la primărie! Sunt valori pentru care te-ar omorî! Mă uit la ei, cu câtă înverșunare, orgoliu, meschinărie și egoism, ridică ziduri, bariere, orice fel de delimitatoare care să le garanteze că nu vor împărți nimic, cu nimeni!
    Iar dacă nu faci și tu la fel, imediat după ce ți-ai pus produsele pe bandă, câtă ură! Cât dispreț! Ce priviri pline de reproș și indignare primești atât din față cât și din spate: ”Na, bă, că pun eu separatorul și pentru tine! Muncesc în locul tău! Asta era datoria ta, băi!” .
 
    Zidul Berlinului s-a reconstruit din separatoare de plastic. Incredibil!

   Unii, pun pe banda rulantă tone de produse și se uită cu superioritate la cei care stau lângă o biată  pungă cu pufuleți. În loc să se uite la banda aia și să observe că are un început și un sfârșit. Ba chiar e scurtă, la fel cum e și momentul lor de glorie iluzorie. Iar dacă viața ta se măsoară doar după cât ai pus între două bucăți de plastic, nu uita un lucru: oricât de mult ai încărca-o, banda rulantă, la sfârșitul zilei e goală. Ca și cum nici n-ai fost pe acolo. Ca și cum nici n-ai existat vreodată.
   Tot ce contează cu adevărat, e dincolo de marginile ei.
 
Bun, acum nu luați și voi foarte în serios patetismele astea, că mă mai trezesc, naibii, cu poza lipită pe geamurile supermaketurilor și cu interdicție la intrare!
 
 

vineri, 4 mai 2018

Vând pui de caniculă

 
E cald. E o caniculă mai mică. Un pui de caniculă. Dar la fel de enervantă, poate, chiar mai enervantă decât canicula adultă. Canicula adultă zace toată ziua cu ochii întredeschiși, cu limba scoasă, gâfâind greu. E acolo. E aici. E peste tot. E previzibilă. Nu are nici o pretenție atâta timp cât o lași în pace și o hrănești cu transpirație, amețeală, atacuri cerebrale sau infarcturi. N-ai nici o șansă. Trebuie s-o accepți și să te resemnezi. Asta e. În plus, canicula adultă îți dă o serie de drepturi, ca oricine a trecut de majorat. Ai voie să folosești aerul condiționat necondiționat. Ai voie să stai pe terase, la umbră, ce naiba să faci altceva pe căldurile astea. Ai voie să cheltuiești pe ștranduri și piscine. Nu mai trebuie să ieși la plimbare, că e prea cald în timpul zilei. Ai dreptul la o ținută aproape indecentă, în public.
   Puiul de caniculă, deși nu te arde atât de tare, e mult mai enervant. Are chef de joacă. Acum e în spatele blocului, acum e în fața blocului. Acum e pe stradă, acum în mașină. Te ia când nu te aștepți, te lasă, apoi iar te ia. Nici nu poți să te plângi, dar nici să trăiești. Televiziunile stau cu codurile roșii pregătite, doar-doar or scăpa de alergat după știri. Dar până să le dea drumul pe post, s-au stricat. Din cauza căldurii.
   N-am chef de nimic, nu e nimic interesant de trăit, de gândit, de scris, de citit, de văzut, de iubit, de temut, pe o rază egală cu puiul de caniculă în creștere. 
   Arșița, fie ea mare sau mică, dilată, topește, într-un cuvânt afectează pulsul vieții, intensitatea trăirilor, diminuează importanța evenimentelor. Pentru ca o întâmplare să treacă dincolo de nepăsarea caniculară a vieții, să ajungă să afecteze emoțional spectatorii, să-i facă să uite de cele 50 de grade Celsius, trebuie să fie cu adevărat extraordinară. De ce credeți că se aruncă în aer teroriștii arabi? Din cauza căldurii. Credeți că n-au încercat să-și impună ideile și să rămână, în același timp întregi, într-o singură bucată? Nici cămilele nu i-au băgat în seamă.
   N-ai chef de nimic când e cald. Dovadă stau populațiile băștinoase, ăia cu ața-n cur din Africa, Australia și de pe insulele cu apă azurie, plină de echipe care filmează documentare despre rechini. De nu mai au loc, bieții rechini, de ei. Toți acești oameni fără McDonalds, fără smarturi și fără Idioții au talent, au rămas ca vițeii la poarta ”civilizației”, din cauza căldurii. În timp ce nordicii nu știau ce să mai inventeze, ce mobilă, mașini sau electronice să mai perfecționeze, ca să nu le înghețe coa...rnele coifurilor de vikingi, negromanii așteptau, toropiți, să cadă din copac, fructul copt. Au venit albii și i-au luat sclavi. N-au mișcat o pană. Nici o problemă. ”Ia uite, ne-au pus în lanțuri. Ce facem? / Nu știu , e prea cald acum . Mai vedem diseară. Și dacă până mâine, situația persistă, înseamnă că nu trebuie să mai mergem la vânătoare și nici la râu să cărăm apă./ Fratele N`Butu nu a fost pus în lanțuri, era în junglă când au venit albii/ Asta e, nu toată lumea poate fi în lanțuri!”
   Vestea bună e că se mai amână un pic miezul problemei. Week-endul ăsta se anunță ceva activitate atmosferică. Sper să ajungă cîțiva strochișori și pe la noi, în Moldova, să nu mai ia sudul și vestul, ca de obicei, tot ce-i roșu, la cod mă refer. Iar noi, tot cu codul verde, ca fierea. Vorba aia, codul roșu-i frate cu românul!

joi, 3 mai 2018

Am muncit și nopți, am muncit și zile...nu.


 Vi-l amintiți pe bătrânelul din imagine? O apariție meteorică, pe toate canalele de știri, timp de vreo 2 zile, cu ocazia lansării celui de-al treilea copil al Ducesei de Cambridge, featuring Prince William.
      Se numește Tony Appleton (moșu`din poză, nu copchilu`3), iar jobul său este de Town Crier (crainic orășenesc), angajat pentru a răcni neinteligibil, în spații publice, anunțuri de interes extrem de general spre deloc, adică despre care, pe nimeni nu doare, nu ustură și nu jenează undeva. Mai precis, în cur.
    Mișto job. Cîte un eveniment- două, pe an. Îmi imaginez cum discută cu soția, seara, la ceai:
El: - Și cum a fost ziua ta, darling? (Ea îi povestește ceva, el ascultă). Apoi, ea:- Și cum a fost anul tău, darling?...
El: - Nu cine știe ce. Mai vrei ceai?
Ea: - Nu, darling. Tocmai l-am otrăvit. Nimic personal. Doar că ai un job insuportabil de bun.
    Foarte tare, nea Tony. Stai și freci pana de la pălărie. Un eveniment-două pe an, câte un nou-născut la câțiva ani... apropo, Prințul ăsta, William, se cere castrat! Trei copii în interval de...cât ?! Câțiva ani?! Făra ore suplimentare, fără bonusuri de performață?! Da` unde ne trezim aicea, angajat la privat?! Mai lipsește să pună ăia și target. Atâția copii pe an, de anunțat. De unde? Cine să-i facă? Degenerații ăia cu sânge albastru? Nu. Tot omul de jos. O să-i facă nea Tony, ce să facă? Hai să fim serioși, credeți că ar fi prima oară? Că prințese și ducese tot sunt, doar e Anglia, tată! Unul peste alta, cu serviciul nu e de glumit. Mai ales cu brexitul ăsta...trebuie să ții cu proteza de el!
    Lasă, boss, că încă e bine. Să n-ajungi din cauza brexitului, să vii să cauți de lucru prin România. Că s-ar putea să te angajeze Cristi Borcea, să-i anunți noile progenituri, de nici nu o să mai ai timp să mergi, măcar o dată pe zi, acolo unde până și capetele încornonate merg singure!
    God, save the Queen. Are you sure you want to save the Queen? All previous data will be lost.
   

miercuri, 2 mai 2018

Legenda Sfântului Grătaar

   
Treptat, scade lumina, se-așează spectatorii, încet, urcă cortina. Un bard de la Bruxelles, încă...ciupind din £iră:
” V-am dat bilete gratuite, iar voi le-ați revândut. Oricum, nu ne mai miră.”

Valer stă, de regulă, cu coatele pe masă și cu bărbia rezemată-n palme. Cu capul ușor dat pe spate. E un stil, o atitudine, un trend. Nu foarte răspândit, ce-i drept. Ba chiar de nișă. Nișa asta, unde Valer și-a impus stilul de șezut la masă, se numește Terasa Camelot. Situată undeva, la periferie, Terasa Camelot nu are o clientelă foarte variată, nici un flux deosebit al vânzărilor. Nici cash-flow, mai mult caiet-foi. Practic, cu mici excepții, deservește zilnic, cam același grup de bețivani. Prietenii patronului. Toți trăiesc din ajutoare sociale. Toți stau la masă ca Valer. De aceea s-au autointitulat ”ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri”. Masa fusese pătrată, dar i-au tăiat colțurile și le-au rotunjit, îi deranja un pic, la ridicatul de sub masă.  
    Patronul  se numește Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați. Cele trei prenume, de mare inspirație telenovelistică, au fost dictate de către mama sa, analfabetă, unei asistente medicale, imediat după ce l-a născut. Apoi a dispărut. Numele i l-a dat asistenta care a rămas cu el în brațe. Știa că mă-sa e de la Afumați. Astăzi, nimeni nu-i știe toate prenumele, lumea îi spune simplu, Artur, iar apropiații, Rică, o prescurtare a diminutivului Arturică.
    De vreo două zile, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri și regele lor, Rică, au o mare dilemă. Un vagabond, zis Berlin (porecla o căpătase în timpul germaniadelor din anii `90), venise din Grecia, de la Muntele Athos, cu o poveste fantastică. Cu mare iscusință, reușise acest Berlin să se strecoare printre niște călugări ce mergeau la Muntele Sfânt pe banii lui Grig Becally. Ajuns acolo, cu cele mai pioase intenții, susținea el, observă că acești călugări, trimișii lui  Becally, se conduceau după învățătura care zice că Dumnezeu îți dă, da` nu-ți bagă în traistă. Așa că, după ce-i mulțumeau lui Dumnezeu prin lungi rugăciuni, ocazie cu care pupau și evaluau icoane și moaște, se ocupau singurei, fără să mai aștepte ajutor, de băgatul în traistă al obiectelor de cult, îndeobște cele din aur sau de argint. Amintiri. Suveniruri pe care le vindeau, apoi, ca să-și plătească excursia. Făceau donații. Către bisericile construite de filecantropul Becally. Dar din dar se face rai. Pentru Rai, 70%, restul pentru ei. Că dacă nu, îi lua dracu`!
      Berlin, ca să nu-l mânie pe Dumnezeu, dar nici pe nea Grig, de care se temea un pic mai tare, s-a orientat spre altceva, mai laic, mai pământean. Dar poate mai valoros decât toate icoanele acelea vechi, la un loc: un grătar sfânt, făcător de minuni. Se zice că, orice ai pune pe grătar, o piatră, un pantof, pământ, bețe, orice, dacă ai credință, și te rogi, se transformă-n cea mai bună carne pe care ți-o dorești. De porc, de vițel, pește, struț, curcan, miel, așa cum te-ai rugat. Originea lui se pierde în negura timpului. Se pare că a fost adus de cei trei magi, cu ocazia nașterii lui Isus. Călătoria fiind lungă, magii au folosit acest grătar binecuvântat pentru a-și asigura prânzul și cina. Micul dejun era inclus.
     De aici, mai departe, povestea lui Berlin, e pur și simplu film de acțiune. Minune Imposibilă, ce mai! Cum s-a legat Berlin cu sfori din turla mânăstirii, cum a coborât și a înșfăcat grătarul, cum a mers cu el în spate pe ziduri, cum a adormit câinii cu parizer de 3,25 lei / 500gr, de nu s-au mai trezit nici azi...cum a făcut el o replică a grătarului Original, la un atelier de pe lângă un cimitir, de făceau ăia acolo gărdulețe de fier forjat și ornamente pentru cele veșnice. Și l-a înlocuit, ca să nu se prindă popii că li s-a furat grătarul-minune. Și nu s-au prins. Ba chiar se aude că face și ăsta ceva minuni. Nu se compară cu primul, dar, dacă există credință și creduli, totul e posibil.
    Problema e că, la întoarcerea în țară, l-a pierdut. Cum poți să pierzi un ditamai grătarul și sfânt pe deasupra?! Simplu. Ca să treacă vama, Berlin l-a ascuns printre bagajele unor turiști, în burta unui autocar. Aveau ăia, de toate acolo: corturi, scaune pliante, șezlonguri, piscine gonflabile, umbrele, bătătoare de covoare cu persane cu tot, sârme de întins rufe, afumătoare, cotețe cu găini, păcănele, mă rog, strictul necesar al românului care pleacă pentru trei zile la o poiană, să frigă o carne. Bietul său grătar avea să treacă neobservat. Planul foarte bun, până la Călugăreni, moment, în care, o gașcă de beizadele - odrasle de regi ai asfaltului, progenituri de deputați - vreo patru mașini, l-au depășit cu 220 km/h, el mergând în urma autocarului, cu 60 km/h, așa cum se merge în localitate. Cu atenția distrasă de sutele de mii de euro, care zburau la joasă altitudine în stânga sa, a luat amendă din dreapta, pentru viteză: 65 km/h în localitate. Autocarul s-a pierdut în zare.
    Se apropia 1 Mai, ziua Internațională a Grătarului. Vrăjiți de povestea lui Berlin, Rică și ai săi, porniră într-o călătorie de self-discover, adică o călătorie în care descoperi noi unghiuri și decoruri pentru selfie-uri. Motivul călătoriei: căutarea și găsirea Sfântului Grătaar. Așa că, traversară la autogară, care era chiar vizavi de Terasa Camelot, găsiră dintr-o privire autocarul, luară Sfântul Grătaar și se întoarseră la Terasa Camelot, totul în mai puțin de 5 minute. Fumul gros, de grătar care lucrează la capacitate maximă, învălui, în scurt timp, întregul Camelot. 
    Văzând de departe fumul alb al Sfântului Grătaar, Berlin își făcu cruce :”Habemus papa! Papa bun, avem mici !”. Și porni spre Camelot. Din cauza unor manifestații de stradă și a unui Jeep parcat pe linia de tramvai, făcu 3 zile până la periferia Bucureștiului. Ajunse pe 1 Mai, seara. Rupt de foame, leșinat de sete. Bău pe nerăsuflate și pe datorie trei halbe de bere, apoi întrebă unde e grătarul. Ca să mănânce și el pe săturate. Cu un ton absolut neutru, Rică îi aruncă peste umăr: ”- L-am vândut la fer vechi”.

      După ce-și reveni și ieși din spital, Berlin se duse direct la Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați, să-i ceară socoteală. Amabil, acesta deschise caietul și îi dădu socoteala: 150 de beri, 25 litri de vin, 5 kile de votcă...rotund, așa, 3000 de euro. Se acceptă plata cash, card bancar sau apartament neipotecat.
    - Nu de socoteala asta ziceam, lasă că asta o discutăm noi, mai târziu..., se eschivă Berlin, ...eu voiam să știu DE CE AȚI VÂNDUT GRĂTAARUL la fer vechi?!
- Pentru că era de fer și era vechi.
     Prim-plan pe fața lui Berlin. Muzica se intensifică, dramatic.
Berlin, patetic: ”- Arturo, bastardo ! He mentido ! Te voy a matar ! (Rică, ticălosule! M-ai mințit! Am să te omor!) . Berlin scoate un pistol și-l îndreaptă spre Rică. Prim-plan cu degetul apăsând pe trăgaci.
     Sfârșitul episodului.
Din episoadele anterioare, foarte pe scurt : Camelor, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri, Arturo, Berlin, Sfântul Grătaar, fier vechi, pistol.
     Continuare: Berlin îi oferă un foc lui Rică, de la bricheta în formă de pistol, detensionând scena din finalul episodului precedent. Evident, încă așteaptă o explicație. Stăpânul Camelotului trase un fum adânc în plămâni, apoi îl evacuă cu satisfacție, pe căile nazale. Berlin, îndurerat, își prinse capul în palme: ”- De ce?! Era sfințit...Făcea MINUNI! ”
    Arturo se încruntă. Brusc, se ridică în picioare. O clipă ameți, din cauza lipsei de calciu. Dacă aveți lipsă de calciu, să nu vă ridicați brusc, că vă ia cu vertij. Își reveni, scutură scrumul țigaretei și-și rosti monologul de final: 

     - Minuni, zici? Făcea minuni?! Da, făcea!...Am apărut la Canal B1 cu grătarul tău sfințit. A doua zi, frățioare, m-am trezit ca prin minune cu mama care m-a fătat și m-a lăsat fix ca pe-un căcat după care nu tragi apa... a venit panarama cu tot neamul ei de săraci și fomiști...iarăși minune când a venit Garda, Mediul, Sanepidul, Tot Statul de drept plus ăla paralel plus clanurile de interlopi... toți au venit la pomană mână-n mână, ca la Hora Unirii!!! Mai aveam un pic și-o băteam la pelerinaj pe Sfânta Parascheva, înțelegi?! Astea le numești tu, minuni? Cîțiva mici, câteva fleici?! Un amărât de grătar?! Ești complet idiot?! Crezi că mâncarea mai e o problemă, în țara asta, în ziua de azi? Băi tâmpitule, tu știi câte tone de mâncare bună aruncă oamenii și supermarketurile, în fiecare zi? Kilograme întregi! Știi că, din cauza minunatului tău grătar vrăjit, era să ne pierdem ajutoarele sociale?! Da, a venit unul de la primărie, de nu știu unde, un dom` inspector, de i-a văzut pă toți cum le curgea grăsimea pă gușe și-a zis ”ia uite băi, aveți ce mânca, bravo, nu mai aveți probleme! Gata cu ajutoarele...” I-am umplut portbagajele cu cefe de porc, abia l-am rezolvat...Minuni !...Minuni sunt peste tot în ziua de azi, băi, da`ne-am obișnuit noi cu ele! Le considerăm lucruri normale. Da` nu-s!
    Hai să-ți spun eu, care e adevărata minune, cretinule! Minune e că o mulțime de oameni sănătoși primesc moca ajutor de handicapați!... minune e că câțiva fraieri muncește de-i ia naiba, pe doi lei, ca să ne plătească pe noi, ăștia, care stăm pă degeaba pă-n palate cu turnulețe, ori pă-n Casa Poporului,...care-i mai și furăm pă deasupra! Băăăi, oamenii înfăptuiesc miracolele! Din 4 în 4 ani, da` și-n fiecare zi. Iar adevărata Minune, e cât sunt de proști !!!
La mulți ani, de 1 Mai Muncitoresc, Ziua Fraierilor care pentru Noi Muncesc! 

    Încet, se lasă cortina, aplaudă cei 6 spectatori, treptat, se-aprinde lumina. Bardul venit de la Bruxelles încheie, încă ciupind £ira:
 ”Române, nu ești ca Valer. Iar bine nu se face cu de-a sila”.

miercuri, 18 aprilie 2018

Cu moartea pe fraieri călcând


    Cu toate că am riscat enorm, plecând cu mașina din localitate, am scăpat cu viață! E drept, că, numai 30 de secunde ne-au despărțit de o moarte violentă. Nu glumesc și nu exagerez. Dacă am fi avut un avans de 30 de secunde (ce înseamnă 30 de secunde la un drum de trei ore?!), astăzi eram și îngropați. Toată familia.

     De Paște, mergem, de regulă, la soacră-mea, la Broșteni. E un ritual sacru pe care-l respectăm cu sfințenie: înjurăm când ne facem bagajele, înjurăm că plecăm târziu, blestemăm traficul, înjurăm când descărcăm bagajele, jurăm să nu ne mai luăm atâtea lucruri data viitoare, iar în final, facem o cruce mare că am ajuns cu bine. Pupăm soacra/mama/bunica, pupăm vecinii și cu sinceră bucurie, pupăm o țuică și niște sărmăluțe de post tocmai state din fiert, alături de niște turte fierbinți, de pe plită.
    Urmează sărbătorile, conform desfășurătorului consacrat de ani de zile: ouă roșii, sarmale, friptură de miel, sarmale, drob, sarmale, salată de BFF (boeuf for friends), sarmale, iar pentru fițoșii-mofturoșii care nu rezistă să mănânce aceeași mâncare de trei ori pe zi, trei zile la rând, se pot servi, la cerere, cartofi mediu prăjiți. Cartofi mediu prăjiți, adică jumătate cruzi, jumătate arși. Făcând o medie, prăjiți. Am zis că avem și sarmale? Ok... Vorba englezului, restul e cozonaci. Și friptură de miel. Care se face înainte de miezul nopții și se servește după slujba de Înviere. Deși mielul are multiple și profunde semnificații religioase, pe ăsta din tavă, slujba de Înviere îl lasă rece. Cu cât e mai lungă slujba, cu atât e mai rece. Mai bine așa, lejer sleit, să nu ne culcăm cu stomacul plin. Gustăm un pic, ne strâmbăm, ne spălăm pe dinți c-o țuică, stingem c-o bere și clătim cu vin - igiena e foarte importantă-  și gata, la nani. Că așa e de sărbători: nu mai știi dacă ai adormit pentru că ai mâncat sau dacă ai mâncat pentru că te-ai trezit din somn. Nici nu mai știm ce sărbătorim.Vorba poporului: ”Cum adică ce sărbătorim de Paște? Noi, de Paște sărbătorim următoarele: prima zi de Paște, a doua zi de Paște, a treia zi de Paște”. Genial!
   


    Ș-am încălecat pe-o terasă, ș-am avut vreme frumoasă! Și am trăit fericiți pînă la adânci sărbători și mai trăim și astăzi, dacă nu ne-a călcat vreun dobitoc cu BMW-ul.
Chiar au fost superbe zilele de Paște,  anul acesta. Poezie! Stăteam seara, la apus, privind spre Călimani, pe gânduri dus. Cu spumă pe buza de sus. Iar când menționez ”Călimani”, nu mă refer la munții de încrețire, ci la berea de descrețire.      Văzând timpul cum trece, un Călimani s-a coborât în halba mea, din draftul său, superior și rece. O dată, și înc-o dată, ziceai că-s Nadia Comăneci, pe nota de plată, la urmă, aveam 10!
     N-ai cum, nu ai nici o șansă: când escaladezi cu ochii și cu sufletul peisajul de pe Neagra, e imposibil să nu declanșezi o avalanșă de poezie! Iar spiritul tău, rănit de frumusețea naturii, agonizează o vreme, îngropat sub un morman de imagini și de senzații pure, autentice. Apoi, ca un Saint Bernard, antrenat să salveze viețile temerarilor halbiniști, apare un chelner dotat, nu cu un butoiaș de coniac, ca faimoasele și blănoasele patrupede, ci cu o bere rece și te salvează. Ba, uneori, și cu un coniac. Depinde de mărimea avalanșei.

Nota 1: Halbinist = alpinist care escaladează muntele cu privirea, ținându-se bine de o halbă de bere, la o terasă aflată la poalele acestuia. 
Nota 2: În limba maghiară, ”Călimani” se traduce ”kelemen”. Iar ”hunor” înseamnă ”hunul”, ceea ce ne dovedește că strămoșii ungurilor stabiliseră încă din vechi timpuri cine și ce munte trebuie să defrișeze.
   
      Minunea a ținut trei zile pline, fără a socoti zilele petrecute, dragă Patrie, pe șosele.
Șoselele tale.
Șosele letale!
 Însă real feel-ul, recreerea resimțită, cum s-ar spune, a fost doar de o zi, așa de repede au trecut sărbătorile pascale. Ca oricare alte zile libere, dealtfel. Iar am încărcat bagajele, iar am pupat tot ceea ce era de pupat, iar am plecat.

     Prima oprire în drum spre casă, a fost chiar înainte de a porni, când am închis portierele și am oprit-o pe soacră-mea din vorbit.

       A doua oprire a fost la Pietrele Doamnei, un loc foarte frumos, unde omul și natura, într-o perfectă armonie, și-au dat șpa..., pardon! și-au dat mâna ca să creeze o locație turistică extraordinară.
      De la intrare, te întâmpină un foarte modern sistem de parking: Vasilică. Vasilică ține loc de barieră, automat de parcare, camere de supraveghere și sistem de monitorizare a numărului de locuri libere. Nu se coboară, nu se ridică, îți ia banii fără frică, îți dă rest la... o adică, nu se sparge nu se strică, parcagiul Vasilică!
     Odată trecut de acest PR Manager (Managerul Parcării de Rahat), dispăreai cu tot cu familie, cu tot cu mașină. Atât de mare era noroiul în spațiul ”amenajat”. Parcarea la Pietrele Doamnei, în această perioadă a anului, e pur și simplu o mare de noroi cleios, din care se ițesc niște selfie-stickuri cu telefoane, amintind tragic de mașinile scufundate,de fraierii care au plătit parcarea, ca niște catarge ale unor corăbii jefuite și scufundate de pirații turismului românesc. Aceste servicii deosebite costă 5 lei. N-am plătit. Din principiu. Am parcat ”în pustiu”, 20m mai la vale, pe beton uscat, la margine de codru verde. Am trecut pe lîngă Vasilică convins că va începe să bipăie. N-a bipăit. Avea senzorul
 prea gros pentru a mai simți ceva.
  
   După noroi, am intrat în zăpadă. Zăpadă sănătoasă, juma` de metru. O chestie foarte mișto: era cald, puteam sta în tricou, dar în același timp, puteam să-mi rup ceva, trăgând o trîntă zdravănă pe zăpada alunecoasă.
    Am bifat și Pietrele Doamne-Ferește și din nou la drum, pe serpentine, prin Pojorâta, Câmpulung, o benzinărie unde am servit o cafeluță, un suc, apoi prin Gura Humorului...vreo 2 sate...apoi tot alea 2 sate, dar în sens invers, din nou Gura Humorului, ne-am întors la benzinărie. De data asta n-am mai luat nici un suc, ci am luat poșeta Stelei, uitată într-un colț, nu pe etajeră ci pe spătarul scaunului. Poșetă din piele, vintage, foarte frumoasă. Nici conținutul nu era de lepădat: toate portofelele noastre, actele de identitate și actele mașinii, permis de conducere, cardurile, tot! Plus Bixtonimul meu. Ni s-ar fi înfundat cu totul.

    Dar ce voiam să vă povestesc, de fapt, că m-am luat cu scrisul și era să uit. Înainte de a intra noi, în Tg.Frumos, era să intre dinspre Tg. Frumos, un dobitoc, în noi.
    Idiotul a ignorat faptul că avea vizibilitate zero, fiind în rampă, a ignorat faptul că lungimea coloanei era formată, nu din 2-3 mașini, ci din 20-25 autovehicule, a apăsat pedala, a intrat în depășire și ne-a apărut în față, pe contrasens, în pantă. Cu vreo 200 km/h. În loc să frâneze, a început să-mi dea flashuri, că adică să rezolv eu situația creată, că am mașină mai mică în rang. Doar n-o să frâneze un BMW în fața unui pârlit de Mitsubishi, nu-i așa?
Am tras dreapta cât am putut, am frânat până la oprire și i-am creat condiții neterminatului să se strecoare printre coloana de pe contrasens și umila mea mașină. Și trece. Și merge mai departe. Nepedepsit, fără nici o consecință. Trece criminalu-n zare, eu mă uit și el dispare.

     După ce a trecut șocul, m-am întrebat: cum ne apărăm noi, oamenii obișnuiți, fără pile, fără bani, fără partid, de chelboșii tatuați, de beizadelele cu muci uscați la nas, de pițipoancele care, înafară de volan și oglinda mașinii, consideră toate celelalte butoane inutile?
     Mi-am dorit să fi avut o cameră video pentru trafic, la mașină. M-aș fi dus cu imaginile direct la Poliție. Dar mi-am revenit repede din visare. Să mă duc, ca să ce?...

     Da, neavortatul ăla, e principalul vinovat. Dar nu e singurul. Maaamă, dar ce rând are după el:
1. Cei care i-au vândut permisul de conducere (nu cred că l-a luat pe bune, tot cu știința șpagologiei aplicate a reușit);
2. Lipsa autostrăzilor. Boul ar fi mers pe banda sa, fără să vin eu pe contrasens, nu ar fi fost depășire de coloană, plus camerele de supraveghere care ar mai descuraja taurii ăștia furioși;
3. Poliția rutieră, care stă la cerșeală în localități, unde, oricum, nu se circulă tare. Dacă v-ar păsa de siguranța traficului un pic mai mult decât de amenzi și șpăguțe, ați sta ÎNAFARA LOCALITĂȚILOR, domnilor milițieni, pe binecunoscute porțiuni de drum care, se transformă prea des, în piste de decolare pentru mașini scumpe, majoritatea lor de proveniență furate, închiriate sau cumpărate din bani furați. Bani furați ilegal, sau bani furați legal;
4. legiuitorii, care emit legi menite să facă viața de criminal, în România, să merite a fi trăită din plin;
5. mama și tata lui, pentru că nu au folosit metode contraceptive și au lăsat slobodă creatura asta, prin lume, să omoare oameni nevinovați;
6. cine vede așa ceva, are posibilittea să înregistreze/fotografieze și nu raportează. Am înțeles că probele video nu mai sunt sau nu vor mai fi admise în instanță? în fine.

    Mai putem face liste cu vinovați. Cu lucruri care ar trebui schimbate. Cu ce vreți voi. Între timp, mor oameni. Nu toată lumea are 30 de secunde. Pentru cineva care și-a adunat familia cu fărașul de pe șosea, nu mai poate schimba nimeni, absolut nimic. Dar pentru cei care, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge în această situație, din aceleași motive, ce facem? Nu facem nimic?!
    Ba da, facem. Modificăm Codul Rutier: Fărașul auto, omologat, obligatoriu!