Cu aproximativ 2 luni în urmă m-am decis să recuperez câteva frânturi din trecutul meu. O parte din acesta este înregistrat în format digital pe niște casete. Ca să nu fie simplu, în calea uitării s-a pus o piedică greu de înlăturat: camera video, esențialmente necesară procesului de trecere a imaginilor de pe casete pe hard-disk, s-a stricat. Stricato, i-am zis. Și am dus-o la reparat. La un SRL, nu la vreun amator acasă. Reparatorul mi-a zis că va dura vreo săptămână. După o săptămână și jumătate, l-am sunat, cu oarece speranțe pozitive. Nu-i dăduse de capăt, dar nici nu era totul pierdut.
După vreo lună, îmi recita în telefon că dacă nu s-ar fi priceput s-o repare, nu ar fi luat-o.
După două luni am zis gata, m-am dus să-mi iau stricata înapoi, nemulțumit, resemnat, dar mai ales dezamăgit. Dezamăgit, pentru că, în mintea mea, credeam că mă pricep, cât de cât, la oameni. Dar am uitat esențialul: priceperea asta îți folosește doar dacă trăiești între oameni. În fine.
M-am dus la sediul firmei, am luat geanta cu camera aproape așa cum am adus-o, dacă nu mai rău, prilej bun pentru domnul din spatele tejghelei, să tacă. N-a făcut-o. A zis ceva de ”încă un client nemulțumit”, în sensul că eu nu pricep că e normal ce se întîmplă acolo. Ce-i drept, la partea cu nemulțumirea, nu l-am putut contrazice. Lucru confirmat și de foarte multele review-uri de o stea pe care le are stabilimentul respectiv. De ce m-am mai dus acolo dacă am văzut ce reputație proastă are? Din două motive: 1. nici eu nu-s vreun mare dăștept, așa că am citit despre suferințele clienților abia după ce am lăsat aparatul la reparat și 2. nu aveam nici o altă opțiune.
Faza cea mai tare a venit la final: cu un tupeu incredibil, domnul care mi-a ținut camera două luni (și cred că ar mai fi avut baliverne de îndrugat la telefon pentru încă cel puțin jumătate de an) fără să-i facă nimic bun, mi-a cerut 30 lei! Nu mi-a venit să cred. L-am întrebat pentru ce. Mi-a răspuns că atât face munca lui de diagnoză. Efortul lui, că a desfăcut-o să vadă ce are. La ce nervi aveam, mi-a fost imposibil să plec de acolo și defect și cu banii luați. Nu i-am dat nimic.
Exact asta reclamau în recenzii și cei câteva zeci de clienți care s-au fript cu firma respectivă: timpul nepermis de lung și lipsa oicărui rezultat. Ai zice că modul ăsta de a trata clienții e faliment sigur. Nu și în România. Fraieri disperați ca mine, încă țin șandramale ca asta, pe linia de plutire. Așa că, dragilor, dacă vreți o idee de afaceri și nu aveți, luați de aici: Operă de manoperă. Vă faceți că munciți și se vor găsi câțiva fraieri care chiar vă vor plăti. Deschideți un fel de hotel -domiciliu forțat ar fi mai potrivit- pentru electrocasnice. Sau pentru ce vreți voi. Luați obiectul, îl puneți pe un raft vreo câteva luni, apoi îl returnați (îl ștergeți de praf, un pic, înainte) și colectați banii pentru tot acest efort. Simplu, eficient.
Da, aș fi plătit niște bani. Dacă, de la bun început, mi-ar fi spus cât costă s-o desfacă și să vadă ce are. Și dacă ar fi făcut asta pe loc. Cu prezumția de rezolvare a cazului, nu pe sistemul lasă că vedem după aia dacă se poate face ceva. La fel de bine mă puteam duce la o doamnă în etate care vinde pătrunjel pe bordură, lângă piață. Mamaie, ce crezi, se poate repara acest handycam digital? Ce crezi că are? La fel ca meseriașul, dar exact la fel, s-ar fi priceput și dumneai s-o țină două luni și apoi să-mi ceară 30 de lei. Aș fi fost mai câștigat în cazul ăsta, măcar mă alegeam cu ceva verdețuri, cu care, spre deosebire de un aparat inutil, aș fi putut face borș!
Totuși, așa cum zicea regretatul Gyuri Pascu, azi mă îndoi de decizia luată la nervi. Am cerut păreri de la câțiva oameni. O majoritate a zis că ar fi trebuit să-i dau, cealaltă majoritate a zis invers, că, la cum am fost servit, nu merita. Voi ce ziceți, să trec pe acolo să-i dau ăia 30 de lei? Cred că mă duc.
