Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

luni, 28 decembrie 2020

Cu porcul în Piața Unirii



     

Poza asta n-are legătură cu textul, e tubul catodic al amintirilor  

     
 
               Asta chiar că trebuie povestită! E de sezon.   Cu excepția câtorva mici înflorituri de decor,   întâmplarea la care mă refer, e cât se poate de   reală. Păcat că nu am imagini care să vă   afecteze  emoțional, un clip video ar fi fost   excelent. Oricât m-aș stărui să găsesc cuvintele   potrivite, o simplă narațiune nu poate reda   dimensiunea bufă a evenimentului. Pe de altă parte, dacă ies din zona de confort și mă apuc   un  pic de gândit, parcă e mai bine că, pe atunci,   încă nu existau smartfoane și nici social-media. Garantat, aș fi fost mai viral decât Covidu`! Acestea fiind zise și acestea fiind condițiile, măi băieț-măi băieț, puneț mâna pe hârleț dacă altceva n-aveț și haideț să vedeț, scoatem porcu` din coteț.

     Să tot fi fost iarna lui `93. Sau `94, nu mai țin minte. Oricum, anul nu are nici o importanță. Important de precizat este, că, în acele vremuri tulburi (mă refer atât la perioada de tranziție, cât și la perioada tulburelului), eram un tânăr și entuziast colaborator al unui săptămânal de satiră și pamflet. Pe parcurs,entuziasmul ăsta s-a mai erodat un pic, ”s-a mai curbat”, cum spun americanii. Un motiv bun de dat ca exemplu este redat, așa cum a dictat memoria, în cele ce urmează.

      Infidelitatea, în general, se sancționează. Nu și infidelitatea cititorilor. Asta se premiază, în scopul fidelizării. Așa stând lucrurile, apropiindu-se și sărbătorile de iarnă,  s-a lansat în paginile ziarului un oarecare concurs, oferindu-se ca premiu, nici mai mult nici mai puțin, decât un oarecare porc viu. Concursul, poți să mă tai (ca pe porc, de Ignat), că nu mi-l amintesc. Pe porc, însă, n-am să-l uit niciodată! Iată de ce: eu am fost Alesul! Am fost desemnat să decernez personal, importantul trofeu. Asta, încă, n-ar fi fost o problemă, credeți-mă. Porci s-au mai dat și se vor mai da. Mai vii, mai morți, mai întregi, mai tranșați, fiecare cu soarta lui. Însă, de regulă, când se întâmplă așa ceva, se întâmplă în condiții adecvate de transport, de manipulare, asigurându-se necesarul suficient de participanți la tranzacție, pentru cărat, urcat, descărcat, stăpânit, smucit etc., detalii care fac diferența între o acțiune de succes și o catastrofă. Aici trebuie să mă opresc un pic și să spun că eu am reușit imposibilul: o catastrofă de succes!

      Beleaua cea mare a fost locația ceremoniei de premiere: Piața Unirii. Nu-mi explic nici în ziua de azi ce a avut în cap cel care a stabilit locația asta. Pe bune, cu cât stau mai mult și mă gândesc, cu atât mai mult cred că porcul a ales-o, să fie multă lume, martori, ca să nu pățească nimic.

      Era o dimineață incertă, de decembrie. Să ningă, să nu ningă. Să plouă, sau să nu. Eu, ca niciodată, prezent la ora stabilită, punctual ca un ceas elvețian. Cei cu care ar fi trebuit să mă întâlnesc, erau și ei punctuali, în felul lor, tot ca niște ceasuri, însă niște ceasuri rămase la ora de vară. Cine erau aceștia: în primul rând porcul și cei care-l însoțeau, urmat de câștigătorul premiului și de un coleg de la ziar, fotoreporter, cu sarcina de a imortaliza momentul. Eu ar fi trebuit să iau un mini-interviu fericitului câștigător, să mulțumesc aducătorilor că n-au întârziat mai mult de 15 minute peste ora academică și să urez tuturor sărbători fericite, mai puțin porcului, din motive lesne de înțeles. 

      Primii, au ajuns, firește, bossu`-caltabossu`& CO, adică porcul și Ceilalți Oameni, mai precis doi. I-am alintat, în sinea mea, Porcco și frații săi, avec de Alain Cochon, dar se pare că băieții se alintaseră  deja, cu ceva, de dimineață: porcul era împodobit cu o stufoasă ghirlandă argintie, înfășurată în jurul gâtului, iar pe o laterală a bietului animal, cineva mâzgălise o sinceră urare, ”La mlți An ”.  Probabil ar fi scris mai mult, dar, uneori, rezervorul inspirației depășește cu mult rezervorul unei biete carioci. Nici n-am apucat bine să le mulțumesc de mamă pentru că m-au lăsat să aștept în frig o oră și ceva, că s-au făcut nevăzuți. Au legat porcul de una dintre coloanele de piatră de pe latura dreaptă a Pieței Unirii, mi-au pus sfoara în mânâ și duși au fost. Părerea mea e că și astăzi, tot duși sunt. 

     Cu vreo două zile înainte de asta, avusesem un examen cu un prestigios profesor de contabilitate. Aplicând regula de trei simple, am studiat materia unui semestru întreg, în doar trei zile, aproximativ trei ore pe zi. S-a întâmplat să iau o notă decentă, cred că am picat pe subiect, nu mai știu exact cum a fost, cert este că, după examen, pe holurile facultății, a fost o fază ca în comediile proaste și predictibile: tocmai când un coleg exclama, admirativ, ”aaa!!! tu ai venit cu porcul, de fapt! Și la parțial tot cu porcu` ai fost! Ce baftă ai!”, profu` să fie chiar în spatele nostru. Să vii ”cu porcul” la examen, pentru cei care nu știu, înseamnă să vii la noroc, să nu înveți. Profesorul mi-a aruncat o privire din care să înțeleg, fără nici un dubiu, că a auzit cu cine am venit la examen. Acestea fiind datele problemei, nu știu dacă vă puteți imagina ce față a făcut Somitatea Sa când m-a văzut, literalmente, cu porcul, în centrul orașului! M-am blocat și eu, total. Parcă eram, din nou, la examen. Din reflex, am dat să citesc de pe fițuică. Neavând fițuică, am citit de pe porc: ”La mlți an! Să trăiți, dom` profesor!...”. 

       Într-un final, miracol de Crăciun, au ajuns și celelalte personaje: câștigătorul concursului cu fiul său (un om la vreo 50 de ani și un tânăr la vreo 20), plus pozarul. Bucuros, am dezlegat porcul, l-am luat de funie și l-am înmânat celui în drept. Ca într-o povestire de Creangă, știți voi care, omul mă întreabă cu un zâmbet tâmp: ”Da` nu mi-l aduceți acasă? că io așa am crezut că mi-l aduceți acasă...că în mașină nu încape”. Ce să zic, pe undeva, avea și el dreptate. Cine-a gândit-o pe asta cu Piața Unirii, a cam avut șoriciul gros! I-am explicat că trebuie să se descurce, mașina cu care fusese adus tovarășul, plecase și alta nu aveam. Asta e. Tot ce-i gratis e scump. Și se trezește colegul să ne facă o poză. Cu blitz.  

     Simțind el, că i se încalcă dreptul la propria imagine, dar și speriat de blitz, odată s-a smucit dihania și cu tot cu sfoară și beteală a început să alerge prin stația de tramvai, guițând, disperat, după ajutor. Tramvaiul, plecase. Au urmat scene demne de Stan și Bran, Charlie Chaplin și Las Fierbinți. Oamenii fugeau după tramvai, eu fugeam după porc. Mă temeam că-i facem pomana acolo, pe linia de tramvai. Da` de unde! Porc olimpic. Triplu medaliat cu aur la sprint pe distanțe scurte și alergare în zig-zag. În tot timpul ăsta, guița de cădea tencuiala de pe Palatul Braunstein. Nu vă mai povestesc ce glume din categoria ”să se pupe mirii în Piața Unirii” am auzit din mulțime, de s-a enervat și porcul! Normal, are și el, demnitatea lui! Era momentul lui de revoltă, Revoluția lui! Vorba aia, de Crăciun, și-a luat porția de libertate. Asta e problema cu libertatea. Nu că n-ar fi bună, e excelentă, însă porțiile sunt prea mici. Dar el nu știa asta, cred că era fericit. Cum am fost și noi. Însă timpul a trecut, noi am rămas în urmă, pe când porcii s-au europenizat. Fericirea lor e importantă. Nu mai pot fi sacrificați decât prin asomare, iar, mai nou, nu mai pot fi sacrificați de loc, pentru că nu e voie să cumperi carne de porc de la crescătorii români, ci numai de import, din supermerkel. Pardon, din supermarket. Așa se face că, după 30 de ani, oamenii o duc tot mai greu, însă porcii o duc tot mai bine. Dacă la fericire nu aveți acces direct, țineți aproape.

    Speriat de mulțime, fugarul a cârmit spre statuia lui Cuza, făcând cărare printre porumbei. Vreo doi copilași încotoșmănați, făceau ceea ce toți copii ieșeni au făcut la timpul lor: fugeau printre porumbei, umplând pampersul de râs, atunci când aceștia își luau zborul. Așa era în Piața Unirii în acea dimineață: doi copii, un porc și cu mine, alergam voioși, speriind porumbeii. Ca și cum viața nu mă umilise destul, dinspre strada Lăpușneanu, au apărut trei colege de facultate. Una dintre ele, chiar de interes, la vremea aceea.Văzând o jucărie nouă, porcul, copii au alergat spre el. Porcul n-a zburat. În schimb, au sărit, țipând, mămicile. Grăsunul a încremenit pe loc. Din doi pași am fost lîngă el. L-am prins. Am salutat fetele și ca să trec peste penibilul situației, am făcut o glumă, spunându-le că mi-am cumpărat pateu de ficat de la IKEA. Au râs. Lucrurile au intrat, brusc, în normal. Atât cât se putea. Numai că, așa e omul. Mereu vrea mai mult. Nu se mulțumește cu ce are. Nu știu de ce naiba mi s-a părut mie, atunci, că ăla ar fi un moment bun s-o invit pe domnișoara respectivă, mai pe seară, în oraș. Și-o invit. Și se gândește o secundă. Era frumușică tare, semăna cu o actriță din Twin Peaks. Zâmbește cu ochii de chihlimbar și simt pe față căldura privirii ei. Și pe adidași simt ceva cald: se pișa porcul. Un copchilaș, scăpat de maică-sa îl trăsese de coadă. Mama țipă, vine să își ia odrasla, eu nu mai știu cum să-mi cer scuze și să intru în pământ...Până în ziua de azi, sunt convins că, băieții ăia doi care au adus marfa, atunci când au băut în acea dimineață, au dat de băut și porcului câteva beri. Așa, ca să stea liniștit.

      Se însera. Prin aburul diafan, luminat de ultimele raze ale soarelui de iarnă, abur ce se ridica în aerul rece din căldura Fluviului Galben al porcului, priveam la cele trei fete cum se îndepărtează, râzând în hohote. Porcul mă trăgea de funie, spre niște gunoaie care căzuseră dintr-un coș prea plin. Resemnat, l-am lăsat să scurme un pic prin ele. Mândrie, rușine, penibil, ridicol, imagine, stimă de sine, toate astea erau niște noțiuni goale de conținut, precum ambalajele printre care scurma porcul. Îl înțelegeam perfect: și mie mi se făcuse foame.

     L-am tras de funie până în parcare, unde mă așteptau stimații cititori câștigători. Eram un lac de transpirație și un munte de nervi. Ce peisaj frumos! De la înălțimea muntelui de nervi, am aruncat nevinovatul animal în brațele celor doi beneficiari, răcnind un ”sărbători fericite” ce a sunat ca o amenințare cu moartea. Mi-am luat pozarul, am întors spatele trecutului și am plecat cu viteză maximă. Cu o ultimă încercare, nefericitul câștigător a strigat după noi: ”Și eu, unde-l bag, acuma?!”. M-am întors semiprofil, sătul de toate porcăriile din ziua aia și mi-am amintit o replică pe care o auzisem recent într-o scenetă: ”Bagă-l în partid!”.

 

miercuri, 16 decembrie 2020

La farmacia de pe colț


        

sursa: Turist în orașul Iași

              Într-o zi oarecare, în cursul dimineții, pe       neașteptate, îmi sună telefonul. După o vârstă, nu     mai contează dacă e ceasul sau telefonul. Important e că ți-a sunat. La urma urmei, ai ceas pe telefon, nu? E același lucru. Vă spun, când îți sună telefonul așa, de capul lui, fără să aștepți vreun apel anume, nu e bine. E orice, numai bine nu. De regulă, cineva îți cere ceva. Sau te anunță ceva nasol. Două variante ai, atât. Mă uit să văd cine mă sună: mama. Asta înseamnă că am șanse egale pentru ambele variante. Reușesc să răspund din prima. De obicei împing bulina aia verde în sens invers celui dorit și închid apelul. Acum, însă, am făcut inversul gestului invers. Se mai întâmplă, e ca atunci, când, din prostie, ai un moment de geniu. Noroc că nu-și dă seama nimeni. Răspund, alo, săru`mâna. 

      Aproape de fiecare dată când sună, indiferent de motivul apelului telefonic, mama trebuie să mă întrebe, cu o voce gâtuită de îngrijorare, compasiune, disperare, dezaprobare, dezamăgire, resemnare și amenințare voalată, dacă avem acasă, de mâncare. Se referă la familia mea ne-tradițională. Adică fără vitrine și servante în sufragerie, fără masă pe mijloc și fără persane pe jos. De fapt, nu e chiar o întrebare. E un fel de durere părintească, mereu vie. Mâncare nu ai decât la mama acasă, să fie clar. Dacă pleci de acasă, poate că nu mori de foame, dar nici nu trăiești. Nu știu exact ce-și imaginează părinții din generația a lor mei, sau ce nu-și pot imagina, dar am impresia că unul dintre marile mistere ale vieții, ale cosmosului, fenomenul pe care ei nu și-l pot explica, e cum ***da mă-sii reușesc copii lor (pe care ei înșiși i-au pregătit pentru viață!) să nu moară trăind pe cont propriu, ba mai mult, să se integreze și să funcționeze în societate ca și cum n-ar mai avea nevoie de ajutorul părinților?! Cum fac asta?! Cum naiba reușesc?! Până acum două zile nu știau să-și ia din frigider și să-și încălzească o farfurie cu borș sau un pahar de lapte și acum, deodată, stiu să facă de toate??? Imposibil!!!  

     Răspund, alo, da, avem de mâncare, da suntem bine cu toții. De când cu Covidu`, s-a adăugat și asta cu sănătatea, cum ne simțim. Stupoare, bine. Nu avem Covid. Nu înțeleg cum de nu avem, știu, e absurd, ar fi trebuit să avem de trei ori pe zi la cât de netradiționali suntem. Dar exact ca prostul ăla care participă singur la un concurs de prostie și iese pe locul doi, de prost ce era, bineînțeles, nici pe noi n-a reușit să ne prindă virusul, dar nu pentru că n-a putut, ci pentru că n-a vrut, că vorba aia, are și el standardele lui. Chiar dacă e made in China.

     Odată ritualul Q&A încheiat, trecem la subiect. Subiectul a fost o doză de vaccin antigripal, pe care bunicul a rezervat-o telefonic, la o anumită farmacie, unde ”doamnele îl cunosc”, cu rugămintea ca, după program, s-o ridic eu, de acolo și să i-o aduc cu următoarea ocazie. Nimic mai simplu. Programul a ajuns inevitabil la final, iar eu am ajuns la farmacie, regulamentar, cu masca pe figură. M-am bucurat că nu era aglomerat și am intrat, zâmbind larg, mai mult cu ochii. După un paravan de plexiglas, patru ochi lucește, două farmaciste: una-i ocupată, una mă privește. Bunicul e ditamai client VIP acolo, ceea ce mă face și pe mine, ca trimis al lui, un pic de VIP, mai mic, să zicem client vipuleț. Cu alte cuvinte, ceva mai mult decât un oarecare. De pe această poziție confortabilă, m-am adresat doamnei, cu care, spre ghinionul ei, am stabilit contactul vizual, atunci când am intrat:

- Bună ziua, aș dori să ridic un vaccin antigripal rezervat pe numele X. 

- Dar noi nu facem rezervări, nu are rost, avem suficient vaccin, îmi explică ea. 

         Gata, nu mai eram vipuleț. Eram un oarecare.

- Am înțeles. Atunci, dați-mi vă rog, un flacon, o cutie, cum aveți, zic eu.

- De care doriți? avem două sortimente. 

- O clipă...

         Sun la maică-mea, îi spun că nu există nimic rezervat pe numele X, îi spun de ce, o întreb de care vaccin să iau. Pentru un bătrân de 95 de ani, îmi spune ea. Redevin special. Nu multă lume are un bunic de 95 de ani. Cu mama în telefon, revin cu precizări la doamna farmacistă, care, mi-era extrem de clar, nu se distra la fel de bine ca și mine:

- Bunicul meu are 95 de ani. Ceva pentru el.

- Nu are importanță vârsta, sunt universale vaccinurile.

        Iar m-a retrogradat - ”nu are importanță vârsta”! Deja eram la un nivel mai jos de ”oarecare”, eram pe undeva, pe la ”acela”. Dar să revenim la mama, în direct, prin telefon.

Mama: - Măi Nicule, noi când am sunat azi-dimineață la farmacie... 

        N-am așteptat restul poveștii. Nu era nici locul, nici momentul. Pentru că, oricât ar fi fost de relevantă, oricât ar fi fost de captivantă, de bine spusă povestea, în final tot între alea două nenorocite de vaccinuri trebuia să aleg! Iar doamna farmacistă, după expresia măștii de pe figură, deja se gândea serios să-mi prepare o otravă puternică.

- Mamă, aveți vreo preferință? Ați deliberat? Verdictul, vă rog.

- Ia-l pe ăla care are protecție pentru cât mai multe tulpini de virus.

        N-a funcționat nici asta. Am impresia că și la categoria ”tulpini”, vaccinurile erau la egalitate, dacă mi-amintesc bine. Mai rămânea categoria ”preț” pentru departajare. Aud șușoteală în telefon, apoi ceva, ca o concluzie. Mă bucur, înseamnă că s-au decis.

Mama (bunicul îi sufla, în continuare, ce să zică): - Nicu, ia întreabă, te rog, dacă este doamna Cutare. 

        Deja nu mai înțelegeam nici eu ce se întâmplă: caut vaccinuri sau farmaciste?

- Doamna Cutare este?, întreb, din inerție, fără să mă gândesc la consecințe.

       Ce expresivi sunt ochii atunci când restul feței e ascuns sub o mască! Doamna s-a uitat la colega ei, colega i-a întors privirea, iar eu am descifrat cu ușurință schimbul lor de priviri: ”Ce idiot! Nu vede că suntem numai noi două aici?!”... Meritam un răspuns de genul ”avem, însă pentru doamna Cutare, vă trebuie rețetă”.

- Nu, a fost de serviciu azi-dimineață. 

      Îi comunic maică-mii cruda realitate din teren. Vaccin rezervat nu, pile la farmacie, nu. O aud sfătuindu-se cu bunicul. Apoi, la telefon:

- Măi Nicule, azi dimineață, doamna Cutare a zis...

      L-am luat repede pe cel mai ieftin, mi-am cerut scuze și am dispărut în noapte. Am uitat otrava.

     Vaccin din cel scump, mai aveau doar un singur flacon. Ghinionul meu a fost că am intrat în farmacie înainte de a se vinde și ăla. Ar fi rămas un singur sortiment. Iar în cazul unui singur sortiment, alegerea mea ar fi fost, evident, mult mai simplă...

     Însă, norocul meu (incomparabil mai mare decât ghinionul) este că, încă mai pot să fac cumpărături pentru bunicu și că mama, încă mă mai întreabă, la telefon, dacă am de mâncare acasă. Indiferent de motivul pentru care m-a sunat.  


luni, 7 septembrie 2020

Mușuroiul

       


       Mă uitam, duminica trecută, la un mușuroi de furnici. Strașnic mușuroi! Nu la televizor, cum se obișnuiește, ci chiar live, într-o pădure, undeva, pe la Dobrovăț. Ocupație obișnuită, normală, pentru o zi de duminică, pe la prânz. Mai ales când e caniculă maximă. Am ieșit la plimbare, să ne mai adie vântul prin plete. Mari iubitori de natură. Coincidență sau nu (NU), ni se cam terminase stocul de bere. Așa că, în loc de bere și Netflix, adiere din fix-pix. Ne plimbam noi, așa, vorba lui Micolov, Dumnezeu să-l odihnească, pe cărarea vieții, când deodată, cum intri în pădure, pe stânga, un mușuroi imens. Mare. Relativ măricel, în raport cu furnicile, dar mai ales în raport cu ceea ce știu eu despre mușuroaie. În fine, pe moment, mi s-a părut un fel de mică ”piramidă de la Gizeh” a furnicilor de la Dobrovăț. Cum mă uitam la furnicăreala aia neîntreruptă, m-a bufnit râsul: furnicile nu au religie. Cu toate astea, iată că, undeva, deasupra lor, exista acum, literalmente, un moș bărbos, cu barba albă, care dacă ar fi vrut, ar fi putut să le pedepsească pentru că munceau duminica. Sau, la fel de bine ar fi putut să le deie firmituri, dulciuri, mă rog, ce le mai place lor, tot pe motiv că e duminică. Nu știu. Misterioase sunt căile bărboșilor. Oricum, mi s-a părut comic că pot exista situații în viața asta, pe planeta asta, în care moșul atotputernic, cu barba albă, care se pogoară de undeva, de prin văzduhul cerului, e pe bune!

      În aceeași logică caniculară, poate că furnica gigantică care stă, la rândul ei, deasupra noastră și pe care o ignorăm, ne privește și ne percepe tot ca pe niște mușuroaie prin care mișună emoțiile. Niște mușuroaie, care, atunci când sunt golite de speranțe, sentimente și dorințe, rămân doar niște grămăjoare, neânsuflețite, de pământ. Oricâte firmituri de rugăciune am presăra ca să le aducem înapoi. Cum să răspundă o furnică gigantică la rugăciuni? Și mai ales, cum să înțeleagă o furnică gigantică de ce nu ne mulțumim niciodată cu ce avem și vrem ba un mușuroi prea mare pentru câte furnici avem, ba mult prea multe furnici pentru cât ne poate mușuroiul!

       Sincer, nu știu ce am vrut să spun cu asta, dar sună a concluzie cu ghivent. Revin: așa vorbesc bărboșii, în cimilituri, nu vă bateți prea mult căpșoarele voastre frumoase cu chestii de astea.

       


luni, 24 august 2020

Drepturile copilului

      La o creșă, bebelușii, împărțiți în 2 tabere, țipă, își aruncă cu jucării în cap, se bat, se trag de păr (care au) și de pijămăluțe. Ar fi trebuit să fie ora de somn. Supraveghetoarele, ca în fiecare zi la această oră, sunt în cu totul altă parte, rezolvându-și problemele personale, convinse fiind că bebeii dorm ca niște îngerași. Ceea ce a și fost adevărat pentru vreo zece minute. Acum se bat și vociferează ca niște drăcușori de copchii.

      Dar ce s-a întâmplat? Bebe Puiu a văzut aseară, la televizor, o poveste în care se spunea că și copii au drepturi. Există undeva, în lume, o carte mare și colorată în care scrie că toți copii au voie să facă ce vor ei, că sunt tot oameni, ca și oamenii mari, chiar dacă sunt mai mici. S-a gândit bebe Puiu cât s-a gândit, până când a înțeles: adică oamenii mari nu le dau voie copiilor să facă niște lucruri, nu fiindcă nu e bine, ci fiindcă așa vor ei, oamenii mari, să facă copii numai cum zic ei și numai ce vor ei! Oamenii mari sunt răi și tot ce spun ei e rău pentru copii. Așa nu se mai poate. S-a uitat la colegii lui de creșă care încercau să adoarmă, pentru că așa le-au spus oamenii mari, pe salteluțe, a aruncat păturica cât colo, s-a ridicat în picioare și a zis tare, să-l audă toată lumea:

- Nu vleau să dolm! E dleptu meu să nu dolm! Vleau să mă joc. Cine mai vlea să se joace?

     Imediat s-a ridicat Mugurel, un copil obraznic, chel și clăpăug: 

- Hai să ne jucăm de-a restaurantul ! Veniți la restaurantul meu! Și mâncați câtă ciocolată vreți voi!

     În scurt timp, rând pe rând, toți copii s-au ridicat, au ales o tabără și a început scandalul. Unii susțineau că pampersul, restricția la ciocolată și la prize ar trebui să dispară. Alții, dimpotrivă, zbierau că pamperșii sunt necesari dar ar trebui schimbați mai des, ciocolata nu e chiar bună, că dacă mănânci foarte multă riști să te murdărești din cap până-n piciorușe și să zică lumea că ești țigan, iar dacă bagi degetele în priză, ți se scoală tot părul din cap și te doare scheletul din corpul transparent.

     Puiu țipa sus și tare că toți copii au dreptul să facă ce vor ei, iar cei care vor să-i asculte pe părinți sunt lași și le pasă doar de lăpticul lor, când, de fapt, ar trebui să lupte pentru drepturile copilului, care sunt mult mai importante decât jucăriile și desenele animate. Marcel și Rafi (diminutivul de la Arafat, un copil străin, pe care ceilalți copii îl antipatizau pentru că era diferit), au amenințat că, cine se atinge de ciocolată sau de prize, va fi pârât la doamna educatoare. 

    Zis și făcut. Puiul mamii Puișor și-a scos pampersul și a început să-l învârtă deasupra capului. Adepții săi l-au imitat. Cu pampersul nostru facem ce vrem noi! a fost mesajul lor. Da, dar ne deranjați și pe noi! a fost replica conformiștilor. Nu mai are rost să pomenin că, în două minute, tot dormitorul creșei din tavan, pe pereți și pe geamuri și toți copii, din cap și până-n tălpi, erau plini de pipilică și căcuță. - La ciocolată!, continuă Puiu revoluția. Copii s-au repezit la rafturile unde știau ei că ascund îngrijitoarele ciocolata și dulciurile. Au tras măsuțele lângă perete, au pus scăunele peste măsuțe și cutii de lemn peste scăunele, au întins niște brațe de robot făcute din Lego și au dat jos de pe rafturi ciocolata și toate dulciurile. Cei mulți, mințiți și oprimați nu s-au oprit aici. Și-au exercitat toate drepturile de care au fost privați până atunci: joaca cu focul, cu foarfecele și altele...

     Chemați de urgență, oprimatorii, dictatorii de părinți, că altfel n-avem cum să le spunem, abia au încăput printre ambulanțe, mașini de poliție, pompieri și alte girofaruri. S-a făcut infarct în masă, s-a leșinat în familie, s-a plâns pe grupe. Din focul abia stins care îneca holurile cu un fum înțepător, erau scoși, pe targă, revoluționarii puiunezi. Care mai arși de la foc, care mai pârliți de la prize, care fără un ochi sau fără un dinte de la joaca cu foarfecii și alte obiecte ascuțite. Mai erau și cei care intraseră în comă diabetică de la dulciuri. Lupta pentru drepturile copiilor a fost câștigată. Păcat, însă, că nu prea mai erau copii care să se bucure de victorie.

       La sfârșit au ieșit și trădătorii, spărgătorii de grevă. Lașii, egoiștii, cei cărora le pasă mai mult de budinca lor din farfurie, decât de înaltele drepturi ale omului copil, cum i-a numit Puiu, au ieșit din toată treaba asta vii și nevătămați. Cam plini de rahat și speriați zdravăn, ce-i drept, dar sănătoși. O fetiță inocentă, încercând să ajute un coleg întins pe o targă, gemând și ținându-se cu mâinile de burtă, i-a întins o bucățică de ciocolată: - Mai vrei drepturile copilului? Nefericitul, pur și simplu, a explodat: - Libertățile astea ne omoară!!! Vreau la mamaaaa!!!

    

miercuri, 19 august 2020

Pandemia vrajbei noastre

     Salut. Te rog, lasă bâta jos. Calm. Înainte de a-mi crăpa capul ca pe un pepene (”de Dăbuleni” e deja pleonasm), să știi că port mască pentru că mă tem. Pur și simplu mi-e frică, recunosc. Nu port mască pentru că așa mi-a dictat Vela sau Arafat sau oricine altcineva. Nu port mască nici pentru și nici împotriva cuiva sau a ceva. Și nici nu sunt plătit pentru a face propagandă, din păcate. 

      Da, e neplăcut. Mai ales acum, vara. Dar mult mai neplăcut ar fi să moară cineva din cauza mea. De exemplu, părinții mei sau bunicul. Nu aș putea trăi cu gândul ăsta, chiar dacă ar fi imposibil de stabilit fără echivoc, că au luat virusul de la mine. Atât de fricos sunt. De asta port mască. E alegerea mea, chiar dacă nu înțelegi asta și nu ești de acord cu mine.

     Am să încerc să-ți explic altfel, dintr-o perspectivă ceva mai apropiată de a ta: dacă s-ar interzice prin lege purtarea măștii, eu tot aș purta-o. Riscând amendă. Probabil că, în situația asta, eu aș fi cel care aș înjura pe facebook pe acești dictatori care îmi încalcă dreptul meu fundamental de a mă apăra de viruși, chiar dacă totul e o născocire, cu scopul de a subjuga popoarele lumii. E doar o mască. Nu e o declarație politică, nu e un pericol la libertățile fundamentale ale omului, nu e preludiul unui ”1984”. E doar un căcat de pânză cu două sfori, ce plm! 

     Ok, pentru tine e mult mai mult decât atât. Poate că pentru tine, a purta mască, înseamnă că ai cedat în fața Sistemului. Respect asta. Și sunt de acord că o parte din măsurile guvernamentale anticovid sunt greșite. De exemplu, faptul că restaurantele nu pot funcționa la interior. Asta e o tâmpenie. Și impunerea unei ore de închidere e o altă tâmpenie. Cum adică, covidul nu se poate transmite și până la ora 23,00? Ce mai contează încă două-trei ore de funcționare? 

     Cum să fie asta un pericol pentru populație? În primul rând, nu e obligatoriu să intri în restaurant. În al doilea rând, legea nu-ți impune să stai până la 6,00 dimineața. Distracția, divertismentul, timpul liber, într-un cuvânt, viața personală, trebuie să fie suma unor alegeri personale, asumate. După mine, aș lăsa libere distrăcțiile și turismul, după bunul plac al tutulor. Vrei club non-stop? Ia de aici! Fără măști, distanțare, dezinfectant, căcaturi. Nimic! Mesele la 1 cm una de alta, câte 15 la masă și 12 sub masă, bea tată din același pahar cu alți 50 de oameni și linge clanța de la budă dacă vrei! Nici o problemă. Singura măsură obligatorie ar fi un afiș mare la intrare, ”În această unitate aveți 90% șanse să vă infectați cu COVID-19” . Alegerea îți aparține. Și eu îți respect alegerile.

     În consecință, te rog să-mi respecți și tu alegerea mea. Eu nu vin după tine în club, sau la crâșmă, să-ți spun ce să faci și ce să nu faci. Du-te, fii liber, fii plin de viață, fii plin de COVID! Dar nu mi-l da și mie! Nu mi-l da să-l duc acasă la copil și la nevastă. Sau la părinți. În spațiile publice închise, unde nu avem încotro și trebuie să intrăm amândoi, te rog să mă respecți, la rândul tău. Că n-ai să mori dacă porți mască 20 de minute la câteva zile! Ceea ce nu pot spune despre cei peste 3000 de oameni care n-au ținut cont de teoriile anticovid, nu știu ce s-a întâmplat, poate n-au avut facebook săracii, cert e că n-au înțeles că e doar manipulare și minciuni, așa că s-au apucat și au murit pe bune. Și morți au fost!

      Am înțeles, tu crezi că virusul nu există. Ok, însă pentru mine nu e de ajuns că tu crezi. Dacă ai putea să demonstrezi științific și fără dubiu că virusul ăsta e o farsă, ok, jos măștile! Dar nu poți. Doar presupui asta, fără să ai nici un argument. Bun, hai să zicem că nu există COVID-19. Dar ceva există, totuși. Că doar cele 3074 de familii îndoliate, n-au îngropat numai saci cu glod. Au murit oameni. Și nici nu pot să cred că 72000 de oameni au mințit în legătură cu simptomele lor. Mai ales că, de acum, fiecare avem cel puțin câte o cunoștință care a trecut prin asta. Iar în majoritatea cazurilor, n-a fost deloc plăcut!

     Așa că, atât timp cât realitatea de necontestat e alcătuită din oameni care se îmbolnăvesc și mor zilnic, iar tu nu poți demonstra nimic din teoria anticovid, te rog, nu te considera oprimat, nu te considera o victimă a sistemului, ci dimpotrivă! Pentru că sistemul e echitabil, e egalul nostru. Sistemul: - Voi aveți manivela ?; Noi: - Da... ; Sistemul: - Noi avem money, Vela? Da. Vedeți? suntem egali. Sistemul, așa cum îl știi, se simte mult mai liniștit să ne știe divizați și învrăjbiți decât sănătoși și uniți. Una e să te revolți împotriva Răului din această lume până când ajungi să te revolți în favoarea lui.

     Normele sociale s-au tot schimbat de-a lungul vremurilor, nu-i nici o nenorocire și nici un semn de apocalipsă! Închipuie-ți numai ce ghioage-n cap și-a luat primul neandertalian care a insistat să poarte șorț. Așa că, te rog, lasă bâta jos și încearcă să înțelegi că purtatul măștii nu e întotdeauna o restricție legală aberantă, iar în anumite situații poate fi o alegere perfect justificată.

     O alegere a unui om civilizat care știe că respectul nu poate fi decât reciproc. Chiar și noțiunea de ”respect de sine” conține o condiție de reciprocitate. Cum se spune, trebuie să fii în armonie cu tine însuți. Atât cât se poate. Iar când nu se poate, dar totuși trebuie să funcționezi în societate, expresia aia falsă de pe fața ta, nu-i tot o mască?

vineri, 7 august 2020

La tristesse oblige

     

     Nu știu cum plm se face că-s trist. M-am întors să iau o hârtie de pe un birou și am intrat direct în ea. În tristețe. Bineînțeles că n-am un motiv anume. M-a lovit din senin. Ca și cum vacile ar zbura, iar eu m-am pomenit cu o ditamai balega pe cap, de m-a trântit în cur. 

     Când eram copii, aruncam pungi pline cu apă, de la etaj. Pungi mai mici, pungi mai mari. Ne amuzau reacțiile trecătorilor. Așa că mă pricep să apreciez consecințele impactului în funcție de mărimea pungii și numărul etajului. O pungă mărișoară, de cumpărături, de aia imprimată cu Palatul Culturii, aruncată de la etajul 4, punea în fund un copil de clasa a șasea, fără probleme. Automat.  

       Cam așa mă simt eu, acum. Pus în șezut de o tristețe proastă, căzută din senin. 

       - Care arunci, băi, cu tristeți, în p**** m***!!!  

      N-am unde să mă ascund. Vinerea asta e atât de plată, de open-space, de vastă!...Nici un colțișor după care să-ți tragi sufletul. Și nici sufletul nu mai are vreun colțișor după care să mă ascund și să-mi trag sufletul. Vreun cotlon. Poate că și de asta sunt trist. Mi-e dor de emoțiile, de trăirile, de gândurile și de stările mele. Mi-e dor de vremurile când aveam sufletul plin cu ele. Era o babiloneală totală, un zgomot asurzitor, mă epuizau, mă aduceau la desperare. Abia așteptam să scap de gălăgia lor. Cu timpul, au crescut și au plecat, pe rând. Acum mă plimb prin sufletul meu gol și în loc să mă bucur de liniște, să mă bucur că am tot spațiul ăsta numai pentru mine, sunt trist. Mă mai vizitează uneori câte o emoție, câte un gând, dar pentru foarte scurt timp, iar când pleacă, mai iau cu ele o părticică din mine. Că doar n-am să le las să plece cu mâna goală.

       Mi-e dor de o călătorie reală, undeva, înafara țării, dar cu Covidu ăsta, e imposibil. Nimic la orizont. Tot plec eu o dată, la mare, pentru o noapte! Tristețile nu pot călători, ele sunt stări fixe, depind de singurătate, de monotonie. Varietatea, schimbarea, chiar și a peisajului, le alungă.

        Așa că, aștept să treacă. N-are leac, trece de la sine. Ieri am ieșit din carantină. Am spus la toată lumea că e rău în carantină. Oricum, bine nu e. Dar, cu toată carantina, pe care am respectat-o cu strictețe, nu am simțit mult mai multă singurătate decât simt în libertate.Am povestit despre carantină așa cum știu eu că ar fi trebuit să mă simt, nu cum m-am simțit, de fapt. Și cum m-am simțit, de fapt? Nu știu.

       Ia uite-o. Lungă, slabă, tristă. Așa e tristețea mea. E urâțică, de fapt nu e urâțică, e mai mult neinteresantă. Nici eu nu-s vreun George Clooney, dar pot să mă laud că am avut la viața mea niște trăiri negative fabuloase. Niște dureri de mare excepție. Niște depresii absolut senzaționale! Nu mai spun de regrete. Am cunoscut tot felul de regrete: amuzante, senzuale, spontane...pe unele le regret sincer și în ziua de azi. Trec toate. Vin și pleacă. Cu tristețea, însă, e altceva. Problema cu tristețea e că îți aparține. E din tine. E doar a ta. După ce toate celelalte sentimente te răvășesc și pleacă, tristețea iese din tine, tăcută și face curat după ele. Nu-ți reproșează niciodată nimic, nu cere niciodată nimic, nu face scandal, nu minte, nu te părăsește niciodată. Doar se retrage, discretă, atunci când nu e locul ei lângă tine. Cu toate astea, n-o suport! 

      N-o suport, dintr-un singur motiv: de fiecare dată când apare, nu mă lasă în pace până când îmi prinde privirea. Pentru că asta face tristețea, în principal: se uită, în tăcere, direct în ochii tăi, fără să clipească, până când te uiți și tu în ochii ei. Ochii ei, ca două oglinzi venețiene. Și atunci vezi clar cât de singur ești, de fapt.


     

vineri, 22 mai 2020

Constantin și Elena, în reclama la Catena

   

Din multitudinea de lucruri care dau culoare vieții, culoarea fiind un fel de coliviu-căcăniu (culoarea colivei cu cacao), am selectat, astăzi, două: urările de carton și sfinții de carbon.

       Până nu demult, felicitările erau scrise pe carton. Obiceiul s-a păstrat până astăzi, dar mai subțire. Nu atât cartonul, cât mai ales obiceiul. Acum, aproape totul e online. Din păcate, în 99% din cazuri, cartonul valora mai mult decât urarea scrisă pe el. Totuși, valora ceva. Plus că, fiind scrisă de mână, presupunea și un minim de implicare personală. Astăzi, urările de viață lungă nu mai valorează nici cât bucata aia de carton, iar implicarea personală se rezumă la a selecta de pe net un mesaj prefabricat. Și încă e bine!
   
       Îi știți cu toții pe băgăreții în seamă de pe net. Cetățenii responsabili, activi, sufletiști, care nu ratează nici o participare la ”viața socială”, cei care după caz, își pun pe față steagul Franței când e vorba de vreun Charlie, apoi își pun tricolorul românesc când joacă Simona pe care au înjurat-o cei de la Charlie, sunt cei care #rezistă (iei bătaie, dar reziști, bravo!) și cei care plâng la Colectiv dar continuă să dea șpagă prin spitale. Ei sunt cei care, parafrazându-l pe regele Gică, au, n-au mingea, trag la poartă! Ei sunt cei care urează tuturor. Când e de urat ceva. De parcă n-ar avea mamă, tată, prieteni, frați, pe care să-și descarce urările cu prioritate. Nu-i nevoie să te adresezi ”tuturor”, că nu ești nici Papa, nici Ceașcă.

        O bună ocazie de ieșit la cerșit atenție e și atunci când pică calendarul pe câte un sfânt din ăsta, Boss cu level red cross!
       Cea mai mare tâmpenie: ”La mulți ani tuturor celor cu numele de Niciîncurnumădoaredevoi! Multă fericire și sănătate!”. Să mori tu! Chiar îi cunoști pe toți cei ce-și serbează azi, ziua numelui?! Poate că printre ei sunt și hoți, criminali, violatori, pedofili...cine știe ce înseamnă pentru toți aceștia ”fericire și împlinirea tuturor dorințelor”!

        Mai bine tăceai, naibii, din gură. Dacă vrei să-i urezi lui Costel sau Lenuței ”La mulți ani!” și ți-e prea lene să suni, trimite-i măcar un mesaj privat. Aaa...nu te vede nimeni? Asta e, vrei să fii finuț, sensibil și de treabă? La treabă!
       Ce-nseamnă asta, ”La mulți ani, tuturor celor...”?! Un gest la fel de frumos și de elegant ar fi, dacă ai monta o troacă de porci în Piața Unirii și ai turna în ea un amestec de bere, vin și ceva rachiu, cu mesajul ”pentru toți cei cu numele...serviți ce vă place, o bere, o tărie, un vin. De la mine, băiatul cel mai fin!”

       Ce nu înțeleg: de ce numai zilele onomastice? De ce nu în fiecare zi? La mulți ani tuturor celor născuți azi, bla, bla, bla. Zi de zi. Ar fi un gest la fel de fin și de emoționant (până la lacrimi), ca flatulența unui octogenar umflat cu fasole mexicană. Toată populația planetei Pământ ar fi liniștită, știind că Gicu 0076 le urează din tot sufletul ”super-Doamne-ajută!”

        Și apoi, mai sunt aniversările celelalte. Cu caracter mai general, nu doar pe persoană fizică.
Ziua Pământului, de exemplu. Parcă văd: ”La mulți ani tuturor celor cu numele Pământ, Cernoziom, Glod, precum și tuturor proprietarilor de pământ cât și celor îngropați în pământ! Viață lungă și fericită!”

        Revenind la sărbătoarea de azi, Sfinții Constantin și Elena, cu tot respectul, dar nu înțeleg cum e posibil, ca o ființă pe bază de carbon, un om în carne și oase, să fie avansat la rangul de sfânt. Orice om, indiferent de calitățile sale. Dacă s-a născut om, om trăiește, om moare, om îl îngropăm, om îl povestim. Pentru oameni nu există un astfel de upgrade și chiar dacă ar exista, nu ar fi de competența lor să propună și să promoveze sfinți din carbon. Începând cu asceții care s-au retras pe pustii și au trăit doar cu apă de izvor și rădăcini și terminând cu regi, împărați, sau mari lideri spirituali care au îngropat credința sub munți de averi, nimeni nu poate avea acces la ambele Tărâmuri, simultan! Cu siguranță au existat și vor mai fi oameni absolut excepționali. Dați-i de exemplu, faceți din ei legende, subiect de odă, baladă și bacalaureat, botezați străzi, piețe, bulevarde, cu numele lor, dar nu le faceți chip cioplit, la paritate cu Iisus, Maica Domnului și Dumnezeu Însuși!
       Să le pui chipul pe icoane și icoanele-n în biserici, să lași necăjiții pământului, să se roage la ei, să le încredințeze sufletul lor și ultima lor speranță e ca și cum ai transforma autogările în locașe de cult, unde oamenii ar putea, la fel de bine și cu același rezultat, să se-nchine și să pupe postere rupte din Bravo, cu Fecioara Sabrina, Măicuța Samantha Fox și Sfânta CC Catch!

        Știți cum a devenit Constantin cel Mare, sfânt?
        Cu o poveste frumoasă, spusă de el însuși, noi trebuind să-l credem pe cuvânt. Plus o baie de sânge. O poveste despre o cruce luminoasă, care i-a apărut pe cer și un vis în care i-a apărut Iisus, înaintea unei bătălii. Apoi bătălia, câștigată sub semnul crucii. Acum, crucea ca crucea, hai să zicem că a fost un rebranding inspirat, în pas cu vremurile. Dar bătălia, ca toate bătăliile, s-a lăsat cu morți, răniți, văduve, orfani, mutilați, nenorociri. După această victorie creștinească, Costel Babanul, a luat, protector, Biserica sub aripile lui mânjite cu sânge și astfel, a căpătat contra-cost, un post de sfânt, în limita stocului disponibil.

        Asta e, ce vreți, am și eu limitele mele: nu cred în sfinții făcuți sfinți în ședință, cu majoritate de voturi. Sfinții ar trebui să fie atemporali. Să aibă o doză de inexplicabil, de supranatural, o latură mistică. Oricât ar fi de plină, religia, de contradicții, simboluri și interpretări, un minim de logică se impune, măcar pentru o minimă înțelegere a întregii povești. În această logică, o specie originară dintr-un păcat, căreia, de la început i s-a spus ”În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", nu poate naște sfinți.

        Există un punct, totuși, în care sunt nevoit să admit că sfinții, cu toate ”păcatele” lor, sunt o invenție necesară. Existența lor într-o formă sau alta, în toate culturile, numărul și diversitatea lor, reflectă, ca într-o oglindă întoarsă, neputințele, egoismul și ticăloșenia oamenilor.

         Dacă oamenii ar fi suficient de buni, nu ar mai fi nevoie de sfinți și de miracole.

        Păcatul originar e un moment ireversibil. O clipă care a schimbat totul, fără putință de întoarcere la inocența de dinainte. El se petrece în fiecare zi, în fiecare clipă. E în natura omului, deoarece păcatul originar e dorința și nevoia de cunoaștere. Iar acolo unde e cunoaștere, nu mai poate fi loc de mister.

       Vestea bună e, că după câteva sute de mii de ani după ce au fost alungați din cer și după câteva sute de mii de încercări de întoarcere în Grădina Edenului, realizând că acest lucru este absolut imposibil, oamenii au făcut altceva. Dacă n-au mai ajuns ei la Cer, au adus cerul la ei.
        Au dat jos cerul din cer, l-au rupt în bucăți dreptunghiulare și l-au vândut la bucată. Acum stau cu toții și se holbează fiecare în pătrățelul lui. Grădina Edenului e acum a tuturor. Și fiecare om se închină la el însuși, fiindcă dincolo de ecran, dânsul e propriul lui sfânt, cu propria lui sărbătoare, cu propriile adevăruri absolute, cu tot, tot, tot.

        Iar sărbătoarea de Constantin și Elena, deși ținută, cu sfințenie (!), an după an, demult nu mai este despre Sfinții Împărați. Sfinții de modă veche nu pot fi digitalizați, descărcați din cloud și instalați pe telefon, așa că au ieșit din viețile oamenilor. Nici vorbă să mai poată fi adorați, așa cum ar cere statutul de sfânt.
         Ei ar mai putea fi, cel mult, adorabili, dacă, printr-un ultim miracol iscusit, ar reuși să înlocuiască cu succes cuplul Arșinel (bată-l D-zeu de lacom!) - Stela Popescu (D-zeu s-o odihnească!), în cea mai îndrăgită reclamă a românilor, farmacia inimii, Catena!

miercuri, 20 mai 2020

Un gigantic nor de alcool plutește prin spațiu !

https://www.mentalfloss.com/article/51271/there-are-giant-clouds-alcohol-floating-space
   În întâmpinare, pe holul de la intrare (viitorul hol de la ieșire), dați-mi voie să vă servesc cu o știre tare, care plutea de ceva vreme, pe net, ca un nor de alcool prin spațiul cosmic.

    Pe scurt, știrea zice  cam așa:

 Undeva, în galaxia noastră, s-a descoperit, în 1995, un imens nor de alcool, cu un diametru de 1000 de ori mai mare decât întreg sistemul nostru solar. Norul conține suficient alcool etilic pentru a umple 400 trilioane de trilioane de halbe de bere. Pentru a consuma această galactică cantitate de bere, fiecare om de pe Pământ ar trebui să bea, zilnic, cam 300.000 de halbe. Pentru o perioadă de 1 miliard de ani. Dacă sunteți interesați de mai multe detalii de natură științifică, click AICI.

      Bineînțeles că nimeni nu poate să bea zilnic, 300.000 halbe (1 halbă/pint=0,568 litri). Așa că, ciocnirea cu incomesurabilul nor etilic este, cumva, inevitabilă. Vom muri cu toții de băutură. Ce imprevizibil sfârșit al lumii! Ce Alcoolcalipsă ne așteaptă! Mai ales pe adepții cultului apei plate cu lămâie și a berii fără alcool. Din cauza lor, ne bate Dumnezeu!

       Totuși, din cele mai vechi timpuri, unii oameni s-au opus instinctiv și premonitoriu. N-au acceptat cu resemnare acest sfârșit bahic, pe care, un Dumnezeu cu un simț caracalean al umorului, ni l-a pregătit. Spun ”caracalean” pentru că, așa cum, numai la Caracal, închisoarea se află pe Strada Libertății și cimitirul pe Strada Învierii, tot așa, numai la noi în Univers, rezervele de alcool sunt pe Calea Lactee!

       De-a lungul vremii, acești luptători razvrătiți au fost marginalizați, batjocoriți, numiți bețivi, alcooliști, carmoliști, drojderi, sugative, pilangii, machitori, consumatori, cherchelengii, afumați, parfumați, lepădături, turmentați, cheflii, băsești și văcăroi. Dar ei sunt adevărații eroi care încearcă să salveze planeta de la astronomica comă alcoolică care o paște și să restabilească un echilibru în univers, consumând aprig din dușman! Putem spune fără să greșim că, acești oameni, sunt un fel de supereroi. Răzbăutorii! Mai ales atunci când ies din toaletă cu chiloții trași peste izmene. Sau când zboară din crâșmă la ora închiderii, fluturând după ei o față de masă sau o notă de plată cât pelerina lui Superman.
        Vorba lui Smiley: ”- Cine-i salvează pe eroi? Cine-i ridică și-i șterge de noroi ?...merge cineva la Dorohoi?...”

        Fake news sau un fapt dovedit științific? Când am dat cu ochii de știrea asta, am crezut că băieții de la Times New Roman s-au lansat pe internațional, cu un site în limba engleză cu accent moldovenesc. Mă așteptam să citesc a suta oară glumele alea obosite cu județul Vaslui. De genul: ”Înaintea timpului lor: vasluienii au stocat spirt în cloud, încă din anii 90!”. Sau: ”cercetătorii britanici au descoperit raiul vasluienilor”. Ori: ”un vasluian prins la volan sub influența băuturilor alcoolice, a declarat că nu era bat ci doar un pic, cu capul în nori.” Chestii de astea. Oricum, după un nor saharian e, oricând, binevenit un nor de bere rece.

      Totuși, să nu zicem ”HÂC!” până n-am servit. Sau cum se mai spune, să nu ne îmbătăm cu bere caldă. Prudenți, am cercetat, am căutat, am googleit, am firefoxit. Se pare totuși, că bucuria nu ne este umbrită de un mare fake-news, n-am găsit nimic care să infirme aceste informații, ba dimpotrivă, s-ar părea că acest nor nu e singurul, ci ar mai exista unul, chiar în centrul galaxiei, numit Sagittarius B2. Din păcate, acesta e destinat, în principal, fabricării spirtului de contrabandă, deoarece conține, într-o proporție importantă, metanol. Nasol.

       În lumina chihlimbarie a acestor informații,  nu pot să nu remarc câteva similitudini între situația mea la nivel planetar și cea a planetei noastre la nivel galactic...
       Faptul că norul gigantic de alcool se află la numai 10.000 ani lumină de planeta pe care mi-am cumpărat apartamentul, mă face să simt, la scară galactică, că tot în zona gării stau. Știu că nu există nici o gară cosmică, dar dacă va fi, aici se va construi. Deoarece numai în gară, mai vezi dimineața, fenomene de genul ăsta, nori de alcool însoțiți pe alocuri de precipitații cu urină și intensificări ale vânturilor dosnice, uneori urmate de descărcări electrice, mai ales atunci când bețivanii se pișă pe vreun cablu neizolat. Se mai întâmplă și fenomene extreme, de exemplu uraganul Mona, cu celebrele lui tornade care nu lasă nimic și pe nimeni în picioare.

      În încheiere, pe holul de la ieșire (fostul hol de la intrare) - la bot de cheval cum s-ar zice - sorbind articolul până la ultima picătură, am dat peste o ipoteză fascinantă, pentru unii: datorită compușilor organici conținuți, acești nori ar putea pune bazele unui proces evolutiv. Cu alte cuvinte, ar putea determina apariția vieții pe vreo planetă fertilă și dispusă. Ființe întrupate din alcool.
      Nimic nou, am zice noi. Avem din ăștia, chiar prea mulți. Se cheamă ”audiență pentru Antena 3” și ”protagoniști pentru Acces Dinrect”.
      Omuleții verzi de care ne-am temut dintotdeauna, ar putea fi, de fapt, omuleți albaștri. Veți spune că e doar o chestiune de nuanță, dar iată că multitentacularii monștrii spațiali cu care ne luptăm încă de pe vremea lui H.G. Wells, nu sunt altceva decât niște simpatici ștrumfi!
               
       Pe care i-am băut.
       

joi, 30 aprilie 2020

Dumnezeu se trezește devreme

     Eu nu cred în Dumnezeu. I-am spus-o și Lui, direct și personal.

     Dumnezeu se trezește devreme. Foarte devreme. Înainte de Vreme. Apasă butonul de Big Bang și pornește Universul. Până termină El de făcut un pipi primordial, se inițializează toată materia, antimateria și tot ce mai e prin Univers. Pe timpul zilei Universul e în expansiune, iar  înainte de culcare,  face implozie și intră înapoi în cutie. Asta e o zi din viața Lui Dumnezeu. O eternitate.
     Dimineața, însă, după ce apar toate iconițele pe ecranul cosmic, Dumnezeu aranjează frumos galaxiile, sistemele solare, șterge un pic vidul intergalactic de praf stelar, mai pune câte o cometă pe ici-pe colo, mai astupă câteva găuri negre și inevitabil, mai dă câte un bobârnac Teslei lui Elon Musk. Îl amuză teribil. Apoi cască prelung și se așează să-și tragă un pic sufletul. ”Rutina asta mă omoară”, glumește El. Ar putea încerca și altceva în afară de acest univers, dar e prea bătrân pentru experimente sau pentru noi începuturi. Și prea singur.   
   Rutina continuă cu unul dintre cele mai plăcute momente ale zilei: o cafea la nisip, în Sahara. De ce credeați că a creat Dumnezeu, deșertul? N-a mai avut pământ sau apă? Nu, deșertul a fost gândit pentru cafea la nisip.

     Pentru că și eu mă trezesc devreme, ne-am mai întâlnit, uneori, la cafea. Nu în Sahara, ci la mine în bucătărie. El nu fumează, dar îmi mai strică uneori câte o țigară, când e mai stresat sau are vreo problemă. Cu o astfel de ocazie i-am spus, sincer, că nu cred în El. Nu că nu vreau, pur și simplu nu pot. Nu găsesc calea. Cred că tot ceea ce se petrece în Univers e o sumă a unor relații cauză-efect, fără nici o intervenție divină. Mi-a zis atunci ceva foarte interesant:
” - Dar în ziua de mâine crezi, nu-i așa? Crezi fără nici cea mai mică îndoială. Deși nu există. Știi că nu există, dar totuși îți faci planuri pentru ziua de mâine, deja știi ce vei face aproape toată ziua, așa e? Mai mult, crezi și în ziua de poimâine, te-ai gândit ce să faci. Săptămâna viitoare ai programare la doctor. Nu mai zic, de anul viitor, te-ai gândit un pic și la asta. Am auzit că ai niște planuri și pentru ...hă! hă!...pensie! Știi ce înseamnă asta?”
Un pic, recunosc, m-am căcat pe mine:
  - Înseamnă că-mi fac planuri degeaba pentru că am să mor curând?...
  - Nu! Înseamnă că tu crezi în viață. O respecți. Pentru Mine ajunge.
  - Tot nu m-ai convins că exiști.
  - Nici nu trebuie să crezi așa ceva. Discuția asta nu există. Ești doar tu cu gândurile tale. Sau poate că voi, autorii, când nu mai aveți inspirație, îi dați cu Dumnezeu înainte, că se vinde.” Clatină din cap, ia o gură de cafea și continuă:
” - Doar că azi nu se mai vinde. Dumnezeu e la fel de expirat ca Bruce Willis, un fel de ”greu de ucis, dar nu imposibil”..zâmbește și mimează un pistol cu care își zboară creierii.
” - Uite ce e, lucrurile stau cam așa: dacă ai avea certitudinea existenței Mele, ai miza toată viața pe ajutorul Meu. Ai aștepta tot timpul o minune de la Mine. Asta nu e viață! Eu, când v-am dat Viața, v-am dat-o pe toată, cu bune și cu rele, ca să fiți tot ceea ce puteți fi. Cel mult, pot să vă ghidez uneori, dar nu vreau să intervin. Pot să vă ofer alternative, dar alegerea trebuie să fie 100% a voastră. Și apropo, să știi că fac o mulțime de miracole, tot timpul, doar că nu mă semnez pe ele!
 - Lasă, Doamne, că se semnează alții, nici o problemă...
     Se uită lung la mine. Ia o gură de cafea, se uită în ceașcă, îl pufnește râsul:
 - Fii atent ce mi-a venit: În timp, vom mai avea cafele, dar în cafele nu mai avem timp...eee? ce zici? Ai prins-o? Adică nu mai avem timp de stat la cafele.  Eu zic s-o notezi pe asta că e bună!
 - Am notat! E bună pe facebook cu dublu chenar auriu...”
    Se ridică brusc și dă cafeaua peste cap gata de plecare. Vorbea serios că nu mai avem timp de cioace. Îl opresc cu un gest:
 - Pleci?! Discutam ceva! Cu coronavirusul cum rezolvăm?
 - Simplu: dacă veți continua să alergați după bani, sigur n-o să mă găsiți pe Mine!
 - Nu văd legătura, dar de ce nu ne dai, odată, vaccinul ăla?...
 - Misterioase sunt căile mele! Vi l-am dat, dar nu sunteți în stare să-l recunoașteți. Știi ceva? Las-o așa. Hai, pa.”

     Știu unde se duce, mi-a povestit odată. Se strecoară printre nori și se uită la oameni, cum dorm. Îi este dor de ei. Se uită la visele lor și le alege, cu grijă, pe cele care îi plac. Are hobby-ul ăsta, colecționează vise frumoase. Încă mai speră. Încă mai crede în oameni.
      Chiar dacă ei nu mai cred în El. Nu mai au nevoie nici de El, nici de viață. Oamenii nu mai au nevoie nici de oameni. Au nevoie doar de bani. Oamenii cred doar în Bani. Fie că o recunosc, fie că nu. Banul e o convenție, o invenție omenească, cum e și Doamne-Doamne, dacă vreți... Dar să crezi în bani, mi se pare o inepție mult mai mare și mai periculoasă decât aceea de a crede într-un bărbos Atotputernic.

      Doamne, degeaba te trezești Tu devreme, dacă noi ne vom trezi prea târziu. Bună și asta. Ai notat-o? Ai râs? Să știi că tot nu cred în Tine, dar Te mai aștept la o cafea.

      La urma urmei, și mâine e o eternitate, nu-i așa?
   

joi, 16 aprilie 2020

Tare îmi doresc să greșesc!

    Ce am înțeles eu din toată chestia asta: Coronavirusul nu e în turneu. Nu e suficient să stăm ascunși sperând că poate se plictisește și pleacă. Nici nu e ca un incendiu, să-l izolăm și să așteptăm să se stingă tot ce mai arde mocnit, undeva, pe dedesubt. Izolarea nu ne imunizează, dimpotrivă, scade rezistența organismului.
     Virusul ăsta nu mai pleacă nicăieri. Vom fi împreună până când moartea ne va despărți. Întrebarea e ”moartea cui?...”. Iar răspunsul e ”nu știu a cui, dar a lui, nu”.

      Are tot timpul din lume. Noi, nu. Răbdarea lui e infinită. A noastră, deja își cam atinge limitele.
     La început, ne-am speriat, normal. Am luat măsuri de protecție. Majoritatea, le și respectăm, cu responsabilitate față de copii noștri, față de părinți, prieteni, în general, față de toți cei care nu au în plan să moară anul acesta. Ba chiar și față de cei care au în plan așa ceva, în eventualitatea că se vor răzgândi. Ne păzim. Unii se mândresc cu strictețea propriilor măsuri de protecție și se uită în jos la ceilalți. Bravo lor!
     Virusul n-are nici o treabă cu toate astea. Nu e nici demoralizat, nici îngrijorat, deloc impresionat și nici măcar plictisit. El are trei lucruri de făcut: să aștepte oricât e nevoie, să infecteze și să ucidă.
     Și așteaptă. Așteaptă ca unul dintre noi să facă cea mai mică greșeală. Nu are mult de așteptat. Zilnic, oamenii greșesc. Zilnic, apar cazuri noi. Nu sunt depistate toate. Cei infectați și nedepistați infectează, la rândul lor, pe alții. Când sunt raportați din cauza simptomelor evidente, deja au ”recrutat”, în medie, alte 30 de persoane. Virusul va fi întotdeauna cu câteva mutări înainte, la jocul ăsta.

     În curând va reîncepe școala. Credeți că elevii vor purta mănuși și mască, cu responsabilitate, de luni până vineri, 7 ore pe zi? Nu, nu vor face asta. Drăguți și asimptomatici cum sunt ei, vor aduce acasă, pe lângă teme și un Covid de sămânță. De la cei cu copii la grădiniță, până la cei cu copiloi în clasa a douășpea, contați, pentru luna iunie, pe un examen de capacitate la COVID. Gândiți-vă: sunteți pregătiți? Ce afecțiuni aveți? Sunteți fumători?

    Se apropie Paștele, prilej de sărbătoare pioasă și de creștinească păruială în spațiul public, pe tema ”adevărat s-a infectat!”. Nu mi-e atât de frică de aglomerațiile pascale pe cât mi-e de frică de ”întoarcerea la normalitate” de după. S-a făcut atât de mult scandal referitor la distribuirea luminii sfinte către populație, încât sunt convins că popii nu se vor mai apropia de nimeni și de nimic, iar lumânările aprinse le vor trimite cu arcul, ca în ”Games of Throne”. Problema e cu ce va fi de la 1 mai încolo. Lumea s-a plictisit. Vrea la soare! La grătare! Gata, a fost moda asta pe online cu izolarea, ne-am filmat în case, ne-am dat sfaturi, am cântat prin balcoane, am numărat morții, am înjurat de morți, mai ales autoritățile...gata, hai, altceva!
     Am dus-o suficient de bine în ultimii 40 de ani, catastrofe serioase n-am mai avut de la Cernobâl încoace, suntem atât de răsfățați, încât nu mai luăm nimic în serios. Totul e entertainment. Deja am văzut că traficul a revenit la normal, oamenii se plimbă fără măști și fără treabă. E frumos afară. Ne-am obișnuit cu covidul. Atât s-a schimbat, dacă auzi de unu` că a mierlit-o, nu mai întrebi de ce. Întrebi ”a avut Corona?„

     Nu putem sta pe veci în carantină sau în izolare. Într-o zi cu soare, vom scoate căpșoarele, vom miji ochișorii și vom vedea virusulețul. Asta, dacă între timp nu suferă vreo mutație, care să-l transforme în ceva mult mai mortal.
     Așa vom trăi și mai ales așa vom muri până va apare vaccinul minune care ne va implanta cipuri și-l va îmbogăți pe Bill Gates. Că și așa, era tare sărac, săracul!
    Până atunci, stăm la coadă, la COVID, ca pe vremea lui Ceașcă, la televizoare color. Numai că, la coada asta, nu se mai bagă nimeni în față, peste rând. Stați liniștiți, se dă câte unul ca să ajungă la toată lumea! Din păcate, ajunge.
     Tare mi-e teamă că, pe lista de așteptare, cei mai mulți dintre noi, avem un număr de ordine.
        Și tare îmi doresc să greșesc!

joi, 5 martie 2020

Dialoguri cu Pișcot


      Eram la plimbare, prin parc. Cu Pișcot, un motan care poate vorbi. E o ciudățenie care, neexplicată la timpul ei, a devenit normalitate.
      O vreme, m-am simțit și eu obligat să învăț să miaun, dar făceam așa de urât, încât Pișcot m-a implorat să termin, că nu e nici o problemă, nu se simte jignit câtuși de puțin în orgoliul lui felin. Băiat fin...mai puțin. Exprimarea lui n-a fost chiar  tocmai elegantă, ci mai degrabă ceva de genul ”Ho, nebunule, tu vrei să mă sterilizezi moca, sau ce-i? Ho! gata!”, cam așa ceva. Am lăsat-o așa. Bănuiala mea e că nici el nu știe să comunice cu alte mâțe prin mieunat.

       M-am așezat pe o bancă. Pișcot mi s-a urcat în brațe și a început să toarcă.
- Pișcot, deschide ochii.
- De ce?
- Pentru că e ora 10 dimineța.
- Și dacă-i deschid, nu e tot ora 10?
- Dacă dormi acum, ce-ai să faci mai târziu?
- Mai târziu, când?
- Nu știu...peste câteva ore.
- Vrei să spui că dacă dorm acum, peste câteva ore n-o să-mi mai fie somn?
- Mda...
- Și de ce ar trebui să stau treaz acum și să dorm peste câteva ore? Știi că pot să le fac pe amândouă, nu? Dacă mă odihnesc un pic între.
- Tu te odihnești între somnuri?
- Dacă te culci obosit, n-ai făcut nimic, nu te refaci. Hai, pa, grrrrrr...
- Știu, dar e păcat. Uite, acum suntem în parc, admiră și tu natura.
- Eu n-o admir. Eu o folosesc.
- Nesimțitule! Să astupi aia cu pământ.
- Normal că o astup cu pământ. Data viitoare să iei și tu un săculeț de nisip, poate n-avem pământ.
- Data viitoare să te abții.
- Dacă voiam să fac din viața mea o lungă abstinență, mă însuram.
- Bună asta. Pune-o pe facebook.
- N-am facebook.
- Și cum de mai poți să trăiești, să respiri?...
- Mă enervează facebookul, nu pot să-l suport. Prea multe pisici!
- Cum așa?!...credeam că tocmai asta te atrage.
- Ești prost. Închipuie-ți un facebook făcut de pisici, care ar posta miliarde de poze cu oameni antipatici, în diverse ipostaze. Cum ți-ar place, de exemplu, să vezi poze cu Victor Ciorbea abia trezit din somn, ciufulit, buhăit și cu 7000 de like-uri și comentarii ”ce dulcel e!”, ”vaaaai ce drăguț”, inimioare, emoticoane, baloane, bășini, petarde!...Ăăă?
     N-apuc să-i răspund, că de sub bancă apare un șoricel. E slăbuț, gri deschis și cu lăbuțe roz. Adulmecă speriat și fuge rapid într-un boschet din fața noastră. Mă uit lung la Pișcot. Mă simte:
- Ce-i?
- Știi tu...
- Pe bune?! Ai din astea în sistem? Băbăiatule, suntem în secolul 21, stăm să facem ”țup” pe Marte...Avem whiskas, avem tot felul de bunătăți, ce-i cu tine, mă pui să mănânc roadkill? Da ce-i aici, Bizarre Foods?
- Da, dar tu tot pisică ești. Cum se zice, ce naște din pisică, șoareci mănâncă, nu?
- De parcă tu ai vâna ce mănânci. Sau ai mânca ce vânezi. Crud.
- Eu nu, dar sunt oameni care vânează.
- E un sport. La fel e și la pisici. Pisicile se întrec și se joacă cu tot ce mișcă. Ai văzut vreo pisică să manânce laser? Sau fascicole de lanternă?
- Sunt triburi în Africa care chiar vânează pentru hrană. Eschimoșii...
- Da, deșteptule, știu, la fel sunt și pisici sălbatice care belesc iepurași prin munți, dar hai să nu generalizăm...
- Bine că ești tu deștept! Da` atunci când ai mâncat vrabia aia cu tot cu pene, cum a fost?
- Cum să-ți explic...avem și noi cruditățile noastre. Cum ar fi la voi sushi. Sau biftec tartar. Sau prosciuto.
- Nici sushi-ul, nici biftecul și nici prosciuto nu se zbat între viață și moarte când muști din ele!
- Așa, și ? E normal să avem meniuri diferite. Mă condamni pentru că, vorba cântecului, am ucis o vrabie? Măcar noi nu fumăm, nu bem alcool, nu ne drogăm! Ia zi, care-i mai prost, mai animal și mai necivilizat?
   Mi-a zis-o. Îl mângâi pe cap, știu că-i place.
- Hai, fă nani, scuze că te-am întrerupt.
- Lasă, că mi-a sărit somnul. Și nu știu cum să-ți spun, dar mă uit la copacul ăsta din fața noastră de când am venit aici.
     Și o zbughește din brațele mele printre crengi. Câteva vrăbiuțe își iau zborul, speriate.

miercuri, 4 martie 2020

Serviciul RO-DOMOL vă informează

* În sfârșit, s-au lipit!
     S-au lipit prin oraș niște afișe cu Marcel Pavel și Doru Octavian Dumitru. Unul cântă și celălalt spune glume, nu mai rețin care și cum. Oricum, asta n-are importanță, important e să mai ieșiți din casă, să închideți televizoarele și să mai scadă audiențele la Antena 3 și Kanal D. Așa că, dă cu banu`, bagă banu`, rânjește ca optimistu` și  fă-ți selfie cu artistu`!

* Trafic lejer la Iași
     De la intrarea estică în oraș, până aproape de centru și apoi, mai departe, până la ieșirea apuseană a municipiului, se circulă fluent, nu s-a raportat nici un ambuteiaj și nici un incident rutier. Mai mult, pe ruta la care ne referim, nu s-a raportat nici o mașină! Așa că, dacă doriți să traversați orașul, absolut lejer, o puteți face pe râul Bahlui.

* Pacientul ”Englezu” 
        Primul cetățean extrem de suspect de Coronavirus în formă continuată, recidivist, pe numele său Șexpir Stănescu, zis ”Englezu”, a fost ridicat de mascați (echipaj SMURD cu măști chirurgicale) azi dimineață, deoarece nu s-a supus interdicției de a părăsi domiciliul pe perioada carantinei. ”Englezu” a încercat să se apere, motivând că el nu are un domiciliu, fiind homeless, adică om al străzii. Neavând bani nici de amendă, el a fost aruncat în pușcărie, alături de câteva sute de oameni, oarecum sănătoși. Până azi...Vorba aia, youtube or not you to be.


* Cultura, la dânsa acasă
      Încă o dată se dovedește că Iașiul a fost, este și va rămâne capitala culturală a țării. Dovada (încă) vie, constă în coada de aproximativ 2 km, la care așteaptă, la fel de aproximativ, vreo 250.000 de persoane (recordul la Sf. Parascheva este pe undeva, pe la 100-150.000 oameni), pentru a achiziționa bilete la spectacolul unei celebre trupe de teatru din capitală, aflată într-un turneu ce include și urbea noastră. Trupa MASCA.
       Revenit recent printre cei vii, deoarece, după propria sa declarație ”n-a mai răbdat pământul atâta prostie!”, Ion Creangă, sublinia ironia situației: ”acești oameni care stau la coadă pentru a se feri de Coronavirus, sunt, de fapt, oamenii cei mai expuși la pericol, din cauza numărului mare în care s-au adunat.”. Autorul ”Prostiei omenești” ne-a mărturisit că lucrează la o continuare a celebrei nuvele. Când l-am întrebat care este sursa lui de inspirație, ne-a dăruit o oglindă frumoasă.
      Am stat de vorbă și cu membrii trupei MASCA:  ”- Secretul succesului nostru constă în profesionalism, talent și multă muncă. Cred că și denumirea trupei noastre de teatru ajută un pic...”, ne-a declarat un actor din cadrul trupei de teatru MASCA, din București, pe care nu l-am recunoscut, deoarece purta o mască anti-virus. De la coadă, entuziaști, cetățenii însetați de cultură, strigau ”-Dați numai câte una, să ajungă la toată lumea!”

* Cea mai bună slujbă e la Iași
    Luând exemplu din fotbal, Arhiepiscopia Iașilor, iată, culege azi roadele unui transfer finalizat acum doi ani. S-a transferat atunci robul lui Dumnezeu, Messi A.,  un preot creștin ortodox argentinian, la Mânăstirea Trei Ierarhi.
     Și iată că anul acesta, este al doilea an consecutiv în care trofeul ”Mielul de Aur” poposește la Iași! Acest prestigios trofeu european se acordă în fiecare an, înainte de Paște, pentru cea mai bună slujbă religioasă ținută în anul precedent. Pentru aceste merite, dar și pentru întrega activitate a preotului Messi A., mânăstirea Trei Ierarhi a fost ridicată în grad, în prezent fiind unica mânăstire din Europa de Est cotată la Patru Ierarhi. Doamne-ajută!

* Polițiștii ieșeni, mai tari ca cei din Suedia!
     O știre din presa locală ne informează că, un cetățean deosebit de periculos și arogant pe deasupra, dat în urmărire generală internațională, a fost capturat și reținut de polițiștii ieșeni. Spunem ”capturat și reținut”, deoarece, au mai fost și alții capturați de poliție, însă pe partea de reținere, ar mai fi de lucrat. O primă măsură în acest sens ar fi blocarea geamurilor la secțiile de poliție.
      Căutat de autoritățile din Suedia pentru 12 capete de acuzare, domnul infractor, cum ar spune domnișoara sau doamna Rimes, a intrat în atenția de o vigilență proverbială a agenților ieșeni în momentul în care a traversat printr-un un loc nepermis. Ticălosul și-a motivat gestul prin faptul că, fiind plecat mult timp din țară, nu mai este la curent cu amplasarea noilor zebre pentru pietoni. El și-a exprimat regretul pentru distrugerea sistematică a zebrelor vechi, în special a zebrelor-monument istoric, unele datând chiar de pe vremea lui Cuza, pentru a face loc zebrelor ieftine, din materiale proaste, aduse din China de mafia rechinilor rutieri.
    Despre acțiunea lor, polițiștii - eroi vorbesc cu modestie: ”Dacă ar fi traversat ca toată lumea, de-a latul străzii, poate nu l-am fi observat. Dânsul, însă, a vrut să traverseze pe lung, pe linia de tramvai. Se oprise tramvaiele, circulația, se adunaseră lumea...”, ne-a declarat agentul de poliție Marian Mărțișor. Se pare că atunci când a observat că e urmărit, individul a încercat să fugă, dar n-a reușit din cauza celor două geamantane grele, pline cu droguri calitatea I, aduse din Amsterdam.
    Întrebat de reporterii noștri de ce este urmărit internațional, el a precizat că, cei care-l urmăresc nu sunt urmăritori ci followeri, iar dânsul nu este infractor, ci influencer.
      Pentru toate aceste nereguli, polițiștii i-au dat o amendă usturătoare și unfriend pe Facebook, amenințând-ul că, în funcție de gravitate, se poate ajunge la pedeapsa capitală: închiderea definitivă a canalului de Youtube.

* Decizie finală în cazul statuii din fața Policlinii Mari de pe Bd.Independenței
      Ani de zile s-a zis că  Statuia Independenței din fața Policlinicii Municipale este un kitsch în stil sovietic. Așa e.      

joi, 27 februarie 2020

Bunico, citește-mi o poveste!

       
      Primesc un e-mail de la Netflix: a apărut Castelvania, sezonul 3. Un serial de animație stil manga, cred. De alea, japoneze. Dau play la trailer. Și-mi amintesc că odată, cândva, m-au fascinat desenele de genul ăsta. Cu timpul, a rămas nostalgia fascinației de odinioară. Azi, mai am doar amintirea nostalgiei fascinației de odinioară.

      ”Sindbad marinarul” era inclus în emisiunea zilnică pentru copii, ”Mihaela” și reușea, în cele 5 minute, cât dura un episod, să-mi umple viața de atâtea emoții, culori și imaginație, cât nu reușesc să adun azi într-o lună întreagă, de 31 de zile. Dacă pierdeam un episod, era dezastru! Nu puteam înțelege cu mintea mea de copil de 5 ani, de ce Vivi și Mariana, vecinii mei, mai mari cu vreo 10 - 12 ani, nu veneau fuguța în casă când îi anunțam, fericit, că începe Sindobado! Rămâneau, ca fraierii, pe bancă, în parc, ținându-se de mână. Pe undeva, îi bănuiam că o fac pe-a ”drăguții” ca să rămână singuri și să culeagă dude, doar pentru ei. Că era plin de dude mari pe jos, albe, roșii și negre. Bio.

     Și mai era un serial, ”Povestiri din Pădurea Verde”. Foarte fain și ăla. Mă uit la trailerul de la Castelvania și îmi dau seama că îmi lipsesc poveștile. Îmi lipsește o poveste bună. Bine povestită. O poveste în care să alunec ca într-un vis. Un vis din ăla, în care ești convins că nu visezi. Mai real și mai cu sens decât viața de zi cu zi. Mi s-a întâmplat să am vise ”cu continuare”, sau cu continuitate, nu știu cum e mai corect. Vise în care recunoșteam locuri și oameni din vise anterioare. Parcă dintr-o altă viață. La fel și cu poveștile. O poveste bună devine și povestea ta. Vreme de-un vis, acolo e viața ta reală.Când am să cresc mare, vreau să mă fac arheolog de vise și povești. Restaurator de copilării.

      Primele povești de care mi-aduc aminte, din copilărie, sunt două:
”Buratino și Cheița de aur”, de A.N.Tolstoi și ”Aventurile Baronului Münchhausen”, de Gottfried August Bürger. Practic, doi mincinoși. Nu autorii, evident. Eroii, personajele principale. Cei mai cunoscuți mincinoși din lume, cu toate că sunt personaje fictive. Acum e momentul în care prietenii adevărați vor exclama ceva de genul ”aaa...de acolo ți se trage, așa se explică!...”. Mulțumesc. Da, așa e. De acolo mi se trage. Aș minți să spun că nu e așa.

    
      Biata Coto! Coto a fost străbunica mea, mama bunicului dinspre mamă, ca să fiu exact. Numele de străbunică, ”Coto”, i-a rămas de pe vremea când mă lua în brațe și încerca să-mi domolească temperamentul de copchil răcnitor, fără violență,  apelând la un cântecel cu versuri pe cât de profunde, pe atât de simple: ”Cotolo și bobolo”. Observați că și rimează. Prin repetarea obsesivă a acestui descântec vodoolo, obținea, uneori, o pace instabilă, de care se puteau bucura toți ai casei, preț de câteva minute.
      De ce ”biata”? Pentru că, draga de ea, a avut fatala inițiativă de a-mi ceti cele 2 cărți. Ca să adorm. Cică scopul scuză mijloacele. Doar că, în cazul ei, mijloacele au devenit scopul: în fiecare seară, trăgeam de ea să-mi citească una dintre cele două povești. Mi le-a citit de sute de milioane de ori. Uneori încerca să trișeze, să sară câteva paragrafe. Era și ea obosită, adormea cu cartea pe piept. N-aveai cu cine! Eu știam textul pe de rost, așa că o întorceam înainte de scurtătură și o rugam să repete.

      ”Baronul Münchhausen” m-a fascinat pentru că încălca toate legile fizicii și găsea rezolvări neașteptate la orice fel de probleme, oricât de grave ar fi fost acestea. Rezolvări ”trase de păr”, ca să zic așa. Fac aici trimitere la episodul în care, ca să nu cadă într-un râu sau ceva de genul ăsta, baronul s-a tras singur de păr, în sus, cu tot cu calul pe care îl ținea între picioare. Dar în primul rând mi-a plăcut coperta, cum călărea el o jumătate de cal, care nu reușea să bea apă, deoarece toată apa curgea pe la coadă.
 
    ”Buratino și Cheița de aur” mi-a plăcut cel mai mult. Nu-mi mai aduc aminte de ce. Vag, am păstrat senzația unor clădiri albe, arse de soare și a Mării Mediterane, de un albastru ultramarin. Pescăruși. Un nas ascuțit, ochi mici și negri, păr cârlionțat și pistrui. Amintirea asta m-a urmărit mulți ani și mi-a influențat și criteriile de selecție a prietenilor, până pe la 10 ani. Dacă semănai cu Buratino, de-al meu erai! Fapt confirmat și de fotografiile alb-negru de la serbarea de sfârșit de an de la grădiniță, în care apare și cel mai bun prieten al meu de atunci, Lulu. Cu care dansam. Și purtam niște uniforme ca niște rochițe. Și hamleți albi, cu săndăluțe de lac, negre. În contextul în care Lulu avea părul lung și blond. Și-l mai chema și Lulu. WTF?!

    Și mai am o amintire, la fel de gay, legată tot de Buratino. Și atât. Mă opresc aici cu domeniul gay. N-am nimic cu nimeni, chiar n-am, mă refer strict la persoana mea: sunt atât de not-gay, încât dacă m-aș naște femeie, aș fi lesbi!

     Revenind la amintirea evocată mai sus, s-a întâmplat că prin 1981, ne-am mutat toată familia, la 4 camere. Eram în clasa a 4-a. Dacă s-ar fi întâmplat asta în aprilie `84, deja era un caz tipic de numerologie, sau ceva mistic legat de cifra 4. Sau o mare coincidență. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-aș exclude ca, pe 4 aprilie 1984, să fi luat o notă de 4. Mai, mult, să fi luat și bătaie din cauza asta, fix la ora 4! Asta-i curat numerologie!
     Ne-am mutat, am schimbat și școala. Totul era nou. Școala, blocul, cartierul. Până la acea dată crescusem în izolare, în curtea Băncii Naționale, care avea niște ziduri de beton de doi metri. Planeta mea avusese vreo 3000 de metri pătrați iar populația ei se ridica la vreo șase copii. La ”casa nouă”, lumea era infinită și o droaie de copii. Numai la blocurile din imediata apropiere erau vreo 30 de copii. Stăteam afară, la joacă, până foarte târziu. Până se făcea întuneric. Vara.

       Într-o seară, s-a întâmplat că aproape toți copii au fost recuperați de mame și tați cu plămâni de tenor, de la atâta strigat după ei. A mai rămas un singur băiețel. Stăteam amândoi pe o movilă de pământ, un mini-deal de excavație. La poalele lui se întindea un mini-lac artficial, de fapt o fundație inundată, în care se oglindea, proletaro-eminescian, luna plină. Vânam broaște, trăgând în ele cu cornete de hârtie, suflate prin tuburi de plastic. Noul meu prieten semăna perfect cu Buratino, așa cum mi-l aminteam din ilustrațiile cărții cu același nume. Fără să exagerez, dacă ar fi participat la un casting pentru ecranizarea cărții, 110% ar fi fost selectat. Dată fiind asemănarea, mi s-a părut firesc să-i cer acordul verbal, ca din acel moment, să-i spun ”Buratino”. Ca în bancul cu naufragiatul și Claudia Schiffer. N-a schițat nici o expresie. Evident, n-a priceput nimic. Bine că n-a crezut că-l înjur.
       Am privit în ochii lui mici, negri și goi și am înțeles atunci, în acea seară, că lumea poveștilor are o limită, o frontieră. O lume populată cu povești e o lume frumoasă, în care monștrii sunt, de regulă, învinși. Însă, dincolo de frontieră, se întinde neagră și pustie, realitatea, o lume în care adevărații monștrii, sunt, de regulă, învingători.

      Peste ani, l-am revăzut pe acel Buratino de-o seară. Crescuse, era slab, jigărit. Am impresia că era angajat muncitor, pe undeva. Cred că a făcut și oleacă de pușcărie, dar îmi doresc să mă înșel.

miercuri, 26 februarie 2020

Coronavirusul și românii

AliExpress: Best Deal! FOR A LIFETIME !!!


Având în vedere că: 

  • Două milioane de oameni s-au uitat la serialul de pe Antena 1 cu Vulpița;
  • Nici nu s-a terminat bine genocidul numit Caritas, că oamenii s-au și repezit să depună banii la FNI;
  • Gică Hagi a înființat o Academie. Fie ea și de fotbal, dar, orișicât!...;
  • De 30 de ani sunt votați aceeași oameni, care promit aceleași lucruri și apoi comit aceleași ilegalități;
  • Limbajul universal al semnelor este limbă maternă în România, pentru persoanele cu deficiențe de auz. Au votat 241 de deputați cu deficiențe de abuz;
  • Dăncilă;
  • Câțiva cetățeni vii încearcă să demonstreze în instanță că nu sunt morți;
  • 2400 de școli au toalete în fundul curții. Ocazional, câte un copil mai cade prin gaura acestui tip de WC și moare ;
  • Spitalele, pline de bacterii letale, sunt dezinfectate cu apă chioară;
  • România are cel mai mare număr de acidente auto fatale din Europa, mai exact dublul mediei europene;
  • Doar Siria are un număr de migranți mai mare decât România;
  • viitorul, pe trei sferturi s-a furat, un sfert s-a concesionat și restul s-a îndatorat...;  

    Ce rău credeți că mai este în stare să facă un amărât de virus chinezesc?! Dimpotrivă, parcă începe să-mi fie milă de micuțul ăsta...

     ***
           Un coronavirus de origine română, plecat de mulți ani în China, reîntors în țară împreună cu noul virus, ca traducător, imediat după ce a trecut de aeroport, a exclamat: ”V-am lăsat pandemici și prost pregătiți, v-am găsit și mai pandemici și mai prost-pregătiți!”
    ***
           Un grup de cetățeni din Caracal susține că virusul 2019-nCov nu e sferic, ci plat. Ei au înființat așa-numita Flat Virus Society of Coronaracall.
    *** 
           S-au luat primele măsuri în legătură cu inevitabila prezență a coronavirusului ucigaș în țara noastră: 2m lungime, 1,5m lățime, 2m adâncime.
    *** 
           E timpul să recunoaștem și să le acordăm extremiștilor de etnie maghiară, din Ardeal, întâietatea care li se cuvine: primul caz de coronavirus din România. Apoi al doilea, al treilea...
    ***
           Vrei să te protejezi de coronavirus? Vrei să fii sigur că ești curat pe mâini? Folosește gelul dezinfectant ”Cu mâinile curate”. Te cureți imediat!

    miercuri, 19 februarie 2020

    O afacere fără moarte: cancerul.

    sursa imaginii: pagina oficială RVS
           Doamna Prof. Univ. Dr. Raluca-Ioana Ștefan-van Staden a inventat, împreună cu o echipă de cercetători (nu neapărat britanici), un dispozitiv care permite identificarea celulelor canceroase din organism într-o fază incipientă, practic, înainte de a se declanșa cancerul propriu zis. În numai 6 minute! Vorbim aici despre orice fel de cancer. Sunt anumite tipuri de cancer care nu deranjează până hăt, aproape de faza terminală, de exemplu cel pulmonar. Cum nici pacienții nu se prea înghesuie, preventiv, la analize, ci mai mult la biserică, sunt frecvente cazurile în care boala, ajunge în atenția medicilor abia atunci când e, deja, de interesul popilor. În aceste cazuri, dispozitivul d-nei van Staden face diferența dintre viață și moarte, pur și simplu. Analiza se face doar pe baza unei probe de salivă (ptiu! să nu fie de deochi), ceea ce-după cum spunea și doamna Raluca van Staden- vine foarte mult în ajutorul pediatrilor, care, astfel, nu vor mai injecta copiilor și frica de seringă.

          Putem spune, fără să greșim prea mult, că s-a descoperit leacul pentru cancer! Doar că e impropriu spus ”leacul”, nu e vorba de păpădie cu zeamă de ridiche neagră, varză crudă cu ghimbir, sfeclă roșie fiartă sau hrean cu propolis, ci despre prevenție.

    E ca și cum ai putea să oprești o crimă încă din faza în care criminalul abia o ticluiește.

         De unde știu toate astea? De la televizor. Într-o sâmbătă dimineața, am prins o pauză de publicitate (atunci când nu sunt reclame), în care, de umplutură, la o oră de minimă audiență, Televiziunea Română, difuza în reluare, un interviu vechi de 6 ani cu ”doamna chimistă”, distinsa câștigătoare a trofeului de aur pentru cercetare în chimie, acordat în cadrul Salonului de la Geneva. Un personaj absolut necunoscut românilor, absolut neinteresant, de numele căreia nu se leagă nici un scandal mediatic, o catastrofă ca audiență, în comparație cu o veritabilă vedetă națională, cum ar fi Vulpița, de exemplu!     

          Pentru cei care nu au timp sau chef să googălească detalii tehnice despre această revoluționară invenție, voi spune foarte pe scurt că are o denumire mai mult științifică decât comercială, STOC-μSENS-CMD și este un dispozitiv care constă într-un fir de argint umplut cu o substanță sensibilă, pastă de diamant sau diamant poros, cum se mai numește. Această substanță are proprietatea de a detecta cu mare acuratețe și extrem de rapid, în aproximativ 6 minute (apropo, cât așteptați de regulă, rezultatele la niște banale analize?), atât celulele deteriorate, cât și calitatea biomarkerilor, altfel spus, ce tip de alarmă, asociată unui tip de cancer, se aude în organism. Din câte am înțeles, urmărind interviul de pe TVR2*, în această fază, cancerul poate fi prevenit doar pe baza unui tratament medicamentos, minim invaziv, fără chimioterapie.
          Foarte important de precizat, pentru cei care deja speculează prețuri astronomice, acces limitat sau alte potențiale bariere între omul de rând și acest aparat, doamna Van Staden vrea să-l producă pe scară largă, astfel încât să poată fi la fel de accesibil  ca glucometrul. Destul de impresionant, nu?

        Se pare că pentru unii ”savanți” români, nu.
        Aceștia au contestat rezultatele obținute cu echipa de la Universitatea din Pretoria, de către doamna Raluca van Staden.
         Moment: credeați că toate astea, cercetare de top, fonduri pentru punere în practică etc, s-au întâmplat în România?! Nu, dimpotrivă.
          Revenind la oile noastre savante, s-au auzit behăituri care prevestesc că acest senzor ar fi relevant doar în condiții de laborator, neputând fi produs și comercializat în masă, precum un glucometru. Tâmpenie contrazisă în practică de, bineînțeles, invitatul emisiunii.
          N-am să înțeleg niciodată latura asta atât de urâtă a caracterului românesc, pizma. E o mare diferență între invidie și pizmă. Invidia poate fi și admirativă, pizma nu poate fi decât josnică. Și mai sunt și glumele alea, extrem de facile din cauza diferenței de o literă, pe care proștii, bucuroși că pot face și ei glume, le fac, folosind acest cuvânt.

           Există, totuși, o mare problemă: producerea în serie a acestei invenții. Ca, de altfel, a oricărei mari invenții care ar revoluționa un domeniu. Trecutul nu vrea să rămână în trecut!

            În emisiunea de pe TVR2, acum 6 ani, doamna Prof. Univ. Dr. Raluca-Ioana Ștefan-van Staden nu putea, sub nici o formă, să dea un termen pentru lansarea pe piață a STOC-μSENS-CMD-ului. A rugat-o, mai mult decât insistent, doamna Daniela Zeca Buzura, prezentatoarea emisiunii, a intervenit la final și producătoarea emisiunii, care și-a părăsit scaunul și a intrat în platou, cu aceeași întrebare: când ? Doamna dr. s-a ferit, nu a vrut. Oare de ce? Într-un final, a lăsat să se înțeleagă că orizontul de așteptare ar fi undeva, în jur de 6 ani. Au trecut 6 ani. Ați auzit de ceva notabil din domeniul luptei împotriva cancerului înafara rețetelor de genul ”apa, aerul și fraierul”, de care e plin internetul? Nu.

             În același interviu, doamna van Staden a recunoscut, că, după ce a aruncat în aer Salonul de la Geneva cu invenția ei pretoriană, a avut mai multe oferte pentru a vinde patentul. Oferte serioase, de pe tot globul. Refuzul dânsei a fost frumos motivat de faptul că ar vrea ca acest produs să apară pe piață ca produs românesc. Prezentatoarea emisiunii a făcut o analogie cu Ana Aslan, s-a gâdilat un pic sentimentul patriotic, s-a chicotit profund românește, în fine, a ieșit bine. Așa o fi. Dar...

            Să privim un pic, imaginea de ansamblu: la nivel mondial, piața medicamentelor oncologice, se pare că e undeva, pe la 2 miliarde de dolari pe an. Scuze dacă cifrele sunt greșite, le-am luat și eu de pe net, dar oricum, nu cifrele au importanță. Ci industria, interesele, mafia din spatele lor. Sunt bani foarte mulți în joc. Nici nu pricepem noi câți bani sunt acolo. Și apare o femeie, cu un foarfece în mână, bucuroasă că ea taie sforile de care se trag clopotele. Ce poți să faci? Mortul de la groapă nu se mai întoarce, dar nici nu poți să-l îngropi de viu! Ce te faci după ce ai investit masiv într-o industrie care tocmai a intrat în metastază?  Încerci să cumperi foarfecele. Dar nu ca să scapi oamenii de moarte, ci dimpotrivă, să-i scapi de foarfece.

            Mă gândesc, nu știu, poate că doamna Raluca van Staden a descoperit, ca mulți alți inventatori înaintea ei, că lupta cu cancerul sau cu orice alt fel de inamic al vieții omului de rând, implică o luptă mult mai mare, mult mai grea, cu un criminal mult mai mai puternic și mai nemilos: profitul.
             Iar în domeniul oncologiei, profitul se înmulțește precum celulele canceroase. Medicamente, tratamente, spitale, clinici etc. Și e din ce în ce mai profitabil! Statisticile ne arată că numărul de cazuri noi crește de la an la an, în paralel profiturile din oncologie cresc exponențial. Traficul cu medicamente, la nivel mondial (medicamente pe bune) e de câteva sute de ori mai profitabil decât traficul de droguri. E o realitate.

            În acest timp, copiii mor. Tinerii mor. Mor și părinții care au muncit o viață ca să crească copii ai căror copii mor. Zerourile lăsate de bolnavii de cancer în sufletul celor dragi se adaugă însutit la cifra de profit a celor care conduc afacerea ”oncologia”. Într-un fel, parcă are dreptate și planeta asta, cu încălzirea ei globală. Dacă și-a pus în minte să ne trimită după dinozauri e pentru că, mai departe de atât, nu se poate merge.

            Mai departe decât să te uiți în ochii mari ai unui îngeraș, ochi triști ce par mari de slab ce e, cu căpușorul chel și cu vânătăi pe tot corpul și de la boală și de la sărutările disperate ale mamei, și să te gândești că dacă ar fi mai mulți ca el, la anul ai putea să-ți iei un iaht mai mare, mai departe de atât nu se poate!
             Unii pot schimba lumea, dar nu vor. Alții vor, dar nu pot. Și mai sunt cei care vor, pot, dar nu sunt lăsați să o facă. Nemurirea, energia nepoluantă și nelimitată, hrana bio pentru tot globul, absolut tot ce ne trebuie și tot ceea ce ne dorim, s-a inventat, s-a descoperit sau s-a rezolvat. Toate astea există! Însă nu vom avea niciodată acces la drepturile noastre, la o viață așa cum ar putea și ar trebui să fie, pe planeta asta în călduri. Pentru că, atunci, am fi cu toții egali. Iar "aiasta nu se poate!".
       



    ---------------------------------------------------------------
    * Emisiunea ”Mic dejun cu un campion”, ediția din 26 martie 2016, a fost în reluare, sâmbătă, 8 februarie 2020