La farmacia de pe colț

        

sursa: Turist în orașul Iași

              Într-o zi oarecare, în cursul dimineții, pe       neașteptate, îmi sună telefonul. După o vârstă, nu     mai contează dacă e ceasul sau telefonul. Important e că ți-a sunat. La urma urmei, ai ceas pe telefon, nu? E același lucru. Vă spun, când îți sună telefonul așa, de capul lui, fără să aștepți vreun apel anume, nu e bine. E orice, numai bine nu. De regulă, cineva îți cere ceva. Sau te anunță ceva nasol. Două variante ai, atât. Mă uit să văd cine mă sună: mama. Asta înseamnă că am șanse egale pentru ambele variante. Reușesc să răspund din prima. De obicei împing bulina aia verde în sens invers celui dorit și închid apelul. Acum, însă, am făcut inversul gestului invers. Se mai întâmplă, e ca atunci, când, din prostie, ai un moment de geniu. Noroc că nu-și dă seama nimeni. Răspund, alo, săru`mâna. 

      Aproape de fiecare dată când sună, indiferent de motivul apelului telefonic, mama trebuie să mă întrebe, cu o voce gâtuită de îngrijorare, compasiune, disperare, dezaprobare, dezamăgire, resemnare și amenințare voalată, dacă avem acasă, de mâncare. Se referă la familia mea ne-tradițională. Adică fără vitrine și servante în sufragerie, fără masă pe mijloc și fără persane pe jos. De fapt, nu e chiar o întrebare. E un fel de durere părintească, mereu vie. Mâncare nu ai decât la mama acasă, să fie clar. Dacă pleci de acasă, poate că nu mori de foame, dar nici nu trăiești. Nu știu exact ce-și imaginează părinții din generația a lor mei, sau ce nu-și pot imagina, dar am impresia că unul dintre marile mistere ale vieții, ale cosmosului, fenomenul pe care ei nu și-l pot explica, e cum ***da mă-sii reușesc copii lor (pe care ei înșiși i-au pregătit pentru viață!) să nu moară trăind pe cont propriu, ba mai mult, să se integreze și să funcționeze în societate ca și cum n-ar mai avea nevoie de ajutorul părinților?! Cum fac asta?! Cum naiba reușesc?! Până acum două zile nu știau să-și ia din frigider și să-și încălzească o farfurie cu borș sau un pahar de lapte și acum, deodată, stiu să facă de toate??? Imposibil!!!  

     Răspund, alo, da, avem de mâncare, da suntem bine cu toții. De când cu Covidu`, s-a adăugat și asta cu sănătatea, cum ne simțim. Stupoare, bine. Nu avem Covid. Nu înțeleg cum de nu avem, știu, e absurd, ar fi trebuit să avem de trei ori pe zi la cât de netradiționali suntem. Dar exact ca prostul ăla care participă singur la un concurs de prostie și iese pe locul doi, de prost ce era, bineînțeles, nici pe noi n-a reușit să ne prindă virusul, dar nu pentru că n-a putut, ci pentru că n-a vrut, că vorba aia, are și el standardele lui. Chiar dacă e made in China.

     Odată ritualul Q&A încheiat, trecem la subiect. Subiectul a fost o doză de vaccin antigripal, pe care bunicul a rezervat-o telefonic, la o anumită farmacie, unde ”doamnele îl cunosc”, cu rugămintea ca, după program, s-o ridic eu, de acolo și să i-o aduc cu următoarea ocazie. Nimic mai simplu. Programul a ajuns inevitabil la final, iar eu am ajuns la farmacie, regulamentar, cu masca pe figură. M-am bucurat că nu era aglomerat și am intrat, zâmbind larg, mai mult cu ochii. După un paravan de plexiglas, patru ochi lucește, două farmaciste: una-i ocupată, una mă privește. Bunicul e ditamai client VIP acolo, ceea ce mă face și pe mine, ca trimis al lui, un pic de VIP, mai mic, să zicem client vipuleț. Cu alte cuvinte, ceva mai mult decât un oarecare. De pe această poziție confortabilă, m-am adresat doamnei, cu care, spre ghinionul ei, am stabilit contactul vizual, atunci când am intrat:

- Bună ziua, aș dori să ridic un vaccin antigripal rezervat pe numele X. 

- Dar noi nu facem rezervări, nu are rost, avem suficient vaccin, îmi explică ea. 

         Gata, nu mai eram vipuleț. Eram un oarecare.

- Am înțeles. Atunci, dați-mi vă rog, un flacon, o cutie, cum aveți, zic eu.

- De care doriți? avem două sortimente. 

- O clipă...

         Sun la maică-mea, îi spun că nu există nimic rezervat pe numele X, îi spun de ce, o întreb de care vaccin să iau. Pentru un bătrân de 95 de ani, îmi spune ea. Redevin special. Nu multă lume are un bunic de 95 de ani. Cu mama în telefon, revin cu precizări la doamna farmacistă, care, mi-era extrem de clar, nu se distra la fel de bine ca și mine:

- Bunicul meu are 95 de ani. Ceva pentru el.

- Nu are importanță vârsta, sunt universale vaccinurile.

        Iar m-a retrogradat - ”nu are importanță vârsta”! Deja eram la un nivel mai jos de ”oarecare”, eram pe undeva, pe la ”acela”. Dar să revenim la mama, în direct, prin telefon.

Mama: - Măi Nicule, noi când am sunat azi-dimineață la farmacie... 

        N-am așteptat restul poveștii. Nu era nici locul, nici momentul. Pentru că, oricât ar fi fost de relevantă, oricât ar fi fost de captivantă, de bine spusă povestea, în final tot între alea două nenorocite de vaccinuri trebuia să aleg! Iar doamna farmacistă, după expresia măștii de pe figură, deja se gândea serios să-mi prepare o otravă puternică.

- Mamă, aveți vreo preferință? Ați deliberat? Verdictul, vă rog.

- Ia-l pe ăla care are protecție pentru cât mai multe tulpini de virus.

        N-a funcționat nici asta. Am impresia că și la categoria ”tulpini”, vaccinurile erau la egalitate, dacă mi-amintesc bine. Mai rămânea categoria ”preț” pentru departajare. Aud șușoteală în telefon, apoi ceva, ca o concluzie. Mă bucur, înseamnă că s-au decis.

Mama (bunicul îi sufla, în continuare, ce să zică): - Nicu, ia întreabă, te rog, dacă este doamna Cutare. 

        Deja nu mai înțelegeam nici eu ce se întâmplă: caut vaccinuri sau farmaciste?

- Doamna Cutare este?, întreb, din inerție, fără să mă gândesc la consecințe.

       Ce expresivi sunt ochii atunci când restul feței e ascuns sub o mască! Doamna s-a uitat la colega ei, colega i-a întors privirea, iar eu am descifrat cu ușurință schimbul lor de priviri: ”Ce idiot! Nu vede că suntem numai noi două aici?!”... Meritam un răspuns de genul ”avem, însă pentru doamna Cutare, vă trebuie rețetă”.

- Nu, a fost de serviciu azi-dimineață. 

      Îi comunic maică-mii cruda realitate din teren. Vaccin rezervat nu, pile la farmacie, nu. O aud sfătuindu-se cu bunicul. Apoi, la telefon:

- Măi Nicule, azi dimineață, doamna Cutare a zis...

      L-am luat repede pe cel mai ieftin, mi-am cerut scuze și am dispărut în noapte. Am uitat otrava.

     Vaccin din cel scump, mai aveau doar un singur flacon. Ghinionul meu a fost că am intrat în farmacie înainte de a se vinde și ăla. Ar fi rămas un singur sortiment. Iar în cazul unui singur sortiment, alegerea mea ar fi fost, evident, mult mai simplă...

     Însă, norocul meu (incomparabil mai mare decât ghinionul) este că, încă mai pot să fac cumpărături pentru bunicu și că mama, încă mă mai întreabă, la telefon, dacă am de mâncare acasă. Indiferent de motivul pentru care m-a sunat.