Războiul din Ucraina, criza economică, criza energetică, amenințarea nucleară, Pandemia VI (Răzbunarea Covidului), încălzirea globală care aduce iarnă în plină primăvară, elevi care înjunghie profesori, uite șenghenu - nu e șenghenu, ce fierbe în China, ce se coace în Turcia, echipa națională, Dragnea la canal (de Youtube)... demență. Asta e lumea în care ne dizolvăm. Unii mai repede, alții mai încet, alții aproape de loc. Ce să-i faci, sunt și oameni pe care nici istoria nu-i înghite, așa cum nici oceanul nu dizolvă plasticul. Deșeurile cele mai nocive au cea mai îndelungată existență. Măi, dragă, animalule.
Oricât de importante ni se par aceste lucruri, prin partea noastră de lume există locuri și oameni mult mai mari decât ele: birturile sătești, terasele urbane și legendarii lor consumatori. Pentru că, așa cum nu există mănăstire sau biserică fără ctitor, nu există nici crâșmă sau terasă fără dom`. Dom` ”Profesor” sau dom` ”Doctor”.
Dacă ne imaginăm universul ca pe un flux de energie, materie, antimaterie și un autoturism Tesla, aceste locuri ni le putem imagina ca pe niște refugii la marginea acestui fluviu universal. Niște ”găuri gri”, dacă vreți, în analogie cu găurile negre. Spre deosebire de acestea, găurile gri nu absorb lumina, ci timpul. Acolo, timpul nu mai curge, dar nici nu dispare. Pur și simplu băltește. Se formează un fel de deltă a tuturor timpurilor. Cu lacuri, canale, insule de amintiri, plauri pe care plutesc regrete, stoluri zglobii de bucurii, speranțe colorate care încearcă să-și ia zborul și întunecate păduri de secrete.
E lumea lor, a birtașilor și terasiștilor. O lume navigabilă, infinit de bogată și variată, în care spațiul și timpul nu există. Pentru că imaginația și filozofia de pahar nu au limite.
Pentru oamenii acestor locuri, lumea noastră, cu toate nenorocirile ei actuale, ”lumea din știrile de la fix” e doar o poveste la televizor. Îngrozitor de plictisitoare și neinteresantă. Practic, globul pământesc, cu tot ceea ce se întâmplă pe el sau în el, e strivit de imensa gravitație a ignoranței, indiferenței și prostiei din gaura gri, până când ajunge un glob, de ăla, de sticlă, în care ninge atunci când îl întorci cu fundul în sus. Nemuritorii acestor delte gri pun mapamondul într-un colț al mesei, între solniță și scrumieră și-l mai agită din când în când, să vadă haosul provocat de ”fulgii de zăpadă”.
Asta e, prin părțile noastre, ne place să stăm, contemplativi, la un pahar de vorbă, cu un picior în realitate și cu celălalt cine știe pe unde... De fapt, cred că ne place să stăm pur și simplu. Nu ca soluție existențială. Nu ca o alternativă de a trăi. Nu ca formă de protest, resemnare sau deznădejde. Nu stăm nici pentru ceva și nici împotriva cuiva. NU. Pur și simplu, orice altceva, ar fi o pierdere de timp care nu se merită. Nu suntem dificili. Oriunde ne-ai pune, orice ne-ai face, noi stăm cuminți, pământii și prăfuiți. De 30 de ani, tot stăm. Cu excepția celor care au plecat. În alte țări, vreau să spun.
Apropo, nici în '89, când a părut că am făcut ceva, hai să fim serioși, ce-am făcut cei mai mulți dintre noi? Am stat în casă (la birt sau la terasă era nerecomandat) și ne-am uitat la televizor. Tot excepțiile, săracele, câțiva oameni excepționali, chiar au făcut ceva. Mă refer la figuranții anonimi care au improvizat, nu la actorii principali, care au venit cu rolurile bine stabilite. Veți spune că eroii de atunci nu au acționat 100% din proprie inițiativă, că mai întâi au fost luați pe sus, ”de la locurile lor”, de valurile istoriei și abia după ce au văzut ce se întâmplă prin vecini, au trecut și ei, la treabă. Așa o fi, însă, noi, restul, am stat pe burtă, la televizor, să nu ne tragă la fund teroriștii. Normal că s-a și murit. Uneori, să stai, nu e așa de simplu pe cât pare. Important e să nu stai degeaba, că degeaba mai stai. Statul degeaba ucide. Virgulele le pune fiecare, cum dorește.
Ca să nu stăm degeaba când stăm, vorbim enorm și consumăm monstruos.
Nu suntem bețivi. Suntem niște analiști contra-activi. Niște teoreticieni policalificați, captivi într-un univers perfect paralel cu cel în care trăiesc practicienii. Ne place paharul, dar și vorbitul ”în pungă”, datul cu părerea, bârfa, taifasul. Cum s-a ajuns aici?
Povestea începe foarte demult. Acum câteva milioane de ani în urmă (mai exact 5 milioane de ani, 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile și 1 oră), când strămoșii noștri au inventat paharul de vorbă, fără să știe că se numește astfel.
La început, ei nu serveau din pahare ci din coarne de animale sau din tigve de prieteni și dușmani. În consecință, oamenii inteligenți, cu creierul mare, au devenit foarte apreciați. În craniul lor încăpea mai multă băutură. Ca și în zilele noastre, de altfel. Din păcate pentru aceștia, speranța de viață scădea rapid, pe măsură ce numărul bețivilor creștea. ”Head-hunting”-ul, ”vânătoarea de creiere”, deși pare o ocupație de nișă, e una dintre cele mai vechi meserii din lume!
Oamenii inteligenți au fost atât de vânați, încât instinctul de supraviețuire i-a obligat să evolueze la statutul de genii, pentru a putea rezolva această situație. S-a declanșat un cerc vicios: pe măsură ce creierul deștepților s-a tot mărit de la atâta gândit, s-a mărit și interesul pentru craniile lor încăpătoare. Au ajuns până aproape de dispariție, ceea ce explică de ce azi, marea majoritate a oamenilor sunt proști. Masacrul a luat o pauză, când cineva a venit cu ideea de specie protejată, pe cale de dispariție. Ideea a fost excelent primită și pusă în practică chiar de a doua zi. Din nefericire, în a treia zi, altcineva a venit cu ideea de braconaj. Asta a prins și mai bine, prețul craniilor XXL, așa cum era de așteptat, a crescut instantaneu, din cauza prohibiției.
Numai după ce a inventat paharul de vorbă, Omul Tavernelor a trecut la mersul biped și la vorbirea articulată. S-a ridicat în două picioare, a chemat chelnerul, a plătit, s-a dus acasă și a devenit omul care este astăzi, homo terasiens, omul de terasă. Undeva, de-a lungul acestui proces, a apărut filozofia de pahar, Mater Omnium Scientia-rum+cola, din care se trag toate științele umaniste, inclusiv filozofia, ca știință distinctă, de sine stătătoare.
Ca mecanisme de declanșare, dezvoltare și ca mod de manifestare, filozofia de pahar nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii cinci milioane de ani. Debutul se caracterizează printr-un monolog pătimaș, fără noimă, care începe cu ”...domle, viața asta este...” și continuă cu una sau mai multe analogii contradictorii, care vor să explice, odată pentru totdeauna, ce este viața.
Se pornește de la un clișeu, urmând ca ideea principală să fie repede luată pe sus de tornada gândurilor dezrobite de alcool, tornadă care pustiește în calea ei toate discuțiile de la masa respectivă, lăsând în urmă deșertice tăceri de melancolie și înclinări aprobatoare din cap. Pentru o secundă, pare că privim lucrarea marelui Brâncuși, Masa Tăcerii. Nimeni n-a înțeles nimic, de aceea sunt cu toții de acord cu antevorbitorul lor.
Urmează dialogul surzilor. Pe măsură ce licorile bahice potențează discuțiile, se ajunge în punctul opus, în care toată lumea contrazice pe toată lumea. Următoarea fază e cea în care toată lumea vorbește, dar nimeni nu ascultă. Știi că se apropie finalul serii, atunci când lambru-ul filozofiei de pahar se fărîmiță într-un pucean de romici albastre. Dialogul surzilor se transformă în lăutăreasca muților. Barmanul, resemnat ca ciobanul din Miorița, îi mână spre ieșire. S-a făcut și un film despre chestia asta, ”Tata mută muții”.
Despărțirea ”filozofilor” e un moment de o tandrețe infinită. Stau în ușă și nu se mai dau duși. Atât se mai îmbrățișează, atât se mai pupă... pare că privim lucrarea marelui Brâncuși, Poarta Sărutului. În urma lor, nenumăratele halbe, sticle și pahare goale, pare că ajung la stele, trimițând gândul direct la lucrarea marelui Brâncuși, Coloana Infinitului.
Se ajunge acasă. Pe cât de mici sunt orele, pe atât de mari sunt reproșurile. Dacă doamna nu face măcar un pic de scandal, mare atenție, acolo ceva nu e în regulă. Din două, una: ori, ca atâția alții, omul a greșit adresa și nu a nimerit la soția lui, ori, ca atîția alții, a nimerit la soția lui...
Din folclorul dedicat transhumanței matinale a bețivilor, desprindem câteva strigături, pe cât de tradiționale, pe atât de idioate, pardon, nesustenabile:
- ” Iar ai băut, porcule!”, de parcă autoarea se așteaptă ca, măcar odată, al ei, să vină de la crâșmă, citit, odihnit, detartrat spiritual, nu băut.
- ”Nu crezi că ai băut destul?”. Bravo. Adică pui bețivul să se autoevalueze. Pui ciocănelul de judecător în mîinile tremurânde ale inculpatului. E perfect logic să faci asta, pentru că omul tău, are două mari calități în clipa aia: 1. fiind muci de beat e, de regulă, foarte lucid și analitic; 2. e complet neimplicat, deci 100% imparțial! Genial.
- ”De ce bei, tu, măi Gicule, ce-ți lipsește ție, de trebuie să bei atât? Ce înlocuiește paharul ăsta în viața ta?”. Vă rog nu râdeți. Vă rog să vă abțineți, pentru că urmează răspunsul lui Gicu: ”- În viața mea acest pahar înlocuiește paharul anterior”.
Și ca s-o terminăm naibii cu Brâncuși, pentru că ne-am dus prea departe cu tâmpenia asta, atât mai zicem: în compensație pentru disconfortul creat, a doua zi, ”The Day After”, toate soțiile etilozofilor beneficiază în casă și pe lângă casă, de o altă capodoperă a acestui mare artist internațional, Cumințenia Pământului. Doar că ele nu știu să aprecieze arta. Ba dimpotrivă. Din acest motiv, absolut dezinteresat, fără să știu despre ce vorbesc, doamnelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un sfat: nu-l tratați de sus, cu ură, chiar dacă e beat. Mai întâi, ridicați-l. Când va reuși să spună fraza de mai jos, fără să se încurce, înseamnă că e ok:
Domnișoara Pogany, la Masa Tăcerii, înalță prin Rugăciune, o Coloană a Infinitului, deschizând astfel, Cumințeniei Pământului, Porțile Sărutului.
