Am văzut filmul domnului Martin Scorsese, Killers of the Flower Moon. Atât vreau să zic:
De mic mi-am dorit să fiu indian Osage. Nu căpetenie. Nici măcar războinic. Important era să fiu Osage. Să fac parte din trib. Contabil Osage. Lăcătuș Osage. Ceva Osage, nici nu țineam neapărat să fiu indian. Aș fi acceptat să fiu și maghiar Osage, dacă s-ar fi putut. Dar nu s-a putut.
Așa că am crescut cu frustrarea asta. Că nu sunt Osage. Din această cauză, din această imensă frustrare, când ne jucam de-a cowboy-ii și indienii, mie îmi plăcea mereu să fiu petrolul, aurul și ardelenii. Adică ciobanu. Ilarion Ciobanu. (un fel de Bond...).
Toată viața am trăit cu teama și nelămurirea în suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu bietul popor Osage? Ce mai face el? Cum se mai simte, pe unde mai e, cu ce se mai ocupă...Nu mai știam nimic de acești oameni, de foarte mult timp. Altă grijă n-am avut. Păi cum, dacă am crescut pe aceeași planetă cu ei?! Continent lângă continent, vorba aia! Nu mai puteam trăi în beznă și ignoranță! Pentru că n-am mai auzit despre ei de foarte multă vreme, practic de niciodată, îmi făceam în capul meu cele mai rele scenarii.
După cum s-a văzut de curând, n-am fost singurul care-și făcea scenarii în legătură cu osagii. Au fost mai mulți, dovadă că unul dintre cele mai nașpa scenarii din câte s-au făcut vreodată pe acest subiect, a aterizat pe masa de lucru a domnului Scorsese. Fleoșc-pleosc! Hai să fie cu noroc! N-a fost.
Bieții oameni, au fost killăriți de toți lacomii, de toate lichelele, iar cei care, printr-o minune, au trăit până în zilele noastre, au fost terminați de filmul ăsta. Au murit de plictiseală. Cu familii și pretini, cu tot. Ca mulți oameni nevinovați, printre care mă număr.
Trei ore jumate! Da` n-am mai stat trei ore jumate în fața unui ecran de pe vremea lui Medal of Honor: Allied Assault, dacă își mai amintește cineva...În vremurile Tik-Tokului, a clipurilor de 5 secunde, tu vii cu un film de 3 ore și 30 de minute!!!
Bun, hai să zic că subiectul e supermegablănos, că bubuie extrem de grav și așa justifici cumva alea aproape 4 ore, deși nu există subiect pe lumea asta care să țină interesul sau pe cel care poartă fesul, treaz, atât de lung timp. De dragul trecutului domnului Scorsese, să zicem că s-ar întâmpla acest caz. OK, dar tot nu-ți bați joc de oameni. Faci o miniserie. Îl faci din 2 părți, dacă vrei neapărat cinematograf. Dar nu faci spectacol pișotehnic, aruncând în aer vezici urinare!
Pe scurt, subiectul: acum 100 de ani, 60 de oameni au fost omorâți pentru bani, în condițiile în care, azi, avem în desfășurare două ditamai războaie, care ucid sute de oameni, zilnic. Să nu mă înțelegeți greșit: crimele din Osage County sunt la fel de abominabile și de condamnabile ca orice altă crimă. Doar că prezentul mi-e mai aproape și mă preocupă un pic mai mult, asta-i tot.
Un scenariu un pic mai interesant decât prospectul la găleata de gunoi. Replici la nivel de abecedar, ”Ana are mere”. Ar fi fost mult mai interesant filmul,vorbit cap-coadă în osăgeasca veche, ar fi stârnit, un pic, imaginația. Cred că scenaristul e un om atât de leneș, încât a plătit un indian freelancer să-i scrie scenariul. Iar când l-a primit, a întrebat cu jumătate de gură: "Da' muieți îs osagii?"...
Toate astea întinse fără nici o justificare, până la Lună și înapoi.
Aș fi vrut să zic și ceva pozitiv. De exemplu, jocul lui Leo. Foarte bun. Însă mi-e teamă că suferința de pe chipul marelui actor nu e joc actoricesc. E suferința reală a celui care așteaptă de trei ore jumate să intre la toaleta vedetelor, după DeNiro și Scorsese, care oricât de goodfellas ar fi, au și ei o vârstă, posibil și ceva probleme cu the stupidfather (prostata).
Atât am avut de spus. Acum, vreau să fie foarte clar, e doar opinia mea. Dumneavoastră faceți cum vrei tu, mergeți la film sau nu. La urma urmei și după-amiezile astea trebuie omorâte cumva, cu ceva.
