Tot aud că s-a întors lumea cu josul în sus. Că s-au inversat valorile. Răului îi merge bine, în detrimentul Binelui, care se simte rău. Omenirea a ajuns în punctul în care, mai abitir ca niciodată, caracterul infect, lipsa de conștiință, viciile, pot constitui reale avantaje în lupta pentru bani. Ceea ce le transformă, automat, în calități. Totuși, până la ultimul episod al ultimului sezon al lumii, mai este. Ca să parafrazez un vechi om de scenă, un englez, dacă nu mă înșel, nu mă tem de ticăloșii care au succes, mă tem că, într-o zi, va fi obligatoriu să fii ticălos pentru a avea succes.
Acestea fiind zise și scrise, vă propun un experiment. O glumă, poate nu cea mai bună. Un exercițiu de imaginație, mai bine spus: o societate distopică, în care viciul băuturii a ajuns virtute, iar cei care nu consumă alcool, paradoxal, drojdia societății. Sau maiaua societății, cum doriți. Așa că relaxați-vă, turnați-vă o bere, un vin, un gin, fiecare cu otrava lui și hai noroc!
Cum ajungi non-alcoolic? Îți propui asta? Studiezi, te antrenezi? Nici vorbă.
Azi un pic, mâine deloc, poimâine hai la un badminton, apoi hai cu biclele pe dealuri și uite așa, influențat de anturaj, am dat în patima abstinenței. Darul treziei îmi făcea probleme peste tot. Am ajuns până acolo, încât mi s-a interzis accesul în Vaslui. Am fost declarat persona non-beata.
Prima ședință a mers binișor. S-a ridicat unul mai vechi și a zis ce poreclă are, pentru că nu-și mai aducea aminte cum îl cheamă, atât de topor era. ”-Mi se jice Koaye și e a 287-a zi de când sunt p*#ă. De bat”. Toată lumea a aplaudat. Care, cum a putut. Unii au bătut cu palma direct în podea. Altul, un lungan, s-a deșirat de pe scaun și a mărturisit că n-a pierdut o clipă din evoluția copiilor săi. A fost treaz încontinuu, 18 ani. Avea un băiat și o fată, gemeni. Glumea cu chestia asta, zicea că, oricât de treaz ar fi, când se uită la copii, vede dublu. Cu restul poveștii sale, însă, nu e de glumit. Episoade dure, în care își cheltuia salariul pe mâncare, lapte, haine și rechizite școlare pentru copii, în loc de băutură. Cei dragi, familia nu aveau ce bea cu zilele, iar el lua bilete la teatru! Plângea și povestea cum venea zi de zi de la serviciu, direct acasă și nu pierdea niciodată nopțile, nici măcar Revelionul. Violențele din familie. Cum îl băteau soția și copii, când se îmbătau. Cum îi era frică să se mai ducă pe acasă...Dur, dur de tot.
Sincer, cu tot ajutorul primit la AA, nu credeam că am să pot să mă las de luciditate vreodată. Dar într-o zi, am atins vârful de sus. Mai sus de atât nu mă puteam înălța. S-a întâmplat într-o miercuri. Mă adunasem eu, cu mine, cu o ocazie specială: era finala Campionatului Internațional de Balet. Mi-am turnat un pahar de Borsec carbogazos și l-am dat peste cap. Apoi încă unul. Nici nu trecuse primul calup publicitar, iar eu băgasem deja aer în două peturi. În ultimul hal de treaz, m-am ridicat și am aruncat tot ce aveam non-alcoolic prin casă, inclusiv apa de la flori și de la câine (asta a fost ciudat, pentru că nu am câine). M-am uitat prin casa în care nu mai făcusem curat de la prânz, totul strălucea, ordine, curățenie până în tavan, ce mai, de neprivit! Așa nu mai puteam continua.
Au trecut doi ani de atunci. Sunt mai mult de 18 luni de când n-am pus decât alcool în gură. Sunt pe cele șapte cărări bune. Renunțarea la viciu nu înseamnă doar un capăt de drum, ci un sens giratoriu, din care pleacă o mulțime de alte drumuri, o multitudine de posibilități. Așa am cunoscut-o pe actuala mea soție. Mă rog, suntem căsătoriți neoficial, datorită băuturii n-am avut nici banii și nici puterea pentru a merge la starea civilă, dar ce mai contează o hârtie, când sentimentele sunt reale, atotputernice și reciproce? O iubesc atât de mult!
Am cunoscut-o la scurt timp după ce m-am despărțit de prima soție, tot datorită alcoolului. Fosta, o trează de ultimă speță, genul care o arde doar cu apă plată cu lămâie și ceiuț. Dimineața, la prima oră, alerga în parc. O distrusă, nu mai era nimic de făcut. Mi-era o rușine cumplită de prietenii mei, boschetari, când ne trezeam pe băncile din parc și o vedeam alergând. Noi ne duceam ca oamenii serioși, la pilit, ea se ducea la Pilates. S-a terminat. Alcoolul e bun, dar dă rezultate în timp. Trebuie să te ții de el. Nu așa cum fac unii, care în loc să se antreneze, chiulesc și se duc la bere. Începutul sfârșitului: azi o bere, mâine o bere fără alcool, după aia, un suc și uite-așa ajungi la apă plată, de te întrebi ce-ai făcut cu viața ta.
Plângeam însingurat pe marginea râului. Beam și plângeam, plângeam și beam. La un moment dat am văzut ceva plutind pe apă. Când m-am uitat mai bine, era tocmai fata de la AA! Am sărit, cu riscul de a înghiți apă, am salvat-o, i-am făcut respirație gură la sticlă, până când am adormit amândoi, uzi, în noroi. Când m-am trezit, noroiul se uscase, acum era un praf alb, eram amândoi albi, căsătoriți, cred că avusesem și prima ceartă de îndrăgostiți, pentru că ea dormea cu spatele la mine. Nu știu cum o cheamă, dar eu îi zic Mona, pentru că aduce un pic cu fata de pe sticla de spirt.
Mona nu e trează niciodată, n-am văzut-o nici o clipă vorbind sau mergând. Nu mănâncă niciodată. Nici nu respiră. Dar ce frumos pute! Ca un cadavru în descompunere. Tot ce mă rog e să mor înaintea ei, pentru că n-o să pot trăi fără ea.
După o vreme, familia noastră s-a mărit. A apărut al treilea membru, care, normal, a trecut pe primul loc, deși noi ne iubim la fel ca la început. Îl cheamă Liviu, de la melodia aia a lui Led Zeppelin, ”Baby, I`m gonna Liviu”. Nu e de rasă, dar e maidanez pur sânge corcit. E tare simpatic! Și credincios. Merge la biserică când e sărbătoare, nuntă sau înmormântare. Aude clopotele și o taie cu viteză maximă. Îi plac oasele... De mine nu ascultă întotdeauna, dar pe Mona o divinizează! Practic, o devorează cu dragostea lui. De fapt, așa a și intrat Liviu în familia noastră. E o poveste tare nostimă.
M-am trezit într-o noapte, după ce băusem un pic mai mult, că sărbătorisem o săptămână, două zile și patru ore de când ne cunoscusem și imediat am simțit că ceva nu-i în regulă. Era o noapte senină, luminoasă, cu lună plină, se vedea ca ziua, când e întuneric. Nu știu dacă v-am spus, noi avem domiciliul sub un pod, într-o zonă bunicică, la 5 minute de o canalizare mare. E o casă revoluționară, făcută doar din materiale reciclabile. Și aici v-am spart: e ca vila de un milion de dolari a lui Gică Popescu: se rotește după soare! Când e soare. Dacă ați ști ce ușor se rotește! O ridici așa, un pic, că e foarte ușoară, și o rotești. Ca pe o umbrelă. În funcție de soare. Cum vrei să ai soarele, în spate, în față, în stânga, în dreapta...e supermodernă. Și foarte ieftină.
Și cum mă foiam eu așa din cauza lunii pline, că am ceva probleme cu tiroida, am observat că Monei îi lipsea un picior de la genunchi în jos. Nu se mai întâmplase până atunci. Am zis să mă uit oleacă prin apropiere să văd dacă-l găsesc. Oricum nu știam ce cadou să-i fac de ziua ei, dar preferam să-l găsesc pe ăla original. Nici nu știu când e ziua ei. Atunci l-am văzut pe Liviu trecând rîul înot, cu piciorul Monei în gură. L-am strigat, a venit și a pus jos trofeul în fața mea, ca și cum ar fi spus ”uite ce știu să fac”. Ne-am jucat așa un pic, eu aruncam piciorul în apă, el sărea, înota, îl pescuia și-l aducea în fața mea. Pe la răsărit, am obosit și eu și Liviu. S-a scuturat de apă cum se scutură câinii, s-a gudurat pe lângă Mona, s-a cuibărit la pieptul ei și am adormit așa, toți trei, îmbrățișați și fericiți. Piciorul l-am pus la locul lui, am prins genunchiul cu niște scoci, nu se mai cunoște absolut nimic.
Soarele răsărea și se încălzea de la aburii dragostei noastre. La așa ceva, nu dai cu piciorul.
