Plouase zdravăn, ploaie de vară. Se ridicau aburii din caldarâmul șoselii, ca niște suflete de păstrăvi proaspeți, prăjiți pe piatră. De parcă cineva tocmai aruncase vreo două găleți cu apă, să stingă focul și să răcorească încingătura. Așteptam la semafor, în calitate de pieton. Eram relaxat, era vineri, începea weekendul. E adevărat că semaforul respectiv își schimbă culorile de maxim trei ori pe an, dar în clipa aceea, nu mă deranja să aștept.
Ca să mai treacă timpul, am început să spun bancuri. În gând. Eu, mie, inventate de mine. Nu, că nu-s nebun. La un moment dat aveam niște dubii, dar am stat de vorbă cu persoana mea și m-am liniștit, sunt perfect normal. Ca orice om care nu mai știe bancuri noi, dar vrea să mai râdă și cu motiv.
Bancurile - să nu vă imaginați cine știe ce. Slăbuțe, stupide, din categoria ”unda veselă”. Niște mizerii. Așa cum îmi plac mie. Dacă vă țin nervii, vă demonstrez un exemplu:
 |
| Dumitru Popescu, zis ”Dumnezeu” |
Un preot și o ursitoare, la marginea pătuțului unui copil.
Ursitoarea: - Măi puiule, ce ai vrea tu să te faci când ai să fii mare?
Copilul: - Dumnezeu.
Preotul: - Iisuse!
Ursitoarea: - Iertare, părinte, dar permiteți să vă contrazic: ăsta e Dumitru Popescu.
Așa cum se întâmplă după fiecare ploaie mai serioasă, la trecerea de pietoni, chiar la bordură, se formase un mic fluviu.
În sfârșit, se face verde, pietonii sar în apă ca pinguinii. Trei bețivi, vai de capu` lor, se chinuiau să câștige meciul cu viitura: unul în față, atacant, altul la mică distanță de el, mijlocaș, iar al treilea, ceva mai calculat și mai prudent, mai încetișor, în urma lor. Fundaș sau portar, în funcție de cum o cere viața. Mijlocașul nu reușea deloc, înjura, călca unde era apa mai mare, iar înjura. Însă băieții și-au dorit victoria, au dat totul și au ajuns pe malul celălalt. Cel din urmă a fost cel dintâi care a vorbit. A oftat greu și a sigilat traumatizanta experiență cu o concluzie general valabilă: ”Apa ne omoară”.
Mi-am amintit că am mai râs odată, tot la o vorbă de duh din popor, apărută ca melcul, după o ploaie. S-a întâmplat acum vreo 30 de ani, cu ocazia unei invitații la o nuntă undeva, la țară, în Ardeal. Plouase olecuță și atunci, dar în mediul rural nici nu trebuie prea mult, ca să te împotmolești în glod.
Un grup de nuntași de la oraș, stăteau, un pic dezorientați, în mijlocul uliței, prinși în noroi ca niște muște în ceva moale, lipicios și maro. Nutella, de exemplu, nu știu la ce v-ați gândit voi. Sau, hai să fac altă comparație, că totuși erau gătiți de nuntă: ca niște albinuțe în borcanul cu miere. Mai ales dânsele. Dânșii, să fiu sincer, arătau mai degrabă ca niște drosofile căzute în must.
La un moment dat, o doamnă cu inițiativă, s-a desprins din grup, s-a deplasat spre rigolă și a abordat direct doi săteni care stăteau de vorbă în dreptul unei porți. Străduindu-se să fie prietenoasă, duduia i-a întrebat în ce grădină se poate găsi un veceu mai curat. A vrut să spună ”decent”, dar nu știu de ce, s-a răzgândit. Unul dintre săteni a ridicat o sprânceană, și-a împins, cu un bobârnac îndelung exersat, pălăria pe ceafă și i-a spus tovarășei că știe el un veceu-farmacie, cel mai fain din comună, ce mai, dumnezeiesc. Fericită, doamna a bătut din palme și a întrebat unde, în ce curte, la cine în grădină, se află acest WC dumnezeiesc. Omul i-a răspuns, izbucnind în râs:
- În fundul Grădinii Raiului, doamnă!
Am râs acum, ca și atunci, în sinea mea, m-am întâlnit cu Stela, i-am povestit întâmplarea de mai devreme. S-a amuzat, am intrat în alimentara din Palas, am cumpărat ce-am avut noi de cumpărat pentru weekend și când să plecăm, ce să vezi. Se rupsese cerul. Ploua torențial. Eu lăsasem mașina la serviciu, într-un moment de mare inspirație. Stăteam cu sacoșele care ne rupeau mâinile, ne uitam la ploaia care nu avea de gând să se oprească prea curând și ne gândeam ce să facem. La un moment dat, m-a bușit râsul. Stela, nedumerită, de ce râd. Eu, oftând și râzând în același timp: ”Apa ne omoară”.
În concluzie, la picior e simplu, orice fraier poate să facă platfus.
