O mamă privește în jos, spre cer. Privește în jos pentru că are cerul instalat pe smartphone. Caută ceva sau pe cineva care e în ceruri... însă nu-L caută pe Dumnezeu, ci un avion low-cost. Pentru omul de rând, ”avion low-cost” e pleonasm. Și chiar dacă l-ar fi căutat pe Dumnezeu printr-o aplicație asemănătoare (să-i zicem, la întâmplare,
Godradar), care să permită urmărirea în timp real a rugăciunilor care se înalță către Cel de Sus, pentru noi, oamenii din statistici, Dumnezeu, tot un low-cost ar fi.
Prin părțile astea ale lumii, un Dumnezeu Premium, full-option, își permit doar ticăloșii fără Dumnezeu.
O mamă privește în jos, spre cer, are o lacrimă în ochi, un gol în suflet și o umbră pe frunte. Umbra avionului. Avionul trece, dar umbra, cumva, rămâne în ochii ei. Va dispare peste două luni, când soarele va răsări din nou de la apus, la terminalul 3, pletos, obosit și înfometat, eventual nebărbierit. Cel mai frumos copil din lume. Soarele ei.
Acum urmărește, tristă și concentrată, micul avion roșu care se strecoară prin noianul de avioane galbene, de parcă ea însăși l-ar conduce pe linia punctată spre aeroportul de destinație, ca pe un elev de clasa 1 pe care-l duci de mânuță la școală. Îți dă senzația că, dacă și-ar lua o clipă ochii de la el, micul avion s-ar prăbuși. Într-un fel, chiar așa e. Am să vă zic un secret: datorită mamelor zboară avioanele.
Nu credeți? Întrebați toți inventatorii, toți oamenii de știință, toți inginerii, constructorii de avioane și toți piloții. N-are cum altfel. Așa funcționează lumea: unde e de învățat mult, de studiu, de renunțat la bătut maidanul sau mingea, de multă răbdare și efort, e o mamă.
Astea sunt vremurile, vine toamna, ne zboară cocorii, berzele și copii.
O fi bine, o fi rău, noi am vrea să fie cât se poate de bine. Cel mai rău e să-ți reproșezi o viață întreagă că n-ai încercat. Mai ales în ziua de azi, când zidurile au căzut și există sute de drumuri care duc dincolo de orizont. Am topit cortina de fier, care ne-a ținut închiși și ne-am făcut păsări de fier, ca să fim liberi. Și am descoperit că nici libertatea nu-i un lucru simplu. Chiar deloc. După mai bine de 30 de ani, ne-am obișnuit un pic cu ea, dar nu e ca și cum ne-am fi născut liberi. Copiii noștri, însă, da.
Viața merge într-un singur sens, înainte și n-o poți opri. Așa că, ce era să facă ghietu` copil, și-a ales și el un drum, noi nu i-am stat în cale (ați remarcat jocul de cuvinte) și iată-ne la aeroport, doi părinți supărați că le pleacă boțul de aur și boțul de aur, supărat că s-a trezit cu noaptea-n cap, la ora 10,00 am. Avionul se înalță, iar sufletul mi se deșiră în urma lui ca un plovăr care s-a agățat cu un fir de-o aripă:
”Tu, Pasăre de fier, ce zbori departe, departe, de tot, ai grijă de fiul meu! Adu-mi-l înapoi sănătos, să-i gătesc ceva gustos, să-l culc în patul pufos! Nu-mi zi de vârstă, înălțime, greutate, hai sictir, copilul e tot copil!”
Știu că nu prea am dreptate să fiu supărat, nu am deloc, dar totuși...@#&*##%%!!! Pasăre de fier, de ce ne iei copiii? Hai, ciocu` mic! Noi nu folosim kerosen ca să-i iubim, tu de ce te alimentezi din dragostea părinților, ca să zbori? De fiecare dată când pleci, lași în urmă camere goale, paturi nedesfăcute, șosete aruncate, jucării nemaijucate, tricouri, blugi și haine nemaipurtate și irosite bătăi de inimă. Toamna, când se umple văzduhul de zboruri, rămân pe pământ doar umbre de doruri.
E mai simplu să dau vina pe Pasărea de fier decât să mă întreb, retoric și ipocrit, ”ce-am făcut, cu ce-am greșit, de ne zboară luceferii acolo unde apune soarele?” Pentru că știu exact ce n-am făcut și unde am greșit: n-am fost uniți și fermi. Câțiva au încercat, dar au fost prea puțini. N-am spus toți, când a fost momentul, ”STOP! Până aici!”. Momentul a trecut. Am lăsat istoria s-o ia prin bălării, până am dat-o de gardul șenghenului, n-am fost în stare să nimerim ditamai poarta. C-așa-i în fotbal.
Acum, pentru mulți dintre noi, e deja prea târziu. Regrete, lacrimi în noapte, fotoliul din odaie și-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră...hai, pas săltat și joc de gleznă! Noua generație, are, însă, de ales:
check-in pentru o viață,
sau,
ce chin pentru o viață!
Chiar dacă, într-un efort disperat, am încerca să facem azi, ceea ce ar fi trebuit să facem ieri, tot nu vom reuși să mai salvăm ceva. Viitorul la care nu ne-am gândit suficient, a devenit astăzi, prezent. Și pentru că nu le-am dat șansa unei vieți normale, civilizate, aproape de mama și tata, e firesc s-o caute în altă parte. Iar noi suntem datori să le sprijinim deciziile, oricare ar fi acestea, fără să comentăm.
Altfel, vor fi condamnați să lupte zilnic pentru supraviețuire cu un sistem care-și va bate joc de ei în moduri inimaginabile. Și care va câștiga întotdeauna. Asta, dacă nu cumva, îi va ucide în chinuri, CNP-ul: corupția, nepăsarea, prostia. Sau o combinație a celor trei.
Unii zic că, totuși, situația nu e chiar așa de gravă cum o prezintă trădătorii de neam și de țară și dacă nu ți se întâmplă nimic rău, poate să-ți fie bine, iar dacă nu mori cu zile, poți trăi și aici. Sigur că da. Hai, puțin optimism. Puțină încredere. Deja se văd progrese. Va fi bine.
Sunt convins că și-n Coreea de Nord există cetățeni, care-ți vor spune, cu toată sinceritatea, că micul lor cazan cu smoală e cel mai minunat loc de pe Pământ. Doar că, în fiecare zi, sunt tot mai puțini. Cam ca la noi.
Pasăre de fier fără suflet, câte suflete ai luat, câte suflete-ai lăsat și pe câte le-ai salvat?...
