Plouă cu voie bună!

      Plouase zdravăn, ploaie de vară. Se ridicau aburii din caldarâmul șoselii, ca niște suflete de păstrăvi proaspeți, prăjiți pe piatră. De parcă cineva tocmai aruncase vreo două găleți cu apă, să stingă focul și să răcorească încingătura. Așteptam la semafor, în calitate de pieton. Eram relaxat, era vineri, începea weekendul. E adevărat că semaforul respectiv își schimbă culorile de maxim trei ori pe an, dar în clipa aceea, nu mă deranja să aștept. 

    Ca să mai treacă timpul, am început să spun bancuri. În gând. Eu, mie, inventate de mine. Nu, că nu-s nebun. La un moment dat aveam niște dubii, dar am stat de vorbă cu persoana mea și m-am liniștit, sunt perfect normal. Ca orice om care nu mai știe bancuri noi, dar vrea să mai râdă și cu motiv.

      Bancurile - să nu vă imaginați cine știe ce. Slăbuțe, stupide, din categoria ”unda veselă”. Niște mizerii. Așa cum îmi plac mie. Dacă vă țin nervii, vă demonstrez un exemplu:

Dumitru Popescu, zis ”Dumnezeu”

Un preot și o ursitoare, la marginea pătuțului unui copil.

Ursitoarea: - Măi puiule, ce ai vrea tu să te faci când ai să fii mare? 

Copilul: - Dumnezeu.

Preotul: - Iisuse!

Ursitoarea: - Iertare, părinte, dar permiteți să vă contrazic: ăsta e Dumitru Popescu.

Așa cum se întâmplă după fiecare ploaie mai serioasă, la trecerea de pietoni, chiar la bordură, se formase un mic fluviu.

În sfârșit, se face verde, pietonii sar în apă ca pinguinii. Trei bețivi, vai de capu` lor, se chinuiau să câștige meciul cu viitura: unul în față, atacant, altul la mică distanță de primul, mijlocaș, iar al treilea, ceva mai calculat și mai prudent, mai încetișor, în urma lor. Fundaș sau portar, în funcție de cum o cere viața. Mijlocașul nu reușea deloc, înjura, călca unde era apa mai mare, iar înjura. Însă băieții și-au dorit victoria, au dat totul și au ajuns pe malul celălalt. Cel din urmă a fost cel dintâi care a vorbit. A oftat greu și a sigilat traumatizanta experiență cu o concluzie general valabilă: ”Apa ne omoară”.

     Mi-am amintit că am mai râs odată, tot la o vorbă de duh din popor, apărută ca melcul, după o ploaie. S-a întâmplat acum vreo 30 de ani, cu ocazia unei invitații la o nuntă undeva, la țară, în Ardeal. Plouase olecuță și atunci, dar în mediul rural nici nu trebuie prea mult, ca să te împotmolești în glod.

     Un grup de nuntași de la oraș, stăteau, un pic dezorientați, în mijlocul uliței, prinși în noroi ca niște muște în ceva moale, lipicios și maro. Nutella, de exemplu, nu știu la ce v-ați gândit voi.  Sau, hai să fac altă comparație, că totuși erau gătiți de nuntă: ca niște albinuțe în borcanul cu miere. Mai ales dânsele. Dânșii, să fiu sincer, arătau mai degrabă ca niște drosofile căzute în must.

      La un moment dat, o doamnă cu inițiativă, s-a desprins din grup, s-a deplasat spre rigolă și a abordat direct doi săteni care stăteau de vorbă în dreptul unei porți. Străduindu-se să fie prietenoasă, duduia i-a întrebat în ce grădină se poate găsi un veceu mai curat. A vrut să spună ”decent”, dar nu știu de ce, s-a răzgândit. Unul dintre săteni a ridicat o sprânceană, și-a împins, cu un bobârnac îndelung exersat, pălăria pe ceafă și i-a spus tovarășei că știe el un veceu-farmacie, cel mai fain din comună, ce mai, dumnezeiesc. Fericită, doamna a bătut din palme și a întrebat unde, în ce curte, la cine în grădină, se află acest WC dumnezeiesc. Omul i-a răspuns, izbucnind în râs: 

        - În fundul Grădinii Raiului, doamnă!

    Am râs acum, ca și atunci, în sinea mea, m-am întâlnit cu Stela, i-am povestit întâmplarea de mai devreme. S-a amuzat, am intrat în alimentara din Palas, am cumpărat ce-am avut noi de cumpărat pentru weekend și când să plecăm, ce să vezi. Se rupsese cerul. Ploua torențial. Eu lăsasem mașina la serviciu, într-un moment de mare inspirație. Stăteam cu sacoșele care ne rupeau mâinile, ne uitam la ploaia care nu avea de gând să se oprească prea curând și ne gândeam ce să facem. La un moment dat, m-a bușit râsul. Stela, nedumerită, de ce râd. Eu, oftând și râzând în același timp: ”Apa ne omoară”. 

       În concluzie, la picior e simplu, orice fraier poate să facă platfus.

Leurdacii Liberi

     

      Acum două zile, duminică dis-de-dimineață (pe la 12,00) - o zi de primăvară autentică, cu un soare vesel și un verde crud bubuind de prospețime - auzeam natura cum tropăia pe străzile prăfuite ale orașului și chema cu portavocea, cetățenii, la grătare, bere și plimbare, adică la tot ceea ce ar putea zădărnici într-o singură zi, o pandemie clădită într-un an.

     Animat de toată această izbucnire de sunet și culoare, vibrând la unison cu simfonia naturii, conectat la energia ghiocelară și cipciripitoare a primăverii...zăceam pe canapea, la televizor. În celălalt capăt al sufrageriei, abandonat confortabil în brațele unui fotoliu, Tomafonul (adică ființa simbiotică rezultată din contopirea lui Toma cu telefonul smart), naviga, absent, prin meandrele internetului. Razele ușoare, ale soarelui aflat, încă, în convalescență, mă sâcâiau, intrându-mi în ochi, subminând autoritatea televizorului, ba chiar plesnindu-mă ușor după ceafă, ca niște nuiele care nu vor să te rănească, ci doar să te aducă pe drumul cel bun. Dacă ai fi cal. Sau măgar. Nefiind nici una, nici alta (mă rog, părerile sunt împărțite și aici), am simțit că natura, Universul, așteaptă, de urgență, o explicație solidă a atitudinii mele sfidătoare, total nelalocul ei. Așa că, după o introspecție rapidă, efectuată în procedură de urgență, am lansat în spațiul public dintre mine și Tom, următoarea idee:

- Măi Tomșa, uite, eu, în clipa asta, simt o dorință aprigă,... nu, serios, chiar am chef să fac câteva acțiuni, mai exact trei: să-mi fac ordine în sertarul cu șosete, să merg undeva, în natură și să fac mișcare, sau să montez niște imagini filmate cândva. Problema e că toate trei chestiile se exclud una pe cealaltă, nu se pot face simultan. Dar eu nu mă pot decide cu care să încep. Așa că, rezultanta acestor trei forțe egale, dar de sensuri contrare, care trag de caracterul meu de fer, e zero. Și de asta zac, aici, pe canapea, fără să mă mișc. Poate că ai crede, judecând superficial, după aparențe, că atitudinea mea ar fi dictată de Lene. Dar adevărul e că, dimpotrivă, nu mă pot mișca de prea multă Hărnicie! Înțelegi?...

    Toma râde fără zgomot, dă ochii peste cap, se gândește, ideea pare că l-a surprins un pic, dar se repliază rapid. Își scutură pletele, meditativ și oarecum dezaprobator,  înspre parchet și concluzionează:

- Nu, tata. E lene.

     Și intră înapoi în imersiune, în abisalele internetului. Eu am lăsat prostiile și am plecat, la pădure, cu Stela. Hărnicia a dat roade: am găsit și am cules leurdă. În sfârșit! Nu eram la prima tentativă, ci la a treia. Cu două duminici în urmă, a început pentru noi, aventura culesului de allium ursinum, în denumire populară, usturoiul ursului. Am tot colindat pădurile județului, căutând, fără succes, această plantă, surogat de usturoi. În pas cu vremurile, am dezvoltat chiar și o teorie a conspirației, conform căreia, culegătorii de leurdă pe care i-am văzut din mersul mașinii, în diverse locuri, s-au organizat, de fapt, în secret și s-au întâlnit pe ascuns, în locuri numai de ei știute, unde marfa de care povestim se găsește din belșug. I-am numit Leurdari și am râs de ei, că cică se pun pe burtă la cules, ca să nu-i vadă lumea.  După ce am găsit și noi comoara verde din pădure, ca să ne deosebim de aceștia, ne-am autotintiulat Leurdacii Liberi. Orice am avea de cules, culegem mândri, cu fruntea sus, ca strămoșii noștri. Chiar și în cazuri extreme, în care, tot ca strămoșii noștri, metaforic și ipotetic, am fi în situația de a ne culege dinții de pe jos. Istoria știe de ce.

 

      La întoarcere, savurând aroma discretă a frunzelor de leurdă, răspândită în toată mașina, filozofam, înțelept, în barbă: lenea e un lux, un rafinament pe care puțini știu să îl savureze la adevărata lui valoare, să îi exploreze și să-i exploateze întregul potențial. Dar uite că în viață îți mai trebuie, din când în când și un strop de hărnicie autentică. Căci, așa cum se spune, viața fără hărnicie, e ca mâncarea fără usturoi. Iar dacă n-ai usturoi, ia cu leurdă!

Cei șapte pitici pe creier

sursa:KMACK TIME. 3 iul. 2014

     Obișnuiesc să am, la capul patului, un scăunel    pe    care pun chestii, înainte de a adormi. Nu râdeți, știu la ce vă gândiți. Nu din alea. Chestii pe care le folosesc pentru a adormi. E foarte util, pentru că adorm de 5-6 ori pe noapte. Scăunelul ăla e aproape la fel de important, pentru somn, ca și patul. Cu ceva  vreme în urmă, aveam și eu, ca toți oamenii, o   noptieră. Însă, pe parcurs, noptiera aia și-a făcut treaba atât de bine și s-a umplut de atâtea prostii pe care nu mă îndur să le arunc, încât a fost promovată la rangul de dulăpior. Însă, pe postul de dulăpior, era chiar dulăpiorul. Noroc că, dulăpiorul, la rândul lui, dând dovadă de seriozitate și perseverență, s-a umplut până la refuz cu alte lucruri pe care nu le-am folosit niciodată în ultimii 15 ani, dar de care nu mă pot lipsi. Așa că  mi-a fost ușor să-l promovez și pe dumnealui la rangul de soldățel, eliberând astfel, poziția de dulăpior. L-aș fi promovat ”soldat”, însă soldatul, ca piesă de mobilier, e un dulap îngust și înalt, cu rafturi.  Dulăpiorul, fiind minion și deja obișnuit cu numele diminutivat, a acceptat titlul de soldățel. În plus, l-am pus lângă servantă, visul lui dintotdeauna. Și lăsați, că nici servantei nu-i displace, am văzut eu. 

     După ce am refăcut organigrama, iată că revin la cel mai nou angajat, bodyguardul care îmi vegheză visele, scăunelul. Cum spuneam, ca să nu mă mai ridic din pat, riscând să-mi sară somnul, pun pe scăunel acele mici nimicuri trebuincioase omului la dormit: ochelarii, telecomanda, căștile, un pistol cu butoiaș și telefonul. Sub scăunel, o sticlă cu apă. Când îmi sare somnul, pun ochelarii, căștile, iau telecomanda, butonez, aștept somnul. Dacă mi-e sete beau și niște apă. Vă întrebați, cu siguranță, când vine rândul pistolului cu butoiaș. După cum ați intuit deja, pistolul îl folosesc, nu atunci când îmi sare somnul, ci în momentele cele mai grele și mai dulci ale somnolenței, atunci când adorm mai gingaș și mai profund decât un prunc și anume, atunci când trebuie să mă trezesc! Butoiașul conține un singur glonț, practic joc ruleta rusească cu mine însumi, miza fiind datul jos din pat. Viu. Lunea dimineață pun în butoiaș trei gloanțe. Ce frumoasă e viața, lunea dimineața!

    Așa de mult îmi place să merg la muncă, încât numai sub amenințarea cu moartea mă mai ridic din pat! Pistolul e doar o metaforă. De fapt, nu-i mare șmecherie, doar înlocuiesc o moarte rapidă cu o moarte lentă. Ca mulți alții, de altfel. Ca foarte, foarte mulți alții. Ca toți ceilalți aș spune, dar m-aș înșela enorm. Cică nu toată lumea merge la serviciu ca la eșafod. Gândiți-vă la cei 7 pitici ai Albei-ca-Zăpada. E cel mai nefiresc și revoltător lucru pe care l-am auzit vreodată: să mergi la serviciu, cântând de bucurie. Ce tâmpenie! AIHO-AIHO! Și nu la orice serviciu! În minăăă!!!  Nici dacă minau bitcoin și tot nu...Oricum, ceva e serios în neregulă cu piticii ăia. Eu cred că se drogau. Făceau trafic de droguri. Iar ”piticii” era doar o poreclă, sau poate asta era denumirea bandei lor, Clanul Piticilor. Făceau și trafic de persoane, normal. Doar nu vă imaginați că Albă ca Făina stătea cu șapte mineri murdari și transpirați, de plăcere?! Altfel nu-mi explic. Și numele ei e suspect.  Albă ca ce?! Să fim serioși: ca zăpada? De câte ori a nins în basmul ăsta? Exact. Zero.

     Iar faza cu mușcatul din mărul otrăvit s-o spui lui Mutu. Că și el se pricepe la basme de astea, unde ninge mult. Aia a fost supradoză, clar! Gagica a intrat în comă, nu în somnul iubirii. Dacă citești printre rânduri, se leagă lucrurile. La ce să te aștepți de la o tipă care, dimineața, la prima oră, în loc să caște și să înjure cu ochii lipiți de somn (gândiți-vă numai ce rând era la baie, dimineața, în casa aceea), o apucă cântatul și dansatul, în timp ce vede cum ”păsărele colorate și animalele pufoase ale pădurii” o ajută la treabă?!...AIHO-AIHO, Alo, Alooo! Unde mă duci, basmule?! La urgențe, domnule, nain-oan-oan, sau cum se traduce în românește, 112. Și uite așa a venit, nu prințul cel frumos, ci un doctor plătit de cartel, care, în loc de sărut, i-a făcut o injecție cu adrenalină, pentru că, de la un simplu pupic, oricât de tare i-ar fi mirosit gura ”prințului” a tacos cu usturoi, nu s-ar fi trezit (h)eroina din poveste. Bine fac ăștia că au interzis basmele astea incorecte politic și înlocuiesc personajele clasice cu persoane de culoare sau LGBTQACDEFGHIJ(...), în rolurile principale, e mai veridic. Ce tot atâta Aiho-Aiho, când situația e maro?

La farmacia de pe colț

        

sursa: Turist în orașul Iași

              Într-o zi oarecare, în cursul dimineții, pe       neașteptate, îmi sună telefonul. După o vârstă, nu     mai contează dacă e ceasul sau telefonul. Important e că ți-a sunat. La urma urmei, ai ceas pe telefon, nu? E același lucru. Vă spun, când îți sună telefonul așa, de capul lui, fără să aștepți vreun apel anume, nu e bine. E orice, numai bine nu. De regulă, cineva îți cere ceva. Sau te anunță ceva nasol. Două variante ai, atât. Mă uit să văd cine mă sună: mama. Asta înseamnă că am șanse egale pentru ambele variante. Reușesc să răspund din prima. De obicei împing bulina aia verde în sens invers celui dorit și închid apelul. Acum, însă, am făcut inversul gestului invers. Se mai întâmplă, e ca atunci, când, din prostie, ai un moment de geniu. Noroc că nu-și dă seama nimeni. Răspund, alo, săru`mâna. 

      Aproape de fiecare dată când sună, indiferent de motivul apelului telefonic, mama trebuie să mă întrebe, cu o voce gâtuită de îngrijorare, compasiune, disperare, dezaprobare, dezamăgire, resemnare și amenințare voalată, dacă avem acasă, de mâncare. Se referă la familia mea ne-tradițională. Adică fără vitrine și servante în sufragerie, fără masă pe mijloc și fără persane pe jos. De fapt, nu e chiar o întrebare. E un fel de durere părintească, mereu vie. Mâncare nu ai decât la mama acasă, să fie clar. Dacă pleci de acasă, poate că nu mori de foame, dar nici nu trăiești. Nu știu exact ce-și imaginează părinții din generația a lor mei, sau ce nu-și pot imagina, dar am impresia că unul dintre marile mistere ale vieții, ale cosmosului, fenomenul pe care ei nu și-l pot explica, e cum ***da mă-sii reușesc copii lor (pe care ei înșiși i-au pregătit pentru viață!) să nu moară trăind pe cont propriu, ba mai mult, să se integreze și să funcționeze în societate ca și cum n-ar mai avea nevoie de ajutorul părinților?! Cum fac asta?! Cum naiba reușesc?! Până acum două zile nu știau să-și ia din frigider și să-și încălzească o farfurie cu borș sau un pahar de lapte și acum, deodată, stiu să facă de toate??? Imposibil!!!  

     Răspund, alo, da, avem de mâncare, da suntem bine cu toții. De când cu Covidu`, s-a adăugat și asta cu sănătatea, cum ne simțim. Stupoare, bine. Nu avem Covid. Nu înțeleg cum de nu avem, știu, e absurd, ar fi trebuit să avem de trei ori pe zi la cât de netradiționali suntem. Dar exact ca prostul ăla care participă singur la un concurs de prostie și iese pe locul doi, de prost ce era, bineînțeles, nici pe noi n-a reușit să ne prindă virusul, dar nu pentru că n-a putut, ci pentru că n-a vrut, că vorba aia, are și el standardele lui. Chiar dacă e made in China.

     Odată ritualul Q&A încheiat, trecem la subiect. Subiectul a fost o doză de vaccin antigripal, pe care bunicul a rezervat-o telefonic, la o anumită farmacie, unde ”doamnele îl cunosc”, cu rugămintea ca, după program, s-o ridic eu, de acolo și să i-o aduc cu următoarea ocazie. Nimic mai simplu. Programul a ajuns inevitabil la final, iar eu am ajuns la farmacie, regulamentar, cu masca pe figură. M-am bucurat că nu era aglomerat și am intrat, zâmbind larg, mai mult cu ochii. După un paravan de plexiglas, patru ochi lucește, două farmaciste: una-i ocupată, una mă privește. Bunicul e ditamai client VIP acolo, ceea ce mă face și pe mine, ca trimis al lui, un pic de VIP, mai mic, să zicem client vipuleț. Cu alte cuvinte, ceva mai mult decât un oarecare. De pe această poziție confortabilă, m-am adresat doamnei, cu care, spre ghinionul ei, am stabilit contactul vizual, atunci când am intrat:

- Bună ziua, aș dori să ridic un vaccin antigripal rezervat pe numele X. 

- Dar noi nu facem rezervări, nu are rost, avem suficient vaccin, îmi explică ea. 

         Gata, nu mai eram vipuleț. Eram un oarecare.

- Am înțeles. Atunci, dați-mi vă rog, un flacon, o cutie, cum aveți, zic eu.

- De care doriți? avem două sortimente. 

- O clipă...

         Sun la maică-mea, îi spun că nu există nimic rezervat pe numele X, îi spun de ce, o întreb de care vaccin să iau. Pentru un bătrân de 95 de ani, îmi spune ea. Redevin special. Nu multă lume are un bunic de 95 de ani. Cu mama în telefon, revin cu precizări la doamna farmacistă, care, mi-era extrem de clar, nu se distra la fel de bine ca și mine:

- Bunicul meu are 95 de ani. Ceva pentru el.

- Nu are importanță vârsta, sunt universale vaccinurile.

        Iar m-a retrogradat - ”nu are importanță vârsta”! Deja eram la un nivel mai jos de ”oarecare”, eram pe undeva, pe la ”acela”. Dar să revenim la mama, în direct, prin telefon.

Mama: - Măi Nicule, noi când am sunat azi-dimineață la farmacie... 

        N-am așteptat restul poveștii. Nu era nici locul, nici momentul. Pentru că, oricât ar fi fost de relevantă, oricât ar fi fost de captivantă, de bine spusă povestea, în final tot între alea două nenorocite de vaccinuri trebuia să aleg! Iar doamna farmacistă, după expresia măștii de pe figură, deja se gândea serios să-mi prepare o otravă puternică.

- Mamă, aveți vreo preferință? Ați deliberat? Verdictul, vă rog.

- Ia-l pe ăla care are protecție pentru cât mai multe tulpini de virus.

        N-a funcționat nici asta. Am impresia că și la categoria ”tulpini”, vaccinurile erau la egalitate, dacă mi-amintesc bine. Mai rămânea categoria ”preț” pentru departajare. Aud șușoteală în telefon, apoi ceva, ca o concluzie. Mă bucur, înseamnă că s-au decis.

Mama (bunicul îi sufla, în continuare, ce să zică): - Nicu, ia întreabă, te rog, dacă este doamna Cutare. 

        Deja nu mai înțelegeam nici eu ce se întâmplă: caut vaccinuri sau farmaciste?

- Doamna Cutare este?, întreb, din inerție, fără să mă gândesc la consecințe.

       Ce expresivi sunt ochii atunci când restul feței e ascuns sub o mască! Doamna s-a uitat la colega ei, colega i-a întors privirea, iar eu am descifrat cu ușurință schimbul lor de priviri: ”Ce idiot! Nu vede că suntem numai noi două aici?!”... Meritam un răspuns de genul ”avem, însă pentru doamna Cutare, vă trebuie rețetă”.

- Nu, a fost de serviciu azi-dimineață. 

      Îi comunic maică-mii cruda realitate din teren. Vaccin rezervat nu, pile la farmacie, nu. O aud sfătuindu-se cu bunicul. Apoi, la telefon:

- Măi Nicule, azi dimineață, doamna Cutare a zis...

      L-am luat repede pe cel mai ieftin, mi-am cerut scuze și am dispărut în noapte. Am uitat otrava.

     Vaccin din cel scump, mai aveau doar un singur flacon. Ghinionul meu a fost că am intrat în farmacie înainte de a se vinde și ăla. Ar fi rămas un singur sortiment. Iar în cazul unui singur sortiment, alegerea mea ar fi fost, evident, mult mai simplă...

     Însă, norocul meu (incomparabil mai mare decât ghinionul) este că, încă mai pot să fac cumpărături pentru bunicu și că mama, încă mă mai întreabă, la telefon, dacă am de mâncare acasă. Indiferent de motivul pentru care m-a sunat.  

La tristesse oblige

     

     Nu știu cum plm se face că-s trist. M-am întors să iau o hârtie de pe un birou și am intrat direct în ea. În tristețe. Bineînțeles că n-am un motiv anume. M-a lovit din senin. Ca și cum vacile ar zbura, iar eu m-am pomenit cu o ditamai balega pe cap, de m-a trântit în cur. 

     Când eram copii, aruncam pungi pline cu apă, de la etaj. Pungi mai mici, pungi mai mari. Ne amuzau reacțiile trecătorilor. Așa că mă pricep să apreciez consecințele impactului în funcție de mărimea pungii și numărul etajului. O pungă mărișoară, de cumpărături, de aia imprimată cu Palatul Culturii, aruncată de la etajul 4, punea în fund un copil de clasa a șasea, fără probleme. Automat.  

       Cam așa mă simt eu, acum. Pus în șezut de o tristețe proastă, căzută din senin. 

       - Care arunci, băi, cu tristeți, în p**** m***!!!  

      N-am unde să mă ascund. Vinerea asta e atât de plată, de open-space, de vastă!...Nici un colțișor după care să-ți tragi sufletul. Și nici sufletul nu mai are vreun colțișor după care să mă ascund și să-mi trag sufletul. Vreun cotlon. Poate că și de asta sunt trist. Mi-e dor de emoțiile, de trăirile, de gândurile și de stările mele. Mi-e dor de vremurile când aveam sufletul plin cu ele. Era o babiloneală totală, un zgomot asurzitor, mă epuizau, mă aduceau la desperare. Abia așteptam să scap de gălăgia lor. Cu timpul, au crescut și au plecat, pe rând. Acum mă plimb prin sufletul meu gol și în loc să mă bucur de liniște, să mă bucur că am tot spațiul ăsta numai pentru mine, sunt trist. Mă mai vizitează uneori câte o emoție, câte un gând, dar pentru foarte scurt timp, iar când pleacă, mai iau cu ele o părticică din mine. Că doar n-am să le las să plece cu mâna goală.

       Mi-e dor de o călătorie reală, undeva, înafara țării, dar cu Covidu ăsta, e imposibil. Nimic la orizont. Tot plec eu o dată, la mare, pentru o noapte! Tristețile nu pot călători, ele sunt stări fixe, depind de singurătate, de monotonie. Varietatea, schimbarea, chiar și a peisajului, le alungă.

        Așa că, aștept să treacă. N-are leac, trece de la sine. Ieri am ieșit din carantină. Am spus la toată lumea că e rău în carantină. Oricum, bine nu e. Dar, cu toată carantina, pe care am respectat-o cu strictețe, nu am simțit mult mai multă singurătate decât simt în libertate.Am povestit despre carantină așa cum știu eu că ar fi trebuit să mă simt, nu cum m-am simțit, de fapt. Și cum m-am simțit, de fapt? Nu știu.

       Ia uite-o. Lungă, slabă, tristă. Așa e tristețea mea. E urâțică, de fapt nu e urâțică, e mai mult neinteresantă. Nici eu nu-s vreun George Clooney, dar pot să mă laud că am avut la viața mea niște trăiri negative fabuloase. Niște dureri de mare excepție. Niște depresii absolut senzaționale! Nu mai spun de regrete. Am cunoscut tot felul de regrete: amuzante, senzuale, spontane...pe unele le regret sincer și în ziua de azi. Trec toate. Vin și pleacă. Cu tristețea, însă, e altceva. Problema cu tristețea e că îți aparține. E din tine. E doar a ta. După ce toate celelalte sentimente te răvășesc și pleacă, tristețea iese din tine, tăcută și face curat după ele. Nu-ți reproșează niciodată nimic, nu cere niciodată nimic, nu face scandal, nu minte, nu te părăsește niciodată. Doar se retrage, discretă, atunci când nu e locul ei lângă tine. Cu toate astea, n-o suport! 

      N-o suport, dintr-un singur motiv: de fiecare dată când apare, nu mă lasă în pace până când îmi prinde privirea. Pentru că asta face tristețea, în principal: se uită, în tăcere, direct în ochii tăi, fără să clipească, până când te uiți și tu în ochii ei. Ochii ei, ca două oglinzi venețiene. Și atunci vezi clar cât de singur ești, de fapt.

     

Dumnezeu se trezește devreme

     Eu nu cred în Dumnezeu. I-am spus-o și Lui, direct și personal.

     Dumnezeu se trezește devreme. Foarte devreme. Înainte de Vreme. Apasă butonul de Big Bang și pornește Universul. Până termină El de făcut un pipi primordial, se inițializează toată materia, antimateria și tot ce mai e prin Univers. Pe timpul zilei Universul e în expansiune, iar  înainte de culcare,  face implozie și intră înapoi în cutie. Asta e o zi din viața Lui Dumnezeu. O eternitate.
     Dimineața, însă, după ce apar toate iconițele pe ecranul cosmic, Dumnezeu aranjează frumos galaxiile, sistemele solare, șterge un pic vidul intergalactic de praf stelar, mai pune câte o cometă pe ici-pe colo, mai astupă câteva găuri negre și inevitabil, mai dă câte un bobârnac Teslei lui Elon Musk. Îl amuză teribil. Apoi cască prelung și se așează să-și tragă un pic sufletul. ”Rutina asta mă omoară”, glumește El. Ar putea încerca și altceva în afară de acest univers, dar e prea bătrân pentru experimente sau pentru noi începuturi. Și prea singur.   
   Rutina continuă cu unul dintre cele mai plăcute momente ale zilei: o cafea la nisip, în Sahara. De ce credeați că a creat Dumnezeu, deșertul? N-a mai avut pământ sau apă? Nu, deșertul a fost gândit pentru cafea la nisip.

     Pentru că și eu mă trezesc devreme, ne-am mai întâlnit, uneori, la cafea. Nu în Sahara, ci la mine în bucătărie. El nu fumează, dar îmi mai strică uneori câte o țigară, când e mai stresat sau are vreo problemă. Cu o astfel de ocazie i-am spus, sincer, că nu cred în El. Nu că nu vreau, pur și simplu nu pot. Nu găsesc calea. Cred că tot ceea ce se petrece în Univers e o sumă a unor relații cauză-efect, fără nici o intervenție divină. Mi-a zis atunci ceva foarte interesant:
” - Dar în ziua de mâine crezi, nu-i așa? Crezi fără nici cea mai mică îndoială. Deși nu există. Știi că nu există, dar totuși îți faci planuri pentru ziua de mâine, deja știi ce vei face aproape toată ziua, așa e? Mai mult, crezi și în ziua de poimâine, te-ai gândit ce să faci. Săptămâna viitoare ai programare la doctor. Nu mai zic, de anul viitor, te-ai gândit un pic și la asta. Am auzit că ai niște planuri și pentru ...hă! hă!...pensie! Știi ce înseamnă asta?”
Un pic, recunosc, m-am căcat pe mine:
  - Înseamnă că-mi fac planuri degeaba pentru că am să mor curând?...
  - Nu! Înseamnă că tu crezi în viață. O respecți. Pentru Mine ajunge.
  - Tot nu m-ai convins că exiști.
  - Nici nu trebuie să crezi așa ceva. Discuția asta nu există. Ești doar tu cu gândurile tale. Sau poate că voi, autorii, când nu mai aveți inspirație, îi dați cu Dumnezeu înainte, că se vinde.” Clatină din cap, ia o gură de cafea și continuă:
” - Doar că azi nu se mai vinde. Dumnezeu e la fel de expirat ca Bruce Willis, un fel de ”greu de ucis, dar nu imposibil”..zâmbește și mimează un pistol cu care își zboară creierii.
” - Uite ce e, lucrurile stau cam așa: dacă ai avea certitudinea existenței Mele, ai miza toată viața pe ajutorul Meu. Ai aștepta tot timpul o minune de la Mine. Asta nu e viață! Eu, când v-am dat Viața, v-am dat-o pe toată, cu bune și cu rele, ca să fiți tot ceea ce puteți fi. Cel mult, pot să vă ghidez uneori, dar nu vreau să intervin. Pot să vă ofer alternative, dar alegerea trebuie să fie 100% a voastră. Și apropo, să știi că fac o mulțime de miracole, tot timpul, doar că nu mă semnez pe ele!
 - Lasă, Doamne, că se semnează alții, nici o problemă...
     Se uită lung la mine. Ia o gură de cafea, se uită în ceașcă, îl pufnește râsul:
 - Fii atent ce mi-a venit: În timp, vom mai avea cafele, dar în cafele nu mai avem timp...eee? ce zici? Ai prins-o? Adică nu mai avem timp de stat la cafele.  Eu zic s-o notezi pe asta că e bună!
 - Am notat! E bună pe facebook cu dublu chenar auriu...”
    Se ridică brusc și dă cafeaua peste cap gata de plecare. Vorbea serios că nu mai avem timp de cioace. Îl opresc cu un gest:
 - Pleci?! Discutam ceva! Cu coronavirusul cum rezolvăm?
 - Simplu: dacă veți continua să alergați după bani, sigur n-o să mă găsiți pe Mine!
 - Nu văd legătura, dar de ce nu ne dai, odată, vaccinul ăla?...
 - Misterioase sunt căile mele! Vi l-am dat, dar nu sunteți în stare să-l recunoașteți. Știi ceva? Las-o așa. Hai, pa.”

     Știu unde se duce, mi-a povestit odată. Se strecoară printre nori și se uită la oameni, cum dorm. Îi este dor de ei. Se uită la visele lor și le alege, cu grijă, pe cele care îi plac. Are hobby-ul ăsta, colecționează vise frumoase. Încă mai speră. Încă mai crede în oameni.
      Chiar dacă ei nu mai cred în El. Nu mai au nevoie nici de El, nici de viață. Oamenii nu mai au nevoie nici de oameni. Au nevoie doar de bani. Oamenii cred doar în Bani. Fie că o recunosc, fie că nu. Banul e o convenție, o invenție omenească, cum e și Doamne-Doamne, dacă vreți... Dar să crezi în bani, mi se pare o inepție mult mai mare și mai periculoasă decât aceea de a crede într-un bărbos Atotputernic.

      Doamne, degeaba te trezești Tu devreme, dacă noi ne vom trezi prea târziu. Bună și asta. Ai notat-o? Ai râs? Să știi că tot nu cred în Tine, dar Te mai aștept la o cafea.

      La urma urmei, și mâine e o eternitate, nu-i așa?
   

Secvență

  

        E seară, suntem acasă, mai precis în bucătărie. Foială. Se deschid dulăpioare, sertare, uși de frigider, se închid dulăpioare, sertare, cuptoare cu microunde, se iau lucruri de pe masă, se pun lucruri pe blat, fâsâie sticle de apă carbogazoasă, clinchete de sticlă, de metal și un taburet de lemn care se plimbă de la dreapta la stânga, ba în față, ba înapoi și oriunde s-ar afla, va fi pe traseul cuiva, care îl va împinge pe traseul altcuiva. Eu, moșmondind telefonul:
- Știi ce mă enervează la facebookul ăsta? Vezi o postare, închizi o secundă facebookul, îl deschizi și postarea aia nu mai e nicăieri. Acum o clipă era aici! Acum nu mai e.
Toma, privind abisal, în frigider:
- Da, măi.
Eu: - Și totuși nu-i normal. Ok, postarea nu dispare cu totul, dacă știi cine a postat-o, te uiți pe pagina respectivului și-o găsești. Dar de ce nu mai e la locul ei? Ce, într-o secundă, au apărut o sută de postări noi? Imposibil.
Toma, s-a hotărât, scoate niște chestii din frigider:
- Daa...
Eu, căutându-mi țigările:
- Asta înseamnă că facebookul ăsta nu se întâmplă în timp real. Dacă ar fi în timp real, ar trebui ca ordinea postărilor să rămână neschimbată. În schimb, el le învârte în funcție de ce discutăm noi și după cine știe ce algoritmi. Ca să ne manipuleze, să ne influențeze.
Toma, tăind niște chifle cu mac:
- Aaa...
Eu, căutând o brichetă. Sau altceva. Găsisem țigările:
- Știi ceva? Eu nici nu mai cred că Țuchenberg ăsta a inventat facebookul. O aplicație atât de complexă, cu un impact atât de mare la nivel global, nu poate fi invenția unui singur om. Eu cred că el e doar interfața acestei conștiințe planetare în care ne dizolvăm, încetul cu încetul individualitățile...
Toma, încercând să întindă untul rece pe jumătățile chiflelor cu mac:
- Da?...
Eu, mai departe:
- Practic, facebookul ăsta e noul Dumnezeu. Oamenii de pe toată planeta îl ascultă și îl urmează. Se tem de el, se conformează. Prin el, suntem urmăriți cu toții tot timpul, algoritmii prezic acțiunile noastre viitoare și putem fi manipulați să votăm într-un anumit fel, să cumpărăm anumite produse, să avem un anumit tip de conduită socială, ne influențează ce mâncăm, cum vorbim, unde mergem în vacanțe...ba chiar oamenii se și roagă la facebook să li se îndeplinească anumite dorințe...nu, eu nu cred că un singur om a creat toate astea. Țuchenberg nu poate fi noul Dumnezeu al omenirii, dar facebookul s-ar putea să fie noul Mesia...noi așteptam un hipiot slăbănog și uite de unde vine surpriza...
Toma, a terminat de făcut tartinele:
- Nu știu ce să zic de Țunchenberg,...face o pauză de o secundă parcă sintetizând o concluzie, aștept cu răsuflarea tăiată, el continuă:...da` știu că mie mi-e foame.
     M-am dus în balcon să-mi iau un pahar de vin.

S.O.S. aromele toamnei!

    Mi-am cumpărat zilele trecute, de la market, un borcan cu zacuscă. Eticheta principală striga, de pe raft, cu litere mari, ”Zacuscă cu Ciuperci!”. Apoi, eticheta de pe spatele borcanului, șoptea, cu litere mici: ”ciuperci 5%”. La un borcan de 300 grame, asta înseamnă vreo 10-15 grame de ciuperci. Adică maximum o ciupercă medie, spre mică. Cum ar fi să scrie pe etichetă ”Zacuscă cu Ciupercă”? Ar fi cinstit, dar cu oarece conotații micotoxinice.
    Ironia soartei constă în faptul că primul meu borcan cu zacuscă artificială mi s-a întâmplat toamna, când taman se face zacusca reală. Să-mi fie rușine: mă așteaptă cuminți, pe rafturi, borcănașele cu zacuscă premium, la maică-mea în cămară, iar eu bag chimicale din comerț! Sunt un fel de Hugh Grant al zacuscăi, if you know what i mean. 
     Oricât de masochist ar părea gestul meu, motivul pentru care am cumpărat acel borcan, a fost foamea. Produsul a funcționat de cum l-am desfăcut. Nu numai că mi-am potolit foamea, dar mi-am potolit și mirosul, pentru o vreme. Alchimiștii care au preparat așa-zisa zacuscă, au respectat, întocmai, rețeta: gust maxim și miros zero. Au nimerit-o, însă au ținut foaia invers. Așa că a ieșit o pastă dubioasă cu gust zero și miros maxim. ”Miros”, în sensul de tomberon neridicat pe toată perioada verii, expus 100% la soare, la o temperatură medie de 30 grade Celsius. Cernobâl. Partea bună e că mi-a căzut părul din nas.  ”Are you a man? Do you have hair? Fight for you`re hair! „

      Aș minți dacă aș spune că asta a fost unica mea experiență culinară care a implicat preparate tradiționale, ”de casă”, produse industrial. E inutil să mai precizez că, de fiecare dată când timpul (mai exact lipsa acestuia)/lenea/comoditatea/foamea, sau chiar publicitatea, eventual eticheta unui produs, m-au convins să recurg la o gustare ”ca la mama acasă”, nu am înțeles la care mamă se referă, deoarece maică-mea, cu siguranță nu a crescut într-un laborator de chimie. Ironia soartei e că expresia respectivă, contrar efectului comercial scontat, face trimitere la mama lor, a conservatoriștilor și borcaniștilor cu tricolor la etichetă. Direct la mama lor. Imediat după ce scoți capacul și guști.

     Tragedia e că, așa cum o demonstrează prezența în cantități tot mai mari a unei diversități tot mai largi pe rafturile supermarketurilor, a produselor cu tradiție în bucătăria pe persoană fizică a românilor, aceste surogate ”home made”  cum se mai spune pe la țară, tind să înlocuiască originalele.  
      Tot mai multă lume, bineînțeles, lume născută după 1990, nu mai gătește în casă. Nu se mai deranjează pentru atâta lucru, când se poate găsi orice pohtă ai pohti, în magazin. Pentru ce atâta cheltuială, deranj, timp pierdut...și nici nu-ți iese ca ”aia, de firmă”. Ei nu înțeleg că asta e și ideea la mâncarea gătită, nu are nici o legătură cu aia fabricată.

      Îmi povestea cineva despre niște domnișoare din București, care, pur și simplu nu înțelegeau cum reușește, o provincială de-a noastră, din Iași, să facă cozonac, într-un apartament de bloc! Nu văzuseră niciodată cozonacul ieșind din cuptor, ci doar ieșind frumos ambalat, de pe banda rulantă, la casa de marcat. Cam așa m-aș mira și eu, cred, dacă un chinez m-ar cinsti cu un smartphone făcut de el în casă, weekendul trecut. Cică a făcut prea multe, le mai dă pe unde poate, restul le aruncă, ce să facă cu ele, oricum se învechește tehnologia.

    Pentru mine, gândul ăsta e de neconceput. Să dispară zacusca? Salata de vinete? Fasolea făcăluită, sarmalele, cozonacul, ghiveciul de legume, toată cămara copilăriei noastre?! Să se piardă pentru totdeauna gusturile și aromele de toamnă? Consider că așa ceva ar fi, pentru cei care știm ce înseamnă toate astea, o infirmitate. Pe lângă cât ne-a ucis tehnologia și consumerismul, ar mai muri o parte din noi. O parte foarte mișto, foarte de suflet, deși trece prin stomac. Vorba cântecului încă necompus: ”Cine n-are zacuscă-n stomac, are sufletul sărac”.
     De fapt, nu bunătățurile născute din melancolia anotimpurilor dispar, ci oamenii care știu să le facă. Legumele din care se meșterește zacusca, vor exista în continuare. Degeaba, însă.

    Mai tot timpul anului, sufletul mi-i plecat de acasă, se chinuie să trăiască, să nu dezamăgească, e agitat, obosit, se luptă, mai câștigă, mai pierde, nu are timp pentru el, nu are timp pentru viață. La fel și mintea mea, nu prea se împacă cu sufletul - unul spune una, alta spune alta - așa că pleacă pe drumul ei, uneori găsind ziua de mâine, alteori, ziua de mâine găsind-o pe ea...
    Așa că, toamna, pe scara blocului, în parcul din spate, ce mai, în tot cartierul, musai trebuie să miroasă a copturi și a prăjeli! Să se audă frunzele fâșcâind, regăsirile râzând, iubirile de-o vară plângând, damigenele bolborosind și copii jucând ascunsa sau mingea. Atunci mi-s sufletul și mintea acasă, împăcate una cu alta și amândouă cu lumea, ne plimbăm, mergem la film, viața e simplă și frumoasă, de la răsărit până la apus căci nu există amiază. Personal, nu cunosc vreo senzație, vreun sentiment mai bun, mai intim, de ”acasă”, decât zilele zacuschii, de toamnă. Astea trebuie trăite, nu se pot industrializa. Din păcate, nici nu se pot pune la borcan, pe iarnă.
    
                                                                                                                                                                                                                            

Gânduri de miercuri dimineața

      Ziua începe cu un paradox: deși e dimineața devreme, deja e târziu. Panică light. Începe Simultanul. Ca un Kasparov al micului dejun, mă angajez simultan, în mai multe meciuri: cafea cu zahăr brun, omletă cu salam și parmezan, sandvișuri cu cașcaval, o țigare. Contra cronometru, c-așa-i în șah. Toate, în timp ce, încă, dorm.
     Micul dejun e gata. Mă autoservesc cu pohta ce-am pohtit: cafea cu parmezan, omletă cu salam și scrum de țigare, sandvișuri arse, cu un pic de cafea și ceva negru, crocant (zahăr brun, sper!), o țigare muiată în gălbenuș, cafea, lapte și apă, în funcție de cum am poziționat scrumiera pe masă. Am uitat cașcavalul. Din nou! Oare să-l arunc? Îl tot uit, cam de multișor. Alaltăieri, Tomiță se ajuta de el la încălțat, îl folosea pe post de ”limbă de pantofi”. M-am făcut că nu văd. Mai bine scriu pe el ”Say Cheese! Happy 2019!”, îi pun un magnet pe spate și-l dăruiesc doamnei de la întreținere, pe post de magnet de frigider. Am să-i spun că e un magnet special, care-și schimbă culoarea în funcție de anotimp. De exemplu, la primăvară va fi verde. Așa cum și costurile mele la întreținere se schimbă, miraculos, inexplicabil...

     Am mâncat micul dejun, am băut cafeaua, m-am trezit. M-am trezit! M-am trezit că e foarte târziu și că ambele băi sunt ocupate. Dar nu de mine. În clipa asta, ar trebui să fac duș. Eu sunt în sufragerie. Din păcate, de regulă, în sufragerie, nu poți face duș. Cel mult, te poți uita la știri. Știrile încearcă să mă înveselească, să mă destindă, astfel încât să pot începe o nouă zi cu speranță, încredere și optimism: atentat la Strasbourg, 3 morți și 12 răniți, un sortiment variat de accidente, pentru toate gusturile (cu 1 mort, 2 morți, 5 morți), în curând o nouă criză financiară, un spânzurat în cartierul Mircea cel Bătrân și o știre proastă, negativă, de-a dreptul terifiantă, Pepe și Dorian Popa au căzut de pe scenă iar Lidia Buble a leșinat în timpul concertului. Cine-or mai fi și ăștia. Nu, pe Pepe îl știu, recunosc. 

     S-a eliberat o baie! Înșfac un sul nou de hârtie igienică și mă duc să compun o urătură plină de ”sentimente” proaspete, aducătoare de noroc, pentru toți cei urcați, căzuți sau leșinați pe scenele României centenare.
     Urmează înviorarea de dimineață. Racletonul. Hai, băieț, că puteț, puneți mâna pe racleț, dacă altceva n-aveț!...(folclor urban). După ce am răzuit albul feeric al iernii, de pe mașină și după ce-am încălzit-o ca pe un fotbalist profesionist, intrăm pe terenul carosabil, unde ne așteaptă un meci dur. Însă, după câțiva metri, într-un trafic imposibil, se dovedește că meciul nu e de fotbal, ci, mai curând, de șah. Autoturismele înaintează numai câte o pătrățică, mai mult stau decât merg. Doar cîte un nebun se mai trezește să se deplaseze ceva mai mult, pe diagonală. Pieton la intersecția C6. Mașină la pieton. Tramvai la mașină. Damă la Q7. Șah. Rege la X5, negru și...mat!
     Las copilul la școală, mă grăbesc la serviciu. Bineînțeles că prind toate semafoarele pe culoarea  roșie, toate mașinile de ”Școală” din oraș îmi blochează drumul, toate babele-kamikaze mi se aruncă în fața mașinii în locuri nemarcate, toate virajele verde-liber-dreapta sunt înfundate cu idioți nesimțiți care nu merg la dreapta, ci înainte și au roșu spre înainte, pe scurt, universul întreg e împotriva mea!

     Ajung într-un final, la serviciu, pe ultimul minut, caut un loc de parcare. Cu o ultimă sforțare, Universul îmi blochează calea cu o ditamai mașinoaie de gunoi. O evit și pe asta, spre disperarea Universului, care, roșu la față, obosit -nu mai e nici el, la prima expansiune- îmi dă de înțeles, în sictir, că ne vedem și mâine. Găsesc loc de parcare, ca prin minune, pleacă o mașină. Parchez și în timp ce mă îndrept spre clădire, mă gândesc, intrigat...dar nu intrigat-revoltat sau nervos, nu, mai degrabă intrigat-interesat și un pic fudul: ”Plm, dar Universul ăsta chiar nu mai are și altă treabă?!”.
    

Gânduri de luni dimineața

       Luni dimineața, lucrurile au o inerție atât de mare, încât primele gânduri îmi vin în minte abia marți dimineața!   
       Iată câteva dintre acestea:

* Diminețile de luni ar trebui declarate calamități naturale. Cod roșu. Stați în casă! Ar trebui să se emită polițe de asigurare împotriva zilei de luni. Așa ceva e imposibil, pentru că 90% dintre asiurați ar reclama, săptămânal, daună totală!
* Dragi inventatori, oameni de știință britanici, savanți naziști (care mai trăiți), vă rog inventați geaca cu încălzire și închidere centralizată, din telecomandă. Că mă enervează fermoarul ăsta care se tot blochează!
* Zilele astea, în Franța, niște cetățeni protestează împotriva guvernului. În cazul de față, împotriva guvernului francez. Ca simbol al mișcării lor, s-au îmbrăcat în veste galben-reflectorizant, din alea, de care folosește poliția sau constructorii. Presa i-a botezat ”Vestele galbene”. Un grup de femei din această mișcare au înființat pe net un fel de agenție matrimonială de nișă, special pentru ele, cele din mișcarea Vestelor Galbene. Mi s-ar părea firesc ca site-ul respectiv să se numească ”Nevestele galbene”.
* Un prim pas în lupta cu diminețile de luni ar fi prelungirea cu 24 de ore a serilor de duminică. Vorba dlui Suruceanu, ”Ce seară minunată, mai spune-mi, iubito, odată / Te-aș crede că ești frumoasă, dacă-mi spui că luni stăm acasă...”;
* Săptămâna trecută, într-un Kaufland, mirosea îngrozitor. Până să aflu cauza, am bănuit că s-a strecurat o mică greșeală în e-mailul trimis de către departamentul de marketing. Așa cum, de Paște, pentru stimularea vânzărilor, se pulverizează spray cu aromă de cozonac, am crezut că acum, în preajma Crăciunului s-a dorit aromatizarea supermarketului cu rășină de brad. Numai că au scris greșit cuvântul ”rășină”.
* Anul acesta, n-am găsit unde să facem Revelionul. Totul e sau ocupat, sau nu ne place. Iar restul, costă. Cred că o să rămânem în 2018.
* Săptămâna lucrătoare are două părți: ziua de luni și celelalte patru zile.
* Celor care-și doresc un revelion ca-n povești, îi avertizez că nu toți puteți fi Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene. Vă dați seama, ce înseamnă, după beția de revelion, să fii Balaurul cu Trei Capete?!
 
   Cam asta mi-a trecut prin cap, în dimineța de luni. După aia, m-am trezit din somn și am început rutina matinală.

Dincolo de geam

      Mă uitam pe geamul mașinii. Dincolo de geam, din market, a ieșit o fată, împingînd un cărucior plin. La prima vedere, o domnișoară frumușică, cochețică. Îmbrăcată în negru, dar nu de înmormântare. Cu părul negru, fața albă și ochii întunecați. Imposibil să nu-ți atragă atenția, ceva o deosebea, izbitor, de toată generația ei: nu vorbea la telefon! S-a oprit în stînga ieșirii din Billa și a pus lucrurile din coș în niște sacoșe. A lăsat apoi sacoșele în coș și s-a pierdut cu privirea în noapte, undeva, într-un punct nedefinit, dincolo de parcarea magazinului. Părea că așteaptă pe cineva. Cineva care s-o ajute cu coșul de cumpărături, cu sacoșele, cineva care s-o ia cu mașina. Cineva care o așteptase într-o mașină, așa cum o așteptam eu pe Stela.

     Au trecut cîteva minute bune, dar n-a venit nimeni. Poate că așteaptă vreun taxi, m-am gândit. Au trecut și cîteva taxiuri, dar nu s-a urcat în nici unul. Ceva era totuși, ciudat la ea. Se mișca, nu știu cum să spun, în contratimp. Iar eleganța ei, la o privire mai atentă, avea ceva sărăcăcios. Și vulgar. În primul rînd, avea picioarele foarte slabe, lucru evidențiat și de pantalonii negri, mulați. Și caraghios de crăcănate. Iar paltonașul de pe dînsa părea cu 2 numere mai mari, cordonul din jurul taliei era strîns pe un băț, nu pe un corp. Era foarte slăbuță. Și foarte tînără, m-am uitat mai atent la fața ei, aproape un copil.
      Apoi, am mai observat ceva, ușor straniu, în comportamentul ei. Avea o capacitate interesantă de a face lucruri fără să le facă. Își schimba expresia feței deși fața îi rămânea împietrită. Nu știu cum reușea. Ochii ei, ca două găuri negre, înghițeau oameni și mașini, copii, câini, cărucioare, absolut tot ce intra în raza lor de acțiune, fără să se miște, fără să clipească. Ea însăși, se mișca în limitele propriului contur. Purta acea noapte de ianuarie, firesc, pe umerii ei firavi, ca pe o trenă, iar pe degetele scheletice, purta, ca pe niște bijuterii, lumina vitrinelor din spatele ei, reclamele, tot acel belșug gol pe dinăuntru. Fiica realităților dure, a supermarketurilor, a gunoaielor din parcare, a sirenelor cu girofar, a luminii artificiale, ea însăși, un produs frumos ambalat, dar gol și rece, pe dinăuntru. Îmi spunea povestea ei, de la distanță, fără patimă, fără să se plîngă, fără gesturi, în tăcere. Și-a aprins o țigară. Fuma în felul acela. Nu cum fumează orice femeie cînd așteaptă ceva. Ea fuma promoțional. Era un anunț. Ultima strigare.

      De după un colț, dintre niște grămezi de zăpadă murdară, au apărut doi băieței, copii ai străzii. Unul eram cam de vîrsta lui Toma, celălalt să fi avut vreo 8-9 ani. Murdari, rupți, bucuroși, activi. De unde veneau oare? Deși, aparent, complet diferiți de firava domnișoară, se situau cam de aceeași parte a curcubeului, ca și dânsa. Cînd s-au apropiat de ea, au început să se împingă, să se îndemne unul pe altul, să-și facă curaj pentru abordaj. Am crezut că-i vor cere bani. Ea, i-a privit fără să se uite la ei, le-a zîmbit fără să miște un mușchi al feței. Au trecut de ea. Nici unul dintre cei doi, n-a avut, pe moment, cuvintele la el. Cînd credeam că au renunțat, pirățeii din Porto Billa, au întors corabia, s-au dus direct la eroina din rolul principal și după o scurtă negociere, bucuria victoriei s-a citit pe chipul lor. Au obținut cîte o țigară și au dispărut în noapte, tot scormonind cu niște bețe în maldărele de zăpadă gri. Nu bani voiau, ci țigări. Unde se duceau, oare? Mă gîndesc, involuntar, la Toma al meu, pe care l-am lăsat în casă, la căldură, supărat că are teme de făcut și interdicție la laptop.

      Domnișoara a terminat țigara și a renunțat. A plecat, pe jos, împingînd căruțul. Curios, m-am uitat după ea, să văd: se duce la un taxi? La microbuz? ...nu. Pășea fără grabă, mișcîndu-se ireal, în contratimp, mai exact în extratimp. De parcă tot timpul din lume ar fi fost al ei. Și de ce n-ar fi fost? Pe măsură ce se îndepărta, devenea ea însăși, noaptea aceea de iarnă  rece-indigo, acea noapte care se furișează, vinovată, lăsând în urma ei, abandonate, la marginea trotuarelor, mormane de zăpadă murdară, nedorite de nimeni. Acea noapte pe care o ignorăm, dar o tolerăm, pentru că există dincolo de geamurile noastre. Adevărul e că nu ne interesează. Atâta timp cât noi suntem Înăuntru, nu ne interesează absolut deloc ce se întâmplă Afară.

     A dispărut în întuneric. Sunt unele nopți în care, dacă moare o speranță, întunericul, în loc să coboare, pare că urcă din pământ și cuprinde cerul. Mi-am dezlipit-o de pe retină și mi-am imaginat-o ridicându-se odată cu sufletele speranțelor moarte, în vidul cosmic dintre ferestrele luminate, granița de netrecut către o lume interzisă ei și zăpezilor murdare, din care, copii ca și copiii noștri, nu știu să facă oameni de zăpadă, ci scrumiere.

Cu moartea pe fraieri călcând

    Cu toate că am riscat enorm, plecând cu mașina din localitate, am scăpat cu viață! E drept, că, numai 30 de secunde ne-au despărțit de o moarte violentă. Nu glumesc și nu exagerez. Dacă am fi avut un avans de 30 de secunde (ce înseamnă 30 de secunde la un drum de trei ore?!), astăzi eram și îngropați. Toată familia.

     De Paște, mergem, de regulă, la soacră-mea, la Broșteni. E un ritual sacru pe care-l respectăm cu sfințenie: înjurăm când ne facem bagajele, înjurăm că plecăm târziu, blestemăm traficul, înjurăm când descărcăm bagajele, jurăm să nu ne mai luăm atâtea lucruri data viitoare, iar în final, facem o cruce mare că am ajuns cu bine. Pupăm soacra/mama/bunica, pupăm vecinii și cu sinceră bucurie, pupăm o țuică și niște sărmăluțe de post tocmai state din fiert, alături de niște turte fierbinți, de pe plită.
    Urmează sărbătorile, conform desfășurătorului consacrat de ani de zile: ouă roșii, sarmale, friptură de miel, sarmale, drob, sarmale, salată de BFF (boeuf for friends), sarmale, iar pentru fițoșii-mofturoșii care nu rezistă să mănânce aceeași mâncare de trei ori pe zi, trei zile la rând, se pot servi, la cerere, cartofi mediu prăjiți. Cartofi mediu prăjiți, adică jumătate cruzi, jumătate arși. Făcând o medie, prăjiți. Am zis că avem și sarmale? Ok... Vorba englezului, restul e cozonaci. Și friptură de miel. Care se face înainte de miezul nopții și se servește după slujba de Înviere. Deși mielul are multiple și profunde semnificații religioase, pe ăsta din tavă, slujba de Înviere îl lasă rece. Cu cât e mai lungă slujba, cu atât e mai rece. Mai bine așa, lejer sleit, să nu ne culcăm cu stomacul plin. Gustăm un pic, ne strâmbăm, ne spălăm pe dinți c-o țuică, stingem c-o bere și clătim cu vin - igiena e foarte importantă-  și gata, la nani. Că așa e de sărbători: nu mai știi dacă ai adormit pentru că ai mâncat sau dacă ai mâncat pentru că te-ai trezit din somn. Nici nu mai știm ce sărbătorim.Vorba poporului: ”Cum adică ce sărbătorim de Paște? Noi, de Paște sărbătorim următoarele: prima zi de Paște, a doua zi de Paște, a treia zi de Paște”. Genial!
   

    Ș-am încălecat pe-o terasă, ș-am avut vreme frumoasă! Și am trăit fericiți pînă la adânci sărbători și mai trăim și astăzi, dacă nu ne-a călcat vreun dobitoc cu BMW-ul.
Chiar au fost superbe zilele de Paște,  anul acesta. Poezie! Stăteam seara, la apus, privind spre Călimani, pe gânduri dus. Cu spumă pe buza de sus. Iar când menționez ”Călimani”, nu mă refer la munții de încrețire, ci la berea de descrețire.      Văzând timpul cum trece, un Călimani s-a coborât în halba mea, din draftul său, superior și rece. O dată, și înc-o dată, ziceai că-s Nadia Comăneci, pe nota de plată, la urmă, aveam 10!
     N-ai cum, nu ai nici o șansă: când escaladezi cu ochii și cu sufletul peisajul de pe Neagra, e imposibil să nu declanșezi o avalanșă de poezie! Iar spiritul tău, rănit de frumusețea naturii, agonizează o vreme, îngropat sub un morman de imagini și de senzații pure, autentice. Apoi, ca un Saint Bernard, antrenat să salveze viețile temerarilor halbiniști, apare un chelner dotat, nu cu un butoiaș de coniac, ca faimoasele și blănoasele patrupede, ci cu o bere rece și te salvează. Ba, uneori, și cu un coniac. Depinde de mărimea avalanșei.

Nota 1: Halbinist = alpinist care escaladează muntele cu privirea, ținându-se bine de o halbă de bere, la o terasă aflată la poalele acestuia. 
Nota 2: În limba maghiară, ”Călimani” se traduce ”kelemen”. Iar ”hunor” înseamnă ”hunul”, ceea ce ne dovedește că strămoșii ungurilor stabiliseră încă din vechi timpuri cine și ce munte trebuie să defrișeze.
   
      Minunea a ținut trei zile pline, fără a socoti zilele petrecute, dragă Patrie, pe șosele.

Șoselele tale.

Șosele letale!

 Însă real feel-ul, recreerea resimțită, cum s-ar spune, a fost doar de o zi, așa de repede au trecut sărbătorile pascale. Ca oricare alte zile libere, dealtfel. Iar am încărcat bagajele, iar am pupat tot ceea ce era de pupat, iar am plecat.

     Prima oprire în drum spre casă, a fost chiar înainte de a porni, când am închis portierele și am oprit-o pe soacră-mea din vorbit.

       A doua oprire a fost la Pietrele Doamnei, un loc foarte frumos, unde omul și natura, într-o perfectă armonie, și-au dat șpa..., pardon! și-au dat mâna ca să creeze o locație turistică extraordinară.
      De la intrare, te întâmpină un foarte modern sistem de parking: Vasilică. Vasilică ține loc de barieră, automat de parcare, camere de supraveghere și sistem de monitorizare a numărului de locuri libere. Nu se coboară, nu se ridică, îți ia banii fără frică, îți dă rest la... o adică, nu se sparge nu se strică, parcagiul Vasilică!
     Odată trecut de acest PR Manager (Managerul Parcării de Rahat), dispăreai cu tot cu familie, cu tot cu mașină. Atât de mare era noroiul în spațiul ”amenajat”. Parcarea la Pietrele Doamnei, în această perioadă a anului, e pur și simplu o mare de noroi cleios, din care se ițesc niște selfie-stickuri cu telefoane, amintind tragic de mașinile scufundate,de fraierii care au plătit parcarea, ca niște catarge ale unor corăbii jefuite și scufundate de pirații turismului românesc. Aceste servicii deosebite costă 5 lei. N-am plătit. Din principiu. Am parcat ”în pustiu”, 20m mai la vale, pe beton uscat, la margine de codru verde. Am trecut pe lîngă Vasilică convins că va începe să bipăie. N-a bipăit. Avea senzorul

 prea gros pentru a mai simți ceva.
  
   După noroi, am intrat în zăpadă. Zăpadă sănătoasă, juma` de metru. O chestie foarte mișto: era cald, puteam sta în tricou, dar în același timp, puteam să-mi rup ceva, trăgând o trîntă zdravănă pe zăpada alunecoasă.
    Am bifat și Pietrele Doamne-Ferește și din nou la drum, pe serpentine, prin Pojorâta, Câmpulung, o benzinărie unde am servit o cafeluță, un suc, apoi prin Gura Humorului...vreo 2 sate...apoi tot alea 2 sate, dar în sens invers, din nou Gura Humorului, ne-am întors la benzinărie. De data asta n-am mai luat nici un suc, ci am luat poșeta Stelei, uitată într-un colț, nu pe etajeră ci pe spătarul scaunului. Poșetă din piele, vintage, foarte frumoasă. Nici conținutul nu era de lepădat: toate portofelele noastre, actele de identitate și actele mașinii, permis de conducere, cardurile, tot! Plus Bixtonimul meu. Ni s-ar fi înfundat cu totul.

    Dar ce voiam să vă povestesc, de fapt, că m-am luat cu scrisul și era să uit. Înainte de a intra noi, în Tg.Frumos, era să intre dinspre Tg. Frumos, un dobitoc, în noi.
    Idiotul a ignorat faptul că avea vizibilitate zero, fiind în rampă, a ignorat faptul că lungimea coloanei era formată, nu din 2-3 mașini, ci din 20-25 autovehicule, a apăsat pedala, a intrat în depășire și ne-a apărut în față, pe contrasens, în pantă. Cu vreo 200 km/h. În loc să frâneze, a început să-mi dea flashuri, că adică să rezolv eu situația creată, că am mașină mai mică în rang. Doar n-o să frâneze un BMW în fața unui pârlit de Mitsubishi, nu-i așa?
Am tras dreapta cât am putut, am frânat până la oprire și i-am creat condiții neterminatului să se strecoare printre coloana de pe contrasens și umila mea mașină. Și trece. Și merge mai departe. Nepedepsit, fără nici o consecință. Trece criminalu-n zare, eu mă uit și el dispare.

     După ce a trecut șocul, m-am întrebat: cum ne apărăm noi, oamenii obișnuiți, fără pile, fără bani, fără partid, de chelboșii tatuați, de beizadelele cu muci uscați la nas, de pițipoancele care, înafară de volan și oglinda mașinii, consideră toate celelalte butoane inutile?
     Mi-am dorit să fi avut o cameră video pentru trafic, la mașină. M-aș fi dus cu imaginile direct la Poliție. Dar mi-am revenit repede din visare. Să mă duc, ca să ce?...

     Da, neavortatul ăla, e principalul vinovat. Dar nu e singurul. Maaamă, dar ce rând are după el:
1. Cei care i-au vândut permisul de conducere (nu cred că l-a luat pe bune, tot cu știința șpagologiei aplicate a reușit);
2. Lipsa autostrăzilor. Boul ar fi mers pe banda sa, fără să vin eu pe contrasens, nu ar fi fost depășire de coloană, plus camerele de supraveghere care ar mai descuraja taurii ăștia furioși;
3. Poliția rutieră, care stă la cerșeală în localități, unde, oricum, nu se circulă tare. Dacă v-ar păsa de siguranța traficului un pic mai mult decât de amenzi și șpăguțe, ați sta ÎNAFARA LOCALITĂȚILOR, domnilor milițieni, pe binecunoscute porțiuni de drum care, se transformă prea des, în piste de decolare pentru mașini scumpe, majoritatea lor de proveniență furate, închiriate sau cumpărate din bani furați. Bani furați ilegal, sau bani furați legal;
4. legiuitorii, care emit legi menite să facă viața de criminal, în România, să merite a fi trăită din plin;
5. mama și tata lui, pentru că nu au folosit metode contraceptive și au lăsat slobodă creatura asta, prin lume, să omoare oameni nevinovați;
6. cine vede așa ceva, are posibilittea să înregistreze/fotografieze și nu raportează. Am înțeles că probele video nu mai sunt sau nu vor mai fi admise în instanță? în fine.

    Mai putem face liste cu vinovați. Cu lucruri care ar trebui schimbate. Cu ce vreți voi. Între timp, mor oameni. Nu toată lumea are 30 de secunde. Pentru cineva care și-a adunat familia cu fărașul de pe șosea, nu mai poate schimba nimeni, absolut nimic. Dar pentru cei care, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge în această situație, din aceleași motive, ce facem? Nu facem nimic?!
    Ba da, facem. Modificăm Codul Rutier: Fărașul auto, omologat, obligatoriu!

     


     


  

Mulțumiri tardive pentru urările din Facebookanci

       A sosit, în sfîrșit, și momentul de Oscar în care mulțumesc tuturor celor care mi-au decorat cronologia cu urări de fericire și viață luuungă, spre disperarea Casei de Pensii. De două zile, vorba maestrului Nichita, umblu în mîini, de teamă să nu vă strivesc urările pe care le-am găsit în ghetele virtuale, să le zicem, Facebookanci. Urări prilejuite, bineînțeles, de întîmplătoarea asemănare a prenumelui meu de tristă amintire, dar de veșnică pomenire, cu a domnului Sf.Nicolae.
Sfîntul, da? Moși sunteți voi!

      Totodată, vreau să-mi cer scuze în numele celebrului meu tiz, celor care n-au găsit în papuci mare lucru. Am primit și cîteva reclamații în sensul ăsta:

-  cică un domn a găsit în bocanci un bilețel pe care scria doar atît: ”Nesimțitule, nuți mai lăsa cismele pe hol, că pute toată scara”;

- iar un alt domn, deși-l pierduse de mult, din sufletul său, pe Moș Nicolae, l-a găsit pe Moș Gicu de la scara B, în niște cizme mai vechi, la el pe balcon. Doar în cizme. În rest, Gicu era gol-goluț ca adevărul. Atmosfera de basm a fost completată, brusc, de domnul în cauză, mai precis de niște coarne semețe, ca ale renului Rudolf. Nevastă-sa, Carla, s-a jurat pe pata de mucegai în formă de Arsenie Boca, că ea nu e vinovată cu nimic, că da, ea s-a culcat, dar a crezut că visează. ”Da ce-i aicea frate, Carla`s Dream?!” și unde nu-mi scoate Rudolf al meu o bîtă cît piciorul de pod, cu niște cuie-n vîrf , cică ”Moșu v-o adus o nuielușă!!!”...de ți-l machiază pe moș Gicu, fix pe stilul sus-numitul Carla`s Dream, numai că mai ceva. Cu tot cu ochelari de soare. Asta e, sărbătorile sunt o perioadă de vis. Orice ar însemna asta.

       Însă nu pentru toată lumea. Unii își păstrează spiritul pragmatic chiar și în această perioadă, în ciuda tuturor lerilor, gingălbeilor și Home Alone-ilor cu care suntem greu încercați an de an.
De exemplu, Elena Udrea, întrebată ce anume i-a cerut Sfîntului Nicolae, a răspuns sec, pe sub breton, ”nimic deosebit, 10%, cum cer la toată lumea...”;
        Alina Gorghiu a primit în cizme un Cioloș din ciocolată belgiană, în mărime naturală. Însă Alinuța s-a încălțat cu niște pantofi. Iar cizmele cu pricina, erau, la rîndul lor, tot în mărime naturală, cizme de alea, luuungi, pînă la genunchi. Problema e că mărimea naturală a cizmelor a depășit mărimea naturală a Cioloșului, care a rămas ascuns pînă a doua zi la prînz, așa că s-a topit. Cînd l-a găsit, într-un tîrziu, doamna Gorghiu, a suspinat greu, a pagubă: ”Na, că s-a Blăgit și ăsta”.

       Gata, că mă întind prea mult, vă mai spun doar de Iohannis, că a primit cu preocupare și îngrijorare, șase sași...pardon, șase moși cu șase saci pentru fiecare casă a domniei sale. Atent, ca să nu lipsească vreunul, neamțul i-a numărat: ”O tannembaum, două tannenbaum, trei tannenbaum...”. Restul e tăcere.

 
        Revenind la ziulica mea onomastică, chiar m-am bucurat că am așa niște prieteni minunați!
Și răbdători...acuși va trebui să-mi scrieți iarăși, cu ocazia zilei de naștere. Apropo, nu știu la ce s-or fi gîndit ai mei cînd mi-au aranjat trei sărbători pe an, în luni consecutive! Două de nume și una de naștere. Cred că a fost amuzant cît am fost copil...să primești cadouri 3 luni la rînd, era ceva! Ulterior, însă, mai prinzând eu la glagorie, mi s-a făcut milă de musafiri, că doar nu făcuseră nimic, săracii, să fie penalizați cu sume din salariu, un trimestru întreg! Mai exact, trimestrul IV, când pică și luna cadourilor. Dând dovadă de supereroism infantil, m-am gândit cum să-i salvez. M-am gândit degeaba. Supereroii nu gândesc. Ei acționează. Unica soluție, nu-i așa, a fost sacrificiul personal: să fac pozne, să iau note proaste, pe scurt să fac tot posibilul pentru a fi pedepsit și în consecință, să nu mai poată nimeni să-mi facă daruri!

 

      Mi-a plăcut să mă sacrific, de ce să nu recunosc! Durea pe undeva, nu spun pe unde, dar nimic nu se compara cu zâmbetul oamenilor fericiți, care rămâneau cu mai mulți bani, de sărbători, pentru băutură, deoarece nu mai trebuiau să cumpere prostii la copii. Mă uitam la alții cum luau premiul 1 în locul meu, cum mergeau la olimpiade internaționale și se întorceau doar cu argint și bronz pentru că aurul avea pe el numele meu, bineînțeles. Pentru că iubeam matematica și nu mă puteam abține, trimiteam anonim rezolvări la Gazeta Matematică pentru problemele cu 3 steluțe și propuneri de exerciții pentru culegerea de Gheba...parcă simt oleacă de neîncredere din partea voastră. Asta e singurătatea supereroului. Sacrificiul de sine fără nici o recompensă.

      Cu ochii umezi de amintiri, ca ochiul-boului de roua dimineții, acum, cînd timpul ne-a împăcat cu trecutul, îmi amintesc și anii de liceu plini de lipsuri și sacrifcii. Lipsuri de la ore și sacrificii pe altarul artei: ca să mergem la film, sacrificam două ore de mate, ca să admirăm statuile din Parcul Copou, sacrificam ore de chimie, iar ca să ascultăm muzică, renunțam la ore de cunoștințe social-politice sau chiar de atelier! Asta e. Ce-a fost, a fost.

      Acum, însă, costumul de supererou nu mă mai încape, așa că am primit cu mare bucurie gîndurile astea bune de la voi, oricum nu v-a costat nimic să postați pe peretele meu virtual și vă mulțumesc încă odată, tuturor, din suflet!

Scurtă meditaţie transcedentală

Foaie verde de pîrloagă

Munca nu ne mai e dragă.

 Badea stă şi scrie-un blog.

Mîndra stă şi scrie-o bloagă.

Boul stă şi le citeşte.

Consecventă-n ignoranţă,

Vaca rumegă,fireşte.

Luni de fiere

  Dacă duminica e-o zi cu multă bere,

  Urmează o amară luni de fiere!