La tristesse oblige

     

     Nu știu cum plm se face că-s trist. M-am întors să iau o hârtie de pe un birou și am intrat direct în ea. În tristețe. Bineînțeles că n-am un motiv anume. M-a lovit din senin. Ca și cum vacile ar zbura, iar eu m-am pomenit cu o ditamai balega pe cap, de m-a trântit în cur. 

     Când eram copii, aruncam pungi pline cu apă, de la etaj. Pungi mai mici, pungi mai mari. Ne amuzau reacțiile trecătorilor. Așa că mă pricep să apreciez consecințele impactului în funcție de mărimea pungii și numărul etajului. O pungă mărișoară, de cumpărături, de aia imprimată cu Palatul Culturii, aruncată de la etajul 4, punea în fund un copil de clasa a șasea, fără probleme. Automat.  

       Cam așa mă simt eu, acum. Pus în șezut de o tristețe proastă, căzută din senin. 

       - Care arunci, băi, cu tristeți, în p**** m***!!!  

      N-am unde să mă ascund. Vinerea asta e atât de plată, de open-space, de vastă!...Nici un colțișor după care să-ți tragi sufletul. Și nici sufletul nu mai are vreun colțișor după care să mă ascund și să-mi trag sufletul. Vreun cotlon. Poate că și de asta sunt trist. Mi-e dor de emoțiile, de trăirile, de gândurile și de stările mele. Mi-e dor de vremurile când aveam sufletul plin cu ele. Era o babiloneală totală, un zgomot asurzitor, mă epuizau, mă aduceau la desperare. Abia așteptam să scap de gălăgia lor. Cu timpul, au crescut și au plecat, pe rând. Acum mă plimb prin sufletul meu gol și în loc să mă bucur de liniște, să mă bucur că am tot spațiul ăsta numai pentru mine, sunt trist. Mă mai vizitează uneori câte o emoție, câte un gând, dar pentru foarte scurt timp, iar când pleacă, mai iau cu ele o părticică din mine. Că doar n-am să le las să plece cu mâna goală.

       Mi-e dor de o călătorie reală, undeva, înafara țării, dar cu Covidu ăsta, e imposibil. Nimic la orizont. Tot plec eu o dată, la mare, pentru o noapte! Tristețile nu pot călători, ele sunt stări fixe, depind de singurătate, de monotonie. Varietatea, schimbarea, chiar și a peisajului, le alungă.

        Așa că, aștept să treacă. N-are leac, trece de la sine. Ieri am ieșit din carantină. Am spus la toată lumea că e rău în carantină. Oricum, bine nu e. Dar, cu toată carantina, pe care am respectat-o cu strictețe, nu am simțit mult mai multă singurătate decât simt în libertate.Am povestit despre carantină așa cum știu eu că ar fi trebuit să mă simt, nu cum m-am simțit, de fapt. Și cum m-am simțit, de fapt? Nu știu.

       Ia uite-o. Lungă, slabă, tristă. Așa e tristețea mea. E urâțică, de fapt nu e urâțică, e mai mult neinteresantă. Nici eu nu-s vreun George Clooney, dar pot să mă laud că am avut la viața mea niște trăiri negative fabuloase. Niște dureri de mare excepție. Niște depresii absolut senzaționale! Nu mai spun de regrete. Am cunoscut tot felul de regrete: amuzante, senzuale, spontane...pe unele le regret sincer și în ziua de azi. Trec toate. Vin și pleacă. Cu tristețea, însă, e altceva. Problema cu tristețea e că îți aparține. E din tine. E doar a ta. După ce toate celelalte sentimente te răvășesc și pleacă, tristețea iese din tine, tăcută și face curat după ele. Nu-ți reproșează niciodată nimic, nu cere niciodată nimic, nu face scandal, nu minte, nu te părăsește niciodată. Doar se retrage, discretă, atunci când nu e locul ei lângă tine. Cu toate astea, n-o suport! 

      N-o suport, dintr-un singur motiv: de fiecare dată când apare, nu mă lasă în pace până când îmi prinde privirea. Pentru că asta face tristețea, în principal: se uită, în tăcere, direct în ochii tăi, fără să clipească, până când te uiți și tu în ochii ei. Ochii ei, ca două oglinzi venețiene. Și atunci vezi clar cât de singur ești, de fapt.