Din multitudinea de lucruri care dau culoare vieții, culoarea fiind un fel de coliviu-căcăniu (culoarea colivei cu cacao), am selectat, astăzi, două: urările de carton și sfinții de carbon.Până nu demult, felicitările erau scrise pe carton. Obiceiul s-a păstrat până astăzi, dar mai subțire. Nu atât cartonul, cât mai ales obiceiul. Acum, aproape totul e online. Din păcate, în 99% din cazuri, cartonul valora mai mult decât urarea scrisă pe el. Totuși, valora ceva. Plus că, fiind scrisă de mână, presupunea și un minim de implicare personală. Astăzi, urările de viață lungă nu mai valorează nici cât bucata aia de carton, iar implicarea personală se rezumă la a selecta de pe net un mesaj prefabricat. Și încă e bine!
Îi știți cu toții pe băgăreții în seamă de pe net. Cetățenii responsabili, activi, sufletiști, care nu ratează nici o participare la ”viața socială”, cei care după caz, își pun pe față steagul Franței când e vorba de vreun Charlie, apoi își pun tricolorul românesc când joacă Simona pe care au înjurat-o cei de la Charlie, sunt cei care #rezistă (iei bătaie, dar reziști, bravo!) și cei care plâng la Colectiv dar continuă să dea șpagă prin spitale. Ei sunt cei care, parafrazându-l pe regele Gică, au, n-au mingea, trag la poartă! Ei sunt cei care urează tuturor. Când e de urat ceva. De parcă n-ar avea mamă, tată, prieteni, frați, pe care să-și descarce urările cu prioritate. Nu-i nevoie să te adresezi ”tuturor”, că nu ești nici Papa, nici Ceașcă.
O bună ocazie de ieșit la cerșit atenție e și atunci când pică calendarul pe câte un sfânt din ăsta, Boss cu level red cross!
Cea mai mare tâmpenie: ”La mulți ani tuturor celor cu numele de Niciîncurnumădoaredevoi! Multă fericire și sănătate!”. Să mori tu! Chiar îi cunoști pe toți cei ce-și serbează azi, ziua numelui?! Poate că printre ei sunt și hoți, criminali, violatori, pedofili...cine știe ce înseamnă pentru toți aceștia ”fericire și împlinirea tuturor dorințelor”!
Mai bine tăceai, naibii, din gură. Dacă vrei să-i urezi lui Costel sau Lenuței ”La mulți ani!” și ți-e prea lene să suni, trimite-i măcar un mesaj privat. Aaa...nu te vede nimeni? Asta e, vrei să fii finuț, sensibil și de treabă? La treabă!
Ce-nseamnă asta, ”La mulți ani, tuturor celor...”?! Un gest la fel de frumos și de elegant ar fi, dacă ai monta o troacă de porci în Piața Unirii și ai turna în ea un amestec de bere, vin și ceva rachiu, cu mesajul ”pentru toți cei cu numele...serviți ce vă place, o bere, o tărie, un vin. De la mine, băiatul cel mai fin!”
Ce nu înțeleg: de ce numai zilele onomastice? De ce nu în fiecare zi? La mulți ani tuturor celor născuți azi, bla, bla, bla. Zi de zi. Ar fi un gest la fel de fin și de emoționant (până la lacrimi), ca flatulența unui octogenar umflat cu fasole mexicană. Toată populația planetei Pământ ar fi liniștită, știind că Gicu 0076 le urează din tot sufletul ”super-Doamne-ajută!”
Și apoi, mai sunt aniversările celelalte. Cu caracter mai general, nu doar pe persoană fizică.
Ziua Pământului, de exemplu. Parcă văd: ”La mulți ani tuturor celor cu numele Pământ, Cernoziom, Glod, precum și tuturor proprietarilor de pământ cât și celor îngropați în pământ! Viață lungă și fericită!”
Revenind la sărbătoarea de azi, Sfinții Constantin și Elena, cu tot respectul, dar nu înțeleg cum e posibil, ca o ființă pe bază de carbon, un om în carne și oase, să fie avansat la rangul de sfânt. Orice om, indiferent de calitățile sale. Dacă s-a născut om, om trăiește, om moare, om îl îngropăm, om îl povestim. Pentru oameni nu există un astfel de upgrade și chiar dacă ar exista, nu ar fi de competența lor să propună și să promoveze sfinți din carbon. Începând cu asceții care s-au retras pe pustii și au trăit doar cu apă de izvor și rădăcini și terminând cu regi, împărați, sau mari lideri spirituali care au îngropat credința sub munți de averi, nimeni nu poate avea acces la ambele Tărâmuri, simultan! Cu siguranță au existat și vor mai fi oameni absolut excepționali. Dați-i de exemplu, faceți din ei legende, subiect de odă, baladă și bacalaureat, botezați străzi, piețe, bulevarde, cu numele lor, dar nu le faceți chip cioplit, la paritate cu Iisus, Maica Domnului și Dumnezeu Însuși!
Să le pui chipul pe icoane și icoanele-n în biserici, să lași necăjiții pământului, să se roage la ei, să le încredințeze sufletul lor și ultima lor speranță e ca și cum ai transforma autogările în locașe de cult, unde oamenii ar putea, la fel de bine și cu același rezultat, să se-nchine și să pupe postere rupte din Bravo, cu Fecioara Sabrina, Măicuța Samantha Fox și Sfânta CC Catch!
Știți cum a devenit Constantin cel Mare, sfânt?
Cu o poveste frumoasă, spusă de el însuși, noi trebuind să-l credem pe cuvânt. Plus o baie de sânge. O poveste despre o cruce luminoasă, care i-a apărut pe cer și un vis în care i-a apărut Iisus, înaintea unei bătălii. Apoi bătălia, câștigată sub semnul crucii. Acum, crucea ca crucea, hai să zicem că a fost un rebranding inspirat, în pas cu vremurile. Dar bătălia, ca toate bătăliile, s-a lăsat cu morți, răniți, văduve, orfani, mutilați, nenorociri. După această victorie creștinească, Costel Babanul, a luat, protector, Biserica sub aripile lui mânjite cu sânge și astfel, a căpătat contra-cost, un post de sfânt, în limita stocului disponibil.
Asta e, ce vreți, am și eu limitele mele: nu cred în sfinții făcuți sfinți în ședință, cu majoritate de voturi. Sfinții ar trebui să fie atemporali. Să aibă o doză de inexplicabil, de supranatural, o latură mistică. Oricât ar fi de plină, religia, de contradicții, simboluri și interpretări, un minim de logică se impune, măcar pentru o minimă înțelegere a întregii povești. În această logică, o specie originară dintr-un păcat, căreia, de la început i s-a spus ”În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", nu poate naște sfinți.
Există un punct, totuși, în care sunt nevoit să admit că sfinții, cu toate ”păcatele” lor, sunt o invenție necesară. Existența lor într-o formă sau alta, în toate culturile, numărul și diversitatea lor, reflectă, ca într-o oglindă întoarsă, neputințele, egoismul și ticăloșenia oamenilor.
Dacă oamenii ar fi suficient de buni, nu ar mai fi nevoie de sfinți și de miracole.
Păcatul originar e un moment ireversibil. O clipă care a schimbat totul, fără putință de întoarcere la inocența de dinainte. El se petrece în fiecare zi, în fiecare clipă. E în natura omului, deoarece păcatul originar e dorința și nevoia de cunoaștere. Iar acolo unde e cunoaștere, nu mai poate fi loc de mister.
Vestea bună e, că după câteva sute de mii de ani după ce au fost alungați din cer și după câteva sute de mii de încercări de întoarcere în Grădina Edenului, realizând că acest lucru este absolut imposibil, oamenii au făcut altceva. Dacă n-au mai ajuns ei la Cer, au adus cerul la ei.
Au dat jos cerul din cer, l-au rupt în bucăți dreptunghiulare și l-au vândut la bucată. Acum stau cu toții și se holbează fiecare în pătrățelul lui. Grădina Edenului e acum a tuturor. Și fiecare om se închină la el însuși, fiindcă dincolo de ecran, dânsul e propriul lui sfânt, cu propria lui sărbătoare, cu propriile adevăruri absolute, cu tot, tot, tot.
Iar sărbătoarea de Constantin și Elena, deși ținută, cu sfințenie (!), an după an, demult nu mai este despre Sfinții Împărați. Sfinții de modă veche nu pot fi digitalizați, descărcați din cloud și instalați pe telefon, așa că au ieșit din viețile oamenilor. Nici vorbă să mai poată fi adorați, așa cum ar cere statutul de sfânt.
Ei ar mai putea fi, cel mult, adorabili, dacă, printr-un ultim miracol iscusit, ar reuși să înlocuiască cu succes cuplul Arșinel (bată-l D-zeu de lacom!) - Stela Popescu (D-zeu s-o odihnească!), în cea mai îndrăgită reclamă a românilor, farmacia inimii, Catena!
