”Game of Thrones” a lăsat tronul liber, la HBO. Începe urzeala succesorilor.

      Regina serialelor HBO, ”Game of Thrones” și-a dat obștescul sfârșit la vârsta de 8 sezoane (73 de episoade), lăsând liber tronul audiențelor. Producțiile care vor umple vidul de rating creat, trebuie să facă repede dezbaterea moștenirii, concurența nu iartă nici cea mai mică ezitare. Tot un fel de luptă pentru tron, însă mai puțin îndurătoare, mai inumană, deoarece e vorba de show-bizz.
      Pentru că există un firesc fenomen de migrație dinspre televiziunea clasică, tot mai puțin ofertantă, spre platformele de video streaming și pentru că tot mai mulți prieteni, amici, cunoscuți, rude, oameni, popor, telespectatori, îmi cer recomandări pentru showurile de pe aceste platforme, socot că sfârșitul legendarului ”Game of Thrones” e un bun prilej de a răspunde acestor trei persoane.

     Din start, ca să n-avem discuții, recomandările mele sunt strict subiective, nu țin cont nici de IMDb, nici de Rotten Tomatoes, audiențe, vânzări, popularitate sau părerea criticilor, singurul instrument folosit la măsurarea calității acestor producții este plictisometrul propriu: dacă mă plictisesc, showul e prost. Dacă nu mă plictisesc, e bun. Și încă ceva: dacă sunteți abonați la pachetul HBO, activați și HBO GO. Musai! Acolo găsiți tot ce rulează pe HBO România, fie că se cheamă HBO 2 sau 3, ori Cinemax 1 sau 2. Ca să vizionezi tot ceea ce merită văzut pe HBO, ar trebui să stai la TV non stop, să depinzi de orele lor de difuzare. Alternativa salvatoare, HBO GO îți permite să nu pierzi nimic, nici măcar timpul. De fapt, când zic HBO, mă gândesc la HBO GO, clar.

     Dar, înainte de toate, câteva lucruri despre acest HBO, ca să știm despre ce vorbim.
     Home Box Office (HBO) este un canal de televiziune prin cablu cu sediul central în New York. A fost înființat în 1972 de către un individ numit

Charles Dolan, care a propus pieței audiovizualului de atunci un canal TV cu abonament, care să prezinte filme și evenimente sportive fără enervantele pauze publicitare. Nu era 24/24, ci 9/24. Și folosea tehnica microundelor pentru difuzare. Te uitai la un film, pocneai și niște popcorn...
      Am căutat să vă prezint ceva colorat din istoria canalului HBO, dar s-a dovedit că existența acestuia e la fel de incoloră ca însuși genericul său. Cu toate astea, la început, HBO s-a numit...cum credeți? Tele-M ! Glumesc, evident. S-a numit ”The Green Channel”. Pe parcurs, ce-a fost verde s-a uscat, vorba cântecului, Mr. Dolan a plecat sau a fost ajutat să plece (n-are nici o importanță) și din una în alta, HBO aparține astăzi gigantului WarnerMedia, fiind ”coleg” de trust cu branduri ca TNT, CNN, Cartoon Network, DC, TCM și Warner Bros. Deși nu e chiar de anvergura unui Taraf TV sau Kanal D, HBO se descurcă binișor cu aproximativ 140 milioane abonati (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/HBO), față de Netflix care are 148 milioane abonați (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Netflix), deși a fost lansat cu 25 de ani mai târziu decât HBO, în 1997. Ajungem noi și la Netflix, nici o grijă.

     Aici, însă, încercăm să ștergem lacrima de pe obrazul fanilor GOT și să răspundem la întrebarea ”Și noi, acum, la ce să ne mai uităm ?”.  Căci dacă dragon nu e, nimic nu e! Fără zombilici cu ochi albaștri, moartea e pustiu...
      Nu-i chiar așa. Dintre titlurile pe care le puteți găsi acum pe platforma HBO GO, recomand:

* CHERNOBYL (2019)

    Catastrofa nucleară din 1986, prezentată atât de reușit la dimensiunile sale reale, încât alergi în bucătărie și mănânci sare iodată, cu polonicul. Nu cred că noi, cei din zonă, (de pe o rază de 1000 km din jurul centralei nucleare), am conștientizat vreodată la ce ne-am expus. Un fapt cert este, însă, că generația mea are tot mai puțini reprezentanți care trec de 55 de ani. Cancer. Vizionare plăcută!

* THE YOUNG POPE (2017)

    Un papă ateu, fumător, invizibil pentru public, primul papă american. un Jude Law absolut convingător. Vedeta miniseriei: Silvio Orlando, un cardinal - contabil șef care pare mercantil și meschin, așa cum îi șade bine unui membru al organizației condusă odinioară de famiglia Borgia. Dialoguri terapeutic de inteligente, un scenariu al naibii de bine scris (iartă-mă, Doamne!) în regia lui Paolo Sorrentino (La Grande Bellezza). Luați aminte la sezonul 1, că acuși începe sezonul 2: THE NEW POPE, pe genericul căruia apar și preafericitul John Malkovich, piosul Marilyn Manson și măicuța Sharon Stone. Doamne-ajută!

* EXTRAS (2005-2007) - the story of a man with small parts
 
   ”Small parts” nu se referă la dimensiunile penisului personajului principal, se referă la roluri, roluri mici, figurație, carevasăzică. Cu alte cuvinte, ”Extras”, adică ”Figuranții”. Dar nu figuranți în sensul de jmecheri care fac figuri, ci actorași de umplutură în filme mari...nu, când zic ”de umplutură”, nu înseamnă slabi, profesional vorbind, ci doar cu șanse slabe...NU! Nu-s retardați sau handicapați! O clipă, n-am vrut să zic asta...a ieșit ca naiba...uite ce e: vedeți Extras că e foarte amuzant, e cu Ricky Gervais! Cum adică ”cine e Ricky Gervais?”, că-nnebunesc!!!

*  OLIVE KITTERIDGE (2014)
    Vă doresc această miniserie de 4 filme, din toată inima! Serialul care te face să-ți suni profa de mate și să-i mărturisești cât de rău îți pare pentru tot și ce a insemnat dumneaei pentru tine... Iar după ce aburii serialului se vor risipi, să cauți și să găsești o cale de a trăi toată viața cu acel apel telefonic.

 
* TIN STAR (2017, 2 sezoane)

    Tradus cam liber ”Șeriful”, action-drama TIN STAR are la bază o rețetă deloc originală dar extrem de eficientă pentru a te ține în fața TV-ului sau monitorului, după preferințe. Tim Roth e în largul lui, poate fi bun, poate fi rău, poate fi cum vrea și cât vrea. Și vrea. Acțiune, suspans, femei goale, băutură, pistoale. Și peisaje superbe. Se zvonește că sezonul 3 se mută pe Amazon Prime.

* BIG LITTLE LIES (2017, 2 sezoane)

   Femeia te ridică, femeia te doboară, femeia îți dă viață și tot ea te omoară... problema e că aici, sunt patru femei! Miniserie, maximister! Distribuție de excepție, muzică faină, regie, costume, tăt-tăt-tăăăt! Numa` taci și uită-te!

* TRUE DETECTIVE (2014-2019)

   Primul sezon, cu Woody Harrelson și Matthew McConaughey, foarte-foarte tare! Sezonul 2, ceva mai slăbuț, dar tot foarte mișto. Iar sezonul 3, nu știu ce să spun, o fi Mahershala Ali ăsta, actor de Oscar, dar parcă și el se plictisea la filmări, așteptând să  se întâmple ceva în filmul ăsta. Avea o față plângăcioasă, de parcă ar fi fost diagnosticat cu constipație cronică, motiv pentru care s-a implicat în proiectul ăsta, că poate-i iese. Însă, în loc să-i iasă lui, le-a ieșit producătorilor.

* BOARDWALK EMPIRE (2010-2014, 5 sezoane)

   Steve Buscemi, Michael Shannon, Kelly Macdonald și alți actori mai mari și mai mici. Politicieni corupți, gangsteri de toate culorile, Atlantic City în anii `20 ai secolului ce tocmai a trecut, orgolii, ambiție, corupție, prohibiție. Producători executivi: Martin Scorsese (care a regizat episodul pilot și a stabilit ”lookul”, tonul și ritmul serialului) și Mark Wahlberg, care încă mai are bani din vânzarea de discuri și blugi cu fundul până la pământ, din ”zestrea” trupei Marky Mark &  the Funky Bunch.

* DEADLY CLASS (2019)
   Ai dat admitere la geografie și n-ai fost admis? Ți se pare că Știința și Ingineria Materialelor nu e facultate de viitor? La litere n-ai avut suficiente cifre ca să intri?...Nu intra în depresie! Îți vine să omori pe cineva? Ești candicatul ideal! Există studii superioare și pentru cei ca tine! 
    Deadly Class e o Academie a asasinilor de elită. Pe lângă Facultatea de Teologie, e singura instituție de învățământ superior care îți asigură un loc de muncă după absolvire. Și o pensionare rapidă pentru cine apucă.

* CATCH-22
   O dramedie despre absurditatea războiului. George Clooney, adorabil, ca într-un film al fraților Cohen. 

* WARRIOR (2019)

   În America anilor 1870 vine un chinez și le dă somn la toți. Așa s-a născut ”the american dream”.

*YEARS and YEARS (2019)
   ”URECHI și URECHI” l-ar traduce cineva, nu spui cine, că e mai mulți. Umor britanic, o viziune surprinzătoare și inteligentă a viitorului apropiat. Nu mai rețin dacă Brexitul s-a încheiat sau nu...

* TRUST (2018)
   Ăsta-i fain tare. E inspirat dintr-un caz real: un adolescent hipiot este răpit în sudul Italiei, de niște mafioți fără curele la pantaloni. Incontestabil, sudul Italiei e criminal de răpitor! Cum să nu fie plin de Mafie p-acolo?! Hipiotul de Aur scapă, este prins și iar se scapă. Pe el și pe încă unu`. Mafioții vor (surpriză...) decât bani de la bunelul hipiotului, nimeni altul decât magnatul Getty, unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Moș Getty, însă, nu e Moș Crăciun. Nu e magnat degeaba, să arunce cu bani așa, oricând, pe orice sau pentru oricine. De aici, un conflict în regia lui Danny Boyle (Trainspotting).
 
* TABOO (2017)
   Un fel de Peaky Blinders al HBO. Vedeta serialului, ca și în Peaky Blinders, dealtfel, este Tom Hardy, pe care l-am remarcat prima oară în Lawless (2012). Foarte fain vizual, costume și machiaje foarte atent executate. Poți număra cariile din măselele maronii ale figuranților și păduchii din perucile pomădate ale personajelor principale. Un pic de bătaie, oleacă de vodoo, ceva sex, istorie și politichie, per ansamblu, omul și-a făcut treaba. Că e și la butoane, printre creatorii serialului. Tom Hardy, ptiu să nu-l deochi! Și frumos și dăștept și papă tot din farfurie. Mai ales dacă-i pui droguri și băutură. A fost la dezintoxicare, acum e funcțional.

* DOOM PATROL (2019)
   Cea mai recentă producție a celor de la DC Comics ne prezintă niște anti-eroi -eroi, cum e moda pe la noi. Nu știu prea multe, abia a fost lansat, dar văd că au agățat și câțiva actori dă lung-litraj, pardon, de lung-metraj, de pă la Hollywood. Serialul arată bine, în general serialele DC arată și sunt ceva mai bunișoare decât cele produse de MARVEL.                                                             

  La plecare, ne mai oprim puțin pe hol, în fața ușii, cu paharele în mână, ”la bot du șeval”, cum s-ar zice, pentru a menționa câteva titluri pe care mi-e lene să le prezint mai în detaliu și nici n-ar fi indicat, deoarece, deja am depășit dimensiunile de bun simț al unui articol de blog. Mă refer aici la BLACK MONDAY (2019) , SHARP OBJECTS (2018) dar și noile achiziții, The Walking Dead -AMC (2010-prezent, 10 sezoane!) și MR. ROBOT -Amazon Prime (4 sezoane)
     Să nu uit și de FARGO! O comedie neagră, cu o distribuție foarte bogată, care de-a lungul și de-a latul celor trei sezoane a hrănit mulți actori de top, mai puțin pe Maia Morgenstern și Horațiu Mălăele. Nu-i nimic, mereu există un LAS Fierbinți pentru toată lumea!

       Suficient pentru început! Cât m-am scremut eu să public articolul ăsta, au mai apărut 100 de showuri noi. Și continuă să apară, iar noi nici n-am apucat să discutăm despre filme.

     

Muriți ca la dumneavoastră acasă!

     În memoria colegilor de serviciu, de zile furați și prea curând uitați

Moartea e foarte importantă în viața unui om. Moartea nu te înșeală: de când te naști, știi că va veni și știi exact ce vrea de la tine. Nu te minte. E întotdeauna punctuală. Vine la fel pentru toți și are același preț pentru toți, indiferent de rang, avere etc, iar prețul ei nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată. Ea e cea care pune capăt suferințelor și tot ea face posibile noi începuturi. Dar ce e mai important: oricât de jos am ajuns în viața asta, oricât de mult am suferit, orice destin am avut, moartea, ne va reda, întotdeauna, măcar o parte din demnitate.

Moartea are cheile demnității noastre ca ființe umane.

        Zilele trecute, un coleg de serviciu, a murit. În 20 și ceva de ani de muncă, am mai pierdut câțiva colegi, unii chiar mi-au fost prieteni buni. Acesta avea în jur de 50 de ani, nu știu ce s-a întâmplat, nu-l cunoșteam decât atât cât să ne salutăm atunci când ne întâlneam pe holuri. Am aflat că a murit ca și cum aș fi aflat că l-a luat radarul la Lețcani. Cred că oamenii ar fi comentat mai aprins dacă l-ar fi luat radarul. Asta, pentru că radarul ni se poate întâmpla tuturor. Ni s-a mai întâmplat și ni se va mai întâmpla. Moartea, însă, nu.

        Moartea și-a pierdut puterile. Mai rău, a pierdut respectul, oamenii i-au întors spatele, nu se mai tem de judecata ei, nu mai țin cont de iminența ei, nu mai sunt conștienți de ireversibilitatea ei.  Ne referim aici la ”moarte” ca sfârșit al vieții, ca ultimă suflare, nu ca la o poveste cu infinite câmpuri verzi, dotate cu floricele multicolore. Moartea nu mai înseamnă mare lucru, ați observat? Exact ca și Viața. Cele două sunt interconectate, una dă valoare celeilalte. Dacă îți bați joc de una, te râde cealaltă. Sunt extremitățile existenței noastre, iar în final,  între ele se află absolut tot ceea ce ni se întâmplă într-o viață de om, tot ceea ce ne formează, tot ceea ce ne definește. Consistența acestui conținut, din păcate, s-a diminuat încontinuu în ultimii ani și continuă să se dilueze.
De ce oare? Cum s-a ajuns aici?                                                                                                     

      Murim singuri în casă. Suntem găsiți după câteva zile, de niște oameni străini. Chiar dacă sunt rude cu noi, tot niște oameni străini sunt. De multe ori sunt chiar copii sau nepoții noștri, de asemenea niște oameni, aproape străini. Trăim înstrăinați unii de ceilalți, între ziduri amoled cu touchscreen. Problemele noastre, grijile strict personale, legate de existența de zi cu zi, sunt mult mai importante decât oricare altele. Am auzit o doamnă foarte elegantă, lider de sindicat, încercând să convingă cât mai mulți membri, să dirijeze 2% din salariu în contul acelui sindicat, folosind următorul argument (citez aproximativ): ”Știu că sunt și copii bolnavi de cancer , cu autism sau cu alte probleme, dar trebuie să ne gândim că cămașa noastră ne este mai aproape.”
         Trebuie să fii foarte cu grijă zilele astea. O mișcare greșită și te-ai dus. Lumea e un loc foarte periculos de când umanitatea a dispărut, înghițită de consumerism.

      Murim la concert, murim în spitale, murim abandonați pe trotuar, murim pe șosele, murim cu capul pe tastatură, muncind, murim de foame sau de prea multă mîncare, murim singuri sau în grup, murim tot mai tineri, tot mai mulți, dar oricum am muri, nimeni nu observă! Murim tot mai fără rost!
      Nu murim la sfârșitul vieții, după ce am crescut niște copii, niște nepoți, de ce nu chiar și vreo doi strănepoți, cărora le-am lăsat ceva construit și un nume de care să nu le fie rușine; nu murim pe câmpul de luptă, eliberând niște oameni sau apărând un colț de țară; nu murim pentru o idee, pentru un adevăr, în general moartea nu mai vine ca un deznodământ firesc, ca o împlinire, ca o încheiere a unui proces, a unei lupte, a unui destin, nu mai este o declarație publică, de neignorat, cu consecințe asupra societății, sau un sacrificiu care să schimbe ceva (mai mic sau mai mare), în lume. Globalizarea a făcut din moarte ceea ce a făcut din toate celelalte valori omenești: o afacere. Nimeni și nimic nu e mai presus de lege. Iar mai nou, avem o singură lege: Legea Banului.

     Globalizare? Singurul lucru global e dispariția umanității. Robotizarea fără roboți. Omul-om e o specie pe cale de dispariție, neprotejată de nici o lege, de nici un ONG, a cărei extincție continuă zi de zi, în ritm accelerat. De când viața se risipește în LIKE-uri, moartea, în general, nu mai e mare șmecherie, pentru că o viață goală, nu poate avea un sfârșit cu greutate. Între o postare cu ”Azi, X a făcut infarct și a murit” și un selfie cu o mâță, nici nu poate exista concurență! Iar LIKE-urile de pe facebook se numără, nu se cântăresc. Ca la vot. Un like de la un tâmpit are aceeași valoare ca un like de la un laureat al Premiului Nobel. Cu cât ai mai mulți tâmpiți în lista de prieteni, cu atât ai mai multe aprecieri, indiferent ce pârțuri ai posta. Devii o personalitate marcantă în social-media. Poți influența ceilalți utilizatori. Datorită numărului zdrobitor de mare al cretinilor care sunt în stare (adică sunt vii) să voteze pe internet, versus numărul insignifiant al celor care mai știu să facă și altceva, este posibilă apariția influencerilor, adică a unor fătuci nasoale cu voci și atitudini enervante, care se filmează când își satisfac nevoile, în special nevoia de atenție. Și-i strică și pe cei care vin din urmă, din rândurile cărora vor apare noi influențatori, mai proști decât cei care i-au format, pentru a putea relaționa, la rândul lor, cu generațiile următoare de proști tot mai proști. Prostia generează prostie, exponențial. E atât de simplu! Nu vă mai întrebați cum de sunt posibile asemenea anomalii.

     Facem predicții și estimări referitoare la epuizarea resurselor naturale ale Terrei. Ghețarii de la poli se vor topi în atâția ani. Stratul de ozon mai rezistă cam până prin anul cutare. Combustibilii fosili se vor termina acuși. Și cam atât facem. Restul, partea grea, s-o facă alții. Dar cine?! Ne-a scăpat esențialul: nu mai există ”alții”! Atât noi, cât și alții, deja, nu mai trăim! Viața oamenilor s-a terminat încă din timpul existenței speciei. Nu mai suntem oameni. Suntem consumatori. Nu mai creăm, doar producem. Ne întrebăm ce se va întâmpla când roboții vor conduce lumea. Nu credem, dar roboții suntem noi și de ani buni avem răspunsul: SIDA, EBOLA, Siria, ISIS, Donald Trump, corupție. minciună, crimă, cancer, Vladimir Putin, viruși noi, imuni, viață modificată genetic, căpușe, vaci nebune, gripă aviară, pestă porcină, sute de milioane de oameni programați prin Facebook, obezitate morbidă, all-inclusive-life-excluded, războaie inventate, creiere tot mai spălate generație după generație, bani, bani, bani, bani...inteligență artificială dublată de prostie naturală. Acesta e Homo Androidus, omul de tip nou. Omul normal n-ar trăi așa.

     Murim de parcă n-am fi trăit niciodată. Netrăitul devine tot mai răspândit în rândurile speciei umane. Trăitul cu ochii într-un ecran nu e viață. Murim ușor, disciplinat, la ordin. Ne temem să nu pățim ceva rău, ne temem pentru viața noastră, ne e frică să nu supărăm pe cineva, nu vrem să atragem atenția sau să deranjăm... așa că murim atunci când ni se ordonă, fără să comentăm! Nu mai luptăm pentru existență, intuim că e o cauză pierdută din start. Tot ce ne-a rămas pentru tratarea frustrărilor sunt micile confruntări pe viață și pe moarte pentru un loc de parcare, răcnitul în trafic sau la meciuri.

     Singurii care ne mai respectă moartea sunt firmele de pompe funebre și un pic, popii. Ei nu sunt deranjați, ba dimpotrivă, sunt bucuroși. Dacă n-ai unde să mori, sau nu vrei să mori singur și ai niște bani, te invită, amabili: ”- Dar muriți, muriți, vă rog! Intrați și muriți ca la dumneavoastră acasă, nu-i nici un deranj!”
     Și totuși, când murim, deranjăm. Facebookul nu a rezolvat, încă, problema asta, numită înmormântare. Ce comod ar fi să poți trimite un emoticon sau altceva și să nu mai vii la înmormântare! Prin natura lucrurilor, prezența fizică a celor dragi, este, încă, obligatorie. Cât egoism, câtă rigiditate la decedații ăștia: nu se acceptă nici o scuză, nici o explicație! Cui să-i explici că ți-ai luat bilete de vacanță, împreună cu toată familia?! Altul, poate ar fi avut colegii în concediu și nu putea să plece de la seviciu. Câțiva trăiesc în străinătate și biletul de avion e prea scump de pe o zi pe alta. Costă enorm. Unul avea programare la un interviu de angajare în ziua aia. De fapt, se va duce la interviu, dar tot îl deranjezi, pentru că după interviu, dacă nu s-au terminat fonfăielile nazale ale bărbosului dedicat acestor evenimente, trebuie să vină și el la prăznicar, în loc să se ducă la Castel. Pentru că tu te-ai găsit să mori fără nici un avertisment și fără nici un rost, acum el trebuie să soarbă o ciorbă chioară cu fidea, în loc de o supă cremă cu ciuperci Chanterelle, țelină, nucșoară, crutoane de busuioc și să se prefacă șucărit, când de fapt, îl doare la trei metri în spatele curului de crăparea ta, ba și mai puțin de crăpelnița servită la crăparea ta! La fel, și restul celor care vin să-ți plătească respectele. Am ajuns să murim, vorba cuiva, numai atât cât să ne plângă mama. Zilele astea, mama te naște, mama te îngroapă. Așa se va termina totul: părinții își vor îngropa copii, apoi se vor usca și ei, neștiuți, neplânși, vor dispărea pur și simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

     Singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să trăim e modul în care am ajuns să murim, iar singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să murim, e cinismul și nepăsarea totală cu care viața asta falsă trece pe lângă moarte, ignorând-o ca pe ultima cerșetoare, îmbrâncind-o cu obrăznicie și călcând în picioare orice urmă de demnitate.