Singurătatea cartofului prăjit, căzut între aragaz și perete

        Când faci cartofi prăjiți, nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar mai sare câte unul, pe jos sau după aragaz. Pe ăia care aterizează în locuri ușor accesibile, îi pescuiesc pe loc și-i arunc la gunoi. Dacă, însă, dispar în locuri la care accesul presupune eforturi suplimentare, amân recuperarea lor. N-o anulez. Doar o amân. Apoi uit. E simplu.

 

      

Petrică, în sinea lui, se considera deosebit de toți ceilalți. Unic, special, predestinat să descopere secretul cel mai important, secretul nemuririi. În realitate, Petrică era un cartof obișnuit, ca toți cartofii. Crescut pe câmp. Unul dintre cei 150 de mii de cartofi obținuți la hectar de un producător român, obișnuit, ca toți producătorii români. Câț or mai fi și aceștia. Poate că alta ar fi fost soarta lui, dacă ar fi crescut într-o grădină particulară, la țară, undeva. Și condițiile ar fi fost altele, mai bune: apă curată, pământ afânat, potasiu și bălegar pe săturate, adică îngrășamânt de ăla adevărat, 100% bio, nu căcaturile astea chimice pe care se bazează agricultura macro-megaperformantă!

       Însă, faptul că a apărut pe lume ca parte a producției de masă, avea să-l urmărească toată viața. Practic, avea să-i definească existența: o viață comună, prestabilită, o viață în ritm constant, pe bandă rulantă, dintr-un ambalaj în altul, până când, obosit, terminat fizic și psihic, va ajunge, desigur, o legumă. Apoi, o temperatură foarte scăzută sau una foarte ridicată, vor fi ultimul lucru pe care-l va mai simți înainte de marea dispariție. Asta dacă nu cumva va deveni furaj pentru animale. Sau donator anonim de amidon. Nu-și făcea iluzii și nici nu visa, ca alții, să ajungă food-model și să pozeze pentru McDonald`s, KFC, eventual pentru Cartuf, dar nici nu dispera. El, visa. Ce visează un cartof, când visează?...Desigur, la nemurire!

 

sursa: aici

      Își amintea cu drag de perioada subterană, când singura grijă pe lumea asta, era să absoarbă cât mai mulți nutrienți și să asculte zgomotele Pământului, care-i șopteau că e unic și special. A avut o copilărie normală, a primit cam aceleași îngrășăminte chimice și irigații pe care le primesc toți cartofiorii din România. S-a uitat la TOY STORY, eroul tuturor cartofiorilor fiind, bineînțeles, Mr. Potato Head.

        A avut cam toate bolile copilăriei, gândaci de Colorado, mana cartofului, până și vărsat de brună, sau, cum se mai zice științific, alternarioză. A scăpat cu bine și a părăsit plantația natală, deoarece i-a venit timpul să fie recoltat.

        După recoltare, a nimerit la un depozit cam periferic, unde a urmat ciclul primar și gimnazial de depozitare. N-a prea avut de ales, depozitatul era obligatoriu. Un cartof dulce, zicea, odată, citez: ”Depozit, cimitir al tinereții mele”. O perioadă cu bune și rele, de unde a ieșit mult mai copt decât a intrat. A fost timpul punctelor negre și al mustăților mijite. A luat-o pe coajă de la cartofii mai mari, dar mai mult l-au durut loviturile unei cartofele roz, cu coaja atât de subțire încât i se vedeau toate formele, pe dedesubt. De fapt, una singură. Forma aia, de cartof.

         A cunoscut și mulți cartofi de treabă, cu care mai polenizează și astăzi, dacă nu s-or fi reintegrat în natură, între timp. I-a plăcut istoria, mai ales partea în care au venit stră-strămoșii lui, din Anzi, tocmai din America de Sud, cum au fost prigoniți cartofii mov și cum a apărut mișcarea ”Purple Potatoes Matter”. A urât chimia, poate și din cauza profei, Monica Potatoiu, o adevărată barabulă.

 

        Însă întâlnirea vieții lui, a fost cu legendarul Tuberculiade, un cartof dintr-un soi extrem de rar, demult dispărut, Soiul Alb. Unii spuneau că Tuberculiade s-ar trage direct din cartofii originari, azteci sau mayași, fiind ultimul din soiul său. El stăpânea și practica niște tehnici speciale de concentrare, interzise din cauza forței pe care o putea dobândi cel ce le pune în aplicare. Petrică a petrecut o noapte întreagă cu Tuberculiade, într-o găleată părăsită din depozit, noapte ce a devenit cel mai adânc și ascuns secret al existenței sale. 

       A terminat depozitul printre primii. Cu toate astea, n-a mers mai departe, a preferat să ia viața în piept și a intrat în producție, mai exact în comerțul alimentar. Și mai exact, a ajuns pe tarabă în Piața Alexandru. N-a stat mult nici acolo. Nu i-a plăcut în piață. Toată lumea mințea cu nerușinare. Tot usturoiul era de Copalău, toți pepenii creșteau la Dăbuleni și nici o roșie nu era roșie, erau ba negre, ba galbene ori verzi, în cel mai bun caz erau roz, însă nu se mai numeau roșii, ci inimă-de-bou. El însuși și ai lui, cică ar fi fost cartofi de grădină, din județul Covasna. În viața lui nu fusese în județul Covasna! Cât despre grădină și bio...să fim serioși! La câte îngrășăminte chimice și pesticide a păpat ca să crească mare, a ajuns să fie doar un pic mai natural decât o asistentă de televiziune, gen.

       Astfel se face că, atunci când a avut prima ocazie, a părăsit taraba și s-a rostogolit în sacoșa unei doamne. Mult mai bine. Făcea parte acum, dintr-o elită de câțiva cartofi aleși. Aleși de doamna, cu mâna, unul câte unul. Legănându-se relaxat, în sacoșă, ca într-un hamac, se îndrepta spre marea întâlnire cu destinul său, nemurirea. Sau nu. Momentul în care a început să aibă suspiciuni și îndoieli în legătură cu viitorul, a venit la scurt timp după ce, duduia în chestiune, și-a luat nepoțelul de la școală. Mai exact, atunci când alintătura a fost pus să aleagă: ”- Ce vrei să-ți facă bunica la prânzic, pireuț sau cartofei prăjiți?”. 

      Cartoful nu simte când îl tai. Iar părțile componente, acele ”paie” rezultate după tăiere, nu au  conștiință individuală, proprie. Cu alte cuvinte, poți felia un cartof, dar nu și conștiința acestuia. Chiar și cea mai mică părticică desprinsă dintr-un cartof, reprezintă, în continuare, cartoful însuși. Acestea fiind precizate, trebuie spus că Petrică, a descoperit, în final, nemurirea. Chiar dacă nu tot Petricul, ci numai o feliuță din el, dar, așa cum spuneam, asta nu are nici o importanță. Iată, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile: nepoțelul a ales, pentru prânzic, cartofeii prăjiți. Bunicuța a ales din sacoșică câțiva potatoși, printre care și pe Petrică. I-a spălat, i-a curățat, i-a tăiat. I-a pus la prăjit. Însă, atunci când i-a scos din tigaia cu ulei încins, Petrică a pus în aplicare ceea ce l-a învățat Tuberculiade, bătrânul cartof alb: s-a răsucit, s-a învârtit, a zvâcnit și a sărit dincolo de marginea tigăii, dincolo de marginea aragazului, într-un întuneric fără întoarcere, în spațiul extrem de îngust dintre aragaz și perete, pe unde nici timpul nu încape ca să treacă. Și acolo a rămas suspendat, căci rareori aragazul este mutat din locul său. Era musai să fie prăjit, altfel, în timp, ar fi putrezit. Au mai încercat și ceilalți să scape de uleiul încins și au sărit pe jos, dar au fost observați și dați la gunoi.  

    ” - Ce e nemurirea, Petrică? E chiar o existență nesfârșită? Dar ce rost are să exiști la infinit, dacă nu conștientizezi acest lucru? Atunci, poate fi nemurirea doar absența noțiunii de moarte? Este posibil ca o ființă trecătoare, cu început și sfârșit să fie pentru o vreme, nemuritoare, doar pentru că nu știe, că într-o zi, va muri? Dar, în acest caz, ce valoare mai are nemurirea? Dar viața? viața veșnică...ce valoare are viața veșnică, Petrică? Ăsta-i paradoxul: ca muritor, nu poți înțelege ce e nemurirea. Iar ca nemuritor, și mai puțin. Dar dacă îți începi existența ca muritor și apoi, pe parcurs, devii nemuritor...atunci vei înțelege, îți vei afla răspunsul. Însă ține cont de un lucru: cu răspunsul ăla va trebui să trăiești pentru totdeauna! Indiferent care va fi acesta. Pentru totdeauna.” ...

       Petrică își aduce aminte această ultimă discuție cu Tuberculiade, de parcă a fost ieri. Acum are tot timpul din lume să își aducă aminte lucruri din trecut. Însă nu are suficient trecut pentru cât timp de aduceri aminte îl așteaptă. Răspunsuri? Are toate răspunsurile. Știe ce e nemurirea. Știe ce e geniul. Geniul duce la nemurire. Iar nemurirea, la singurătate. Dar nu știi ce e aia singurătate, nici nu bănuiești, până când n-ai simțit singurătatea cartofului prăjit, căzut între aragaz și perete. 

       

       Când faci cartofi prăjiți, nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar uneori, te gândești la cât de mult le plac copiilor cartofii prăjiți. Geniile, sau nemurirea, nu prea.