Mama tuturor fricilor e numai una

Cel mai beton somn e somnul de dimineață, pe peron

     Într-o seară, pe la orele 18,00, eram în trafic. Apropos de trafic, încă e bine. Pentru că plecasem pe la 17,50. Dar, la viteza cu care crește parcul auto în urbea noastră, nu va dura mult și voi scrie: ”Într-o seară, pe la orele 18,00 eram încă în trafic! Plecat de la 7,30”.
      În fine, îl duceam pe fiu-meu la pregătire. Opresc la Gară, la semafor. La Radio Hit era muzică de pe coloana sonoră a clasicelor desene animate, Flinstones, Pink Panther, The Aristocats, all that jazz... Oamenii de pe cele două trotuare se pregăteau,  încruntați, să traverseze. Ca două armate care se pregătesc să se înfrunte pe viață, pe moarte și pe spinarea unei zebre. Se dă startul, secundele verzi încep să picure, armatele se aruncă-n luptă, soldații se amestecă între ei ca niște cărți de joc în mâinile unui scamator, se strecoară unii printre alții grăbiți, apoi dispar unul câte unul, ca niște iepurași în jobenul aceluiași scamator: noaptea.
         Doar unul, pornit prea târziu de pe țărmul stâng al șoselii, n-a apucat să execute o traversare completă, fiind nevoit să rămână în așteptare, între cele două lumi, pe refugiul de tramvai. O figură tragic-pitorească, un moș al străzii, după căutătură și după port. Se înverzește semaforul, așa că-l lăsăm  sprijinit de parapet și ne continuăm drumul. Vorba cântecului : ”Și-am zis verde semafor / Eu plec de pe loc, ușor...”

     Orele 20,00: mă duc să-l iau pe Toma de la pregătire. Același traseu, bineînțeles. Când am oprit, din nou, la culoarea roșie a semaforului de la Gară, ( niciodată n-am prins verde la acest semafor, deși am trecut de sute de ori pe acolo! ) m-am amuzat un pic. Cerșetorul cel bătrân stătea fix unde-l lăsasem cu două ore în urmă. Exact în același loc. M-am gândit că asta e zona lui de cerșit, nu că ar fi vrut să traverseze neapărat. Totuși, nu l-am văzut acționând în nici un fel. Stătea cuminte acolo, iar când s-a făcut verde a traversat de parcă așteptase două ore chestia asta! Și trebuia s-o facă musai, prin fața mașinii mele!
     Cred că 27 de secunde durează de când se face verde pentru pietoni, până când se face verde pentru mașini. Uitându-mă la omul ăla, în 27 de secunde, am aflat ceva despre mine.

     Nu-i înțeleg pe oamenii care ajung să nu mai aibă absolut nimic de pierdut, dar se agață de viață. Care nu mai au nimic pe lumea asta, nici măcar timp. Nu în sensul în care ar fi extrem de ocupați. Dimpotrivă, au tot timpul din lume, au atât de mult timp, încât, pentru ei, timpul nu mai are nici o valoare. Pur și simplu nu mai există, au mai mult timp decât aer. Fie că stau două ore pe un refugiu de tramvai, fie că stau trei ore pe o bancă în parc, e absolut același lucru. Ei nu trebuie să fie nicăieri, la nici o oră din zi sau din noapte. Nimeni și nimic nu-i așteaptă, nicăieri, niciodată. 
      Și totuși, nu renunță. Probabil, e în natura omului să nu renunțe. Se spune că toate fricile noastre derivă de fapt, din frica de moarte. Cred că, mai corect spus, ar fi ”din frica pierderii vieții”. Nu mi-e frică de moarte. Nu cred că e ceva dincolo. N-are cum să-ți fie frică de ceva ce nu există. Cred că cea mai mare frică a mea, mama tuturor fricilor, este de fapt, asta: să nu cumva, să ajung într-o zi, să-i înțeleg pe oamenii ăștia.

Cum am păcălit o zi de august că-i 1 aprilie

    

    Vorbim despre ziua păcălelilor, că tocmai a trecut tiptil-tiptil, pe lângă mine fără s-o văd, fără s-o aud. Păcat.
      Era o chestie mișto în copilărie. Făceam farse faine. Sau mai puțin faine, depinde la ce capăt al farsei te aflai. Am mai păcălit eu, așa, pe cine am putut și pe cine m-a crezut și la vârste mai înaintate, dar nu e același lucru.
      Una dintre cele mai elaborate farse evăr, pe care am executat-o, s-a întâmplat în copilăria/adolescența mea, în colaborare cu vărul Bob, pe litoral, la Mamaia. Nu era chiar 1 aprilie, nici măcar pe aproape, ci în timpul vacanței de vară, când, prin intermediul agenției de turism Mamma`s & Papa`s, adicătelea cu părinții, ne aflam cazați la un hotel de 4... etaje din nordul stațiunii, înspre capătul falezei.
     Anul, să tot fi fost cam prin 1984-1985. Noi eram niște draci de copchii cam de clasa a 6-a și a 7-a. Văru-meu e aproape cu un an mai mare ca mine. Nu mai țin minte care dintre noi doi a venit cu ideea, nici nu mai contează. Important e că, odată sosită, ideea ne-a cucerit imediat, ne-a subjugat pe amândoi și ne-a mobilizat pe loc. Am cumpărat o radieră. pix, vreo câteva coli de A4, o riglă. Pregătirile ”loviturii„ au decurs în stilul Ocean`s 11 cu filaje, calcule, pânde, șepci și ochelari de soare. De parcă ochelarii ăia ne-ar fi protejat de ceva...nici măcar de soare nu erau buni.
       Înspre prânz, când lumea era încă la plajă, iar foiala de pe holurile hotelului încetase, ne-am strecurat ușor, ca briza mării, înspre intrarea restaurantului și am înlocuit coala A4 de la afișier, pe care, cu un pix identic cu al nostru (era singurul model care se găsea pe litoral, la acel preț), era scris meniul zilei. O precizare absolut necesară: meniul zilei era citit obligatoriu, de toată lumea, zilnic. Amintiți-vă că ne aflăm în mijlocul anilor `80! Se citea mult pe atunci. Comparativ cu zilele noastre, se citea enorm, monstruos! Se citea Dostoievski, Tolstoi, Lev Ștestov, Karl May, Sven Hassel, dar și Samuel Beckett, Cioran sau Eugen Ionescu. Dar nici unul dintre acești autori...dar ce zic eu, ”dintre”, toți acești autori la un loc n-au fost citiți la fel de mult ca Meniul Zilei de pe litoral! Dacă dragostea trece prin stomac, atunci întâlnirea românului cu meniul hotelier era pur și simplu, foame la prima vedere!

     Tehnic vorbind, din radieră făcuserăm ștampilă, studiasem cu atenție toate detaliile grafice ale documentului, așa că, în ziua Z, falsul nostru se prezenta, formal, la un nivel demn de un original mai bun...
Cât despre conținut, meniul conceput de noi, cel fals, era cu totul și cu totul original! Așa ceva nu se găsea în nici un alt meniu , la nici un alt hotel din România acelor vremuri.
      Ghiavoloșenia începea cu un mic preambul, în care conducerea respectivei unități de deservire a turiștilor, avea deosebita plăcere de a informa distinșii oaspeți că exact în acea zi se întâmpla să fie  Ziua Hotelului Cumsofichematel, care, după cum se zicea acolo, împlinea frumoasa și rotunda vârstă de 10 ani. Ocazie cu care, personalul, sub bagheta de aur a unui bucătar sosit tocmai de la Berlin, din RDG, pregătise un meniu cu totul și cu totul special. Și ne-am apucat să înșirăm un meniu absurd, un fel de ”monstrul lui Frankenstein” al meniurilor, revărsând din pixul abundenței, bunătăți de care luasem la cunoștință doar din filme, reviste Neckermann, povești, povestiri și alte surse. Nu lipseau icrele negre, portocalele (vara!), șampania, vânatul (cred că și bizonul figura pe lista cu fripturi) și alte prostii pe care nu mi le mai amintesc acum. Ce n-am să uit însă, a fost miezul acestei farse, un fel de mini-farsă în farsă.
      Ca să vedeți ce minți aerisite aveam, iată ce idei puteau să ne circule prin cap, libere, oricând, din orice direcție, fără să deranjeze alte aranjamente preexistente, pe acolo: pe la mijlocul meniului, se sublinia cu linie dublă continuă, cum că, cine nu dorea picioare de broască (!!!) putea să aștepte seria a III-a de masă, unde respectiva delicatesă avea să fie înlocuită cu o altă specialitate, ceva mai autohtonă. Surpriză!
      Seria a III-a de masă nu exista. O inventasem noi, atunci. Și o programasem pentru ora 15 sau 15,30, ceva de genul ăsta.
       Toate bune, iată ce s-a întâmplat: la început, nimic. Lumea venea de la plajă sau de unde mai veneau, citeau, nu înțelegeau și se uitau pe pereți în căutarea adevăratului meniu.
       După ce s-au adunat mai mulți, vorba lui Vodă Lăpușneanu, a fost deajuns ca un oarecare, cu accent de Nea Mărin, să exclame din tot sufletul:
- Ptiu, femeie, na, că ne dădui dracului! Dracului ne dădui, auzi fă, ne dădui dracului!...Salam de Sibiu! Ptiu!...și tot așa. Lumea a aplaudat un pic, ba chiar câțiva au intenționat să facă un gest frumos, să cânte ”La mulți ani”, dar prea băleau toți după SF-urile din meniu, așa că au năvălit la masă.
        Nu s-a lăsat cu bătaie, dar ceva scandal a ieșit, parcă și vreo trei farfurii sparte. Lumea s-a liniștit relativ repede, reacția bucătarilor și a celorlalți hotelieri a fost destul de autentică. Asta, deoarece așa și era.
       Nici astăzi nu-mi vine să cred că lumea a luat de bună hârtia aia făcută de doi copii de gimnaziu.
Explicația e simplă: lumea, sătulă de lipsuri, voia să creadă. Și mai era un aspect: pe vremea aia, o hârtie semnată și ștampilată era incontestabilă. Să-i fi văzut pe bieții oameni... păreau resemnați, meniul fusese, totuși, prea frumos ca să fie adevărat, dar am puternicul sentiment că toți cei prezenți au plecat cu convingerea că n-a fost chiar o farsă și că bunătățile pregătite de neamț, auf wiedersehen ! pe ușile din spate ale restaurantului, spre noi și noi culmi de civilizație și progres.

      Noi, vă dați seama, eram flenduri de râs. Râdeam cu cinci rânduri de lacrimi, părinții au crezut că plângem din cauza desertului cu frișcă și ciocolată care tocmai se anulase. Era să luăm bătaie, tații noștri nu tolerau ca doi ”goblizani” de vârsta noastră să se comporte ca niște preșcolari.
      Farsa a fost mai reușită decât ne-am așteptat, dar cireașa de pe tort a fost seria a III-a de masă.
      Dragi tovarăși! Să-i fi văzut pe oamenii muncii venind de la plajă ca eroii de la Oituz, târâind saltele, găletușe, bărci pneumatice, genți de plajă pline cu toate tâmpeniile, cu nisip scrâșnind în dinți, cu foamea atârnându-le de gât ca leoaica de antilopa gnu, cu copchii răcnind, cu soacre drăcuind, dar cu flama speranței vie, în priviri! Nici nu pot descrie ce fețe au făcut când au ajuns la restaurant și au citit ”meniul special pentru seria a III-a”: felul 1, supă de cartofi (fără sare); felul 2 - chiftele de pește (înlocuiesc pulpele de pui de baltă) cu mămăliguță încălzită la cerere (e de ieri). Felul 3: nu avem. Poftă bună! 
      Marele lor noroc a fost că a mai rămas mâncare de la seria a II-a. Nici ei nu erau foarte mulți ce-i drept. Când au adus mâncarea, le-a venit inima la loc, bieților oameni! Era chiar mâncare.

      A fost epic, dar pentru că oamenii aceia plătiseră bilet ca să se distreze la mare tot concediul, nu numai o zi, le-am mai oferit câteva mici surprize pe parcursul sejurului, cum ar fi: am oprit curentul de la tabloul electric pe tot etajul și am legat, în prealabil, clanțele mai multor uși între ele; am încuiat într-o noapte, pe terasa de la etajul nostru (cheia era lăsată în ușă, hotelul nu mai avusese oaspeți ca noi) niște arabi care petreceau cu niște doamne, făcând zgomot după ora stingerii...cam astea au fost.
     Vara a trecut. Au trecut și anii...toate trec. Și poate că pare de necrezut, dar a fost odată ca niciodată, copilărie fără tehnologie și tineret fără internet...

Trăiască România Mare! Mare cât China.

  

Jackie Chan, contrafăcându-se încântat că poartă o ie românească Made in China

     Am fost supărat, furios, un pic frustrat. Dar mi-a trecut. Acum chiar nu înțeleg ce mi-a venit. De la vremea asta schimbătoare cred că mi se trage, altfel nu-mi explic.

      Dar ce s-a întâmplat: cea mai recentă comandă online pe care am făcut-o, anume de pe un site chinezesc, a venit, atenție, fix în cinci zile! Probabil, producătorul are depozit în Europa. Dar, orișicât.
     Verific emailul, să nu greșesc: ”your order was shipped on 14 march 2019. Your order arrived in destination country on 19 march 2019”.  Expediat pe 14 martie. Ajuns în țară pe 19 martie. Frate, ce se întâmplă? A venit China mai aproape?! A ațipit un sfert de oră vreun diriginte de șantier de-au ajuns muncitorii chinezi cu vreo autostradă până la Cahul? Că pe ăia nu-i mai oprești din construit.
     Din păcate,  ”ajuns în țara de destinație” nu înseamnă ”ajuns la destinație”. Din București în Iași, courtesy of Poșta Română, un colet face două săptămâni!!!

      Nu știu ce se întâmplă. Nu pot decât să presupun. Dar am impresia că, din momentul în care coletul atinge pământul românesc, timpul se oprește în loc.
      Ba chiar pot spune că o ia, ușurel, înapoi. Îmi închipui cum marfa e încărcată în căruțe trase de boi. Și uite-așa îmi explic eu, de ce ajunge un colet să facă două săptămâni de la București la Iași. Boii trebuie să facă pauze, să se odihnească. Să mănânce, să bea apă. Uneori, să voteze.
      Mă uit la Game of Thrones cum corespondează între ele, personajele acestui celebru serial, cu ajutorul corbilor. Dragilor, păi la câte ciori întunecă cerul orașului nostru mai ales seara și dimineața, am putea livra și primi crowmailuri cu viteze superioare vestitului 5G!
     
      Când am întrebat-o pe doamna de la oficiul poștal de care aparțin, cum e posibil ca un colet să circule de 3 ori mai încet pe teritoriul României decât înafara ei, mi-a oferit o explicație din care n-am înțeles altceva decât faptul că, dânsei, i se pare normal să se întâmple așa, că e obișnuită cu sistemul și ceea ce e mai grav, că nici nu-i trece prin cap că s-ar putea îmbunătăți ceva. Poate are și dânsa dreptate, într-un fel.

       Pornind de la acest fapt mărunt - mă refer la faptul că un grup de oameni obișnuiți, perfect normali, cum avem și noi, dealtfel, pe la noi prin țară, au descoperit, cumva, misterul prin care, un colet, poate ajunge la destinatar în doar cinci zile, iar nouă ni se pare perfect normal ca același colet, pe o distanță chiar mai scurtă, să facă 15 zile - ajung la o nedumerire cu un caracter mai larg.
       Ajung, astfel, să mă întreb de ce, totuși, mersul prost al lucrurilor (iată un titlu de publicație în sfârșit, utilă, gen ”Mersul Trenurilor”, dar cu date reale, din toate domeniile: ”Mersul Prost al Lucrurilor 2019” ), gravele accidente administrative și defectele societății, în ansamblul ei, sunt general acceptate, ca lucruri normale, inevitabile, ”date de la Dumnezeu”. Și tot eu îmi răspund, firește.

       Nu e din cauză că suntem niște putori incompetente, incapabile, niște practicanți habotnici ai ineficienței generalizate în toate domeniile, niște egoiști și niște egocentriști mărunți, de doi bani, care se complac fără nici cea mai mică rușine să fie constant în coada oricărui clasament de bine și în fruntea oricărui clasament de rău. Nici vorbă să fie din cauza asta.

      Adevărul absolut și incontestabil e că, pe teritoriul țării noastre, un colet face de X ori mai mult timp până la destinatar - în cazul în care, totuși, ajunge - decât oriunde altundeva în lume, pentru că țara noastră are, pe interior, o suprafață mult, mult mai mare decât la exterior. Practic, pe interior, România e mai mare decât China! Cum e posibil? Nu știu, e un miracol. Și nu e singurul miracol cu care ne-am obișnuit să trăim. E plină de miracole țara noastră...

     Un miracol e și faptul că, încă mai există!