Mama tuturor fricilor e numai una

Cel mai beton somn e somnul de dimineață, pe peron

     Într-o seară, pe la orele 18,00, eram în trafic. Apropos de trafic, încă e bine. Pentru că plecasem pe la 17,50. Dar, la viteza cu care crește parcul auto în urbea noastră, nu va dura mult și voi scrie: ”Într-o seară, pe la orele 18,00 eram încă în trafic! Plecat de la 7,30”.
      În fine, îl duceam pe fiu-meu la pregătire. Opresc la Gară, la semafor. La Radio Hit era muzică de pe coloana sonoră a clasicelor desene animate, Flinstones, Pink Panther, The Aristocats, all that jazz... Oamenii de pe cele două trotuare se pregăteau,  încruntați, să traverseze. Ca două armate care se pregătesc să se înfrunte pe viață, pe moarte și pe spinarea unei zebre. Se dă startul, secundele verzi încep să picure, armatele se aruncă-n luptă, soldații se amestecă între ei ca niște cărți de joc în mâinile unui scamator, se strecoară unii printre alții grăbiți, apoi dispar unul câte unul, ca niște iepurași în jobenul aceluiași scamator: noaptea.
         Doar unul, pornit prea târziu de pe țărmul stâng al șoselii, n-a apucat să execute o traversare completă, fiind nevoit să rămână în așteptare, între cele două lumi, pe refugiul de tramvai. O figură tragic-pitorească, un moș al străzii, după căutătură și după port. Se înverzește semaforul, așa că-l lăsăm  sprijinit de parapet și ne continuăm drumul. Vorba cântecului : ”Și-am zis verde semafor / Eu plec de pe loc, ușor...”

     Orele 20,00: mă duc să-l iau pe Toma de la pregătire. Același traseu, bineînțeles. Când am oprit, din nou, la culoarea roșie a semaforului de la Gară, ( niciodată n-am prins verde la acest semafor, deși am trecut de sute de ori pe acolo! ) m-am amuzat un pic. Cerșetorul cel bătrân stătea fix unde-l lăsasem cu două ore în urmă. Exact în același loc. M-am gândit că asta e zona lui de cerșit, nu că ar fi vrut să traverseze neapărat. Totuși, nu l-am văzut acționând în nici un fel. Stătea cuminte acolo, iar când s-a făcut verde a traversat de parcă așteptase două ore chestia asta! Și trebuia s-o facă musai, prin fața mașinii mele!
     Cred că 27 de secunde durează de când se face verde pentru pietoni, până când se face verde pentru mașini. Uitându-mă la omul ăla, în 27 de secunde, am aflat ceva despre mine.

     Nu-i înțeleg pe oamenii care ajung să nu mai aibă absolut nimic de pierdut, dar se agață de viață. Care nu mai au nimic pe lumea asta, nici măcar timp. Nu în sensul în care ar fi extrem de ocupați. Dimpotrivă, au tot timpul din lume, au atât de mult timp, încât, pentru ei, timpul nu mai are nici o valoare. Pur și simplu nu mai există, au mai mult timp decât aer. Fie că stau două ore pe un refugiu de tramvai, fie că stau trei ore pe o bancă în parc, e absolut același lucru. Ei nu trebuie să fie nicăieri, la nici o oră din zi sau din noapte. Nimeni și nimic nu-i așteaptă, nicăieri, niciodată. 
      Și totuși, nu renunță. Probabil, e în natura omului să nu renunțe. Se spune că toate fricile noastre derivă de fapt, din frica de moarte. Cred că, mai corect spus, ar fi ”din frica pierderii vieții”. Nu mi-e frică de moarte. Nu cred că e ceva dincolo. N-are cum să-ți fie frică de ceva ce nu există. Cred că cea mai mare frică a mea, mama tuturor fricilor, este de fapt, asta: să nu cumva, să ajung într-o zi, să-i înțeleg pe oamenii ăștia.