Cum am păcălit o zi de august că-i 1 aprilie

    

    Vorbim despre ziua păcălelilor, că tocmai a trecut tiptil-tiptil, pe lângă mine fără s-o văd, fără s-o aud. Păcat.
      Era o chestie mișto în copilărie. Făceam farse faine. Sau mai puțin faine, depinde la ce capăt al farsei te aflai. Am mai păcălit eu, așa, pe cine am putut și pe cine m-a crezut și la vârste mai înaintate, dar nu e același lucru.
      Una dintre cele mai elaborate farse evăr, pe care am executat-o, s-a întâmplat în copilăria/adolescența mea, în colaborare cu vărul Bob, pe litoral, la Mamaia. Nu era chiar 1 aprilie, nici măcar pe aproape, ci în timpul vacanței de vară, când, prin intermediul agenției de turism Mamma`s & Papa`s, adicătelea cu părinții, ne aflam cazați la un hotel de 4... etaje din nordul stațiunii, înspre capătul falezei.
     Anul, să tot fi fost cam prin 1984-1985. Noi eram niște draci de copchii cam de clasa a 6-a și a 7-a. Văru-meu e aproape cu un an mai mare ca mine. Nu mai țin minte care dintre noi doi a venit cu ideea, nici nu mai contează. Important e că, odată sosită, ideea ne-a cucerit imediat, ne-a subjugat pe amândoi și ne-a mobilizat pe loc. Am cumpărat o radieră. pix, vreo câteva coli de A4, o riglă. Pregătirile ”loviturii„ au decurs în stilul Ocean`s 11 cu filaje, calcule, pânde, șepci și ochelari de soare. De parcă ochelarii ăia ne-ar fi protejat de ceva...nici măcar de soare nu erau buni.
       Înspre prânz, când lumea era încă la plajă, iar foiala de pe holurile hotelului încetase, ne-am strecurat ușor, ca briza mării, înspre intrarea restaurantului și am înlocuit coala A4 de la afișier, pe care, cu un pix identic cu al nostru (era singurul model care se găsea pe litoral, la acel preț), era scris meniul zilei. O precizare absolut necesară: meniul zilei era citit obligatoriu, de toată lumea, zilnic. Amintiți-vă că ne aflăm în mijlocul anilor `80! Se citea mult pe atunci. Comparativ cu zilele noastre, se citea enorm, monstruos! Se citea Dostoievski, Tolstoi, Lev Ștestov, Karl May, Sven Hassel, dar și Samuel Beckett, Cioran sau Eugen Ionescu. Dar nici unul dintre acești autori...dar ce zic eu, ”dintre”, toți acești autori la un loc n-au fost citiți la fel de mult ca Meniul Zilei de pe litoral! Dacă dragostea trece prin stomac, atunci întâlnirea românului cu meniul hotelier era pur și simplu, foame la prima vedere!

     Tehnic vorbind, din radieră făcuserăm ștampilă, studiasem cu atenție toate detaliile grafice ale documentului, așa că, în ziua Z, falsul nostru se prezenta, formal, la un nivel demn de un original mai bun...
Cât despre conținut, meniul conceput de noi, cel fals, era cu totul și cu totul original! Așa ceva nu se găsea în nici un alt meniu , la nici un alt hotel din România acelor vremuri.
      Ghiavoloșenia începea cu un mic preambul, în care conducerea respectivei unități de deservire a turiștilor, avea deosebita plăcere de a informa distinșii oaspeți că exact în acea zi se întâmpla să fie  Ziua Hotelului Cumsofichematel, care, după cum se zicea acolo, împlinea frumoasa și rotunda vârstă de 10 ani. Ocazie cu care, personalul, sub bagheta de aur a unui bucătar sosit tocmai de la Berlin, din RDG, pregătise un meniu cu totul și cu totul special. Și ne-am apucat să înșirăm un meniu absurd, un fel de ”monstrul lui Frankenstein” al meniurilor, revărsând din pixul abundenței, bunătăți de care luasem la cunoștință doar din filme, reviste Neckermann, povești, povestiri și alte surse. Nu lipseau icrele negre, portocalele (vara!), șampania, vânatul (cred că și bizonul figura pe lista cu fripturi) și alte prostii pe care nu mi le mai amintesc acum. Ce n-am să uit însă, a fost miezul acestei farse, un fel de mini-farsă în farsă.
      Ca să vedeți ce minți aerisite aveam, iată ce idei puteau să ne circule prin cap, libere, oricând, din orice direcție, fără să deranjeze alte aranjamente preexistente, pe acolo: pe la mijlocul meniului, se sublinia cu linie dublă continuă, cum că, cine nu dorea picioare de broască (!!!) putea să aștepte seria a III-a de masă, unde respectiva delicatesă avea să fie înlocuită cu o altă specialitate, ceva mai autohtonă. Surpriză!
      Seria a III-a de masă nu exista. O inventasem noi, atunci. Și o programasem pentru ora 15 sau 15,30, ceva de genul ăsta.
       Toate bune, iată ce s-a întâmplat: la început, nimic. Lumea venea de la plajă sau de unde mai veneau, citeau, nu înțelegeau și se uitau pe pereți în căutarea adevăratului meniu.
       După ce s-au adunat mai mulți, vorba lui Vodă Lăpușneanu, a fost deajuns ca un oarecare, cu accent de Nea Mărin, să exclame din tot sufletul:
- Ptiu, femeie, na, că ne dădui dracului! Dracului ne dădui, auzi fă, ne dădui dracului!...Salam de Sibiu! Ptiu!...și tot așa. Lumea a aplaudat un pic, ba chiar câțiva au intenționat să facă un gest frumos, să cânte ”La mulți ani”, dar prea băleau toți după SF-urile din meniu, așa că au năvălit la masă.
        Nu s-a lăsat cu bătaie, dar ceva scandal a ieșit, parcă și vreo trei farfurii sparte. Lumea s-a liniștit relativ repede, reacția bucătarilor și a celorlalți hotelieri a fost destul de autentică. Asta, deoarece așa și era.
       Nici astăzi nu-mi vine să cred că lumea a luat de bună hârtia aia făcută de doi copii de gimnaziu.
Explicația e simplă: lumea, sătulă de lipsuri, voia să creadă. Și mai era un aspect: pe vremea aia, o hârtie semnată și ștampilată era incontestabilă. Să-i fi văzut pe bieții oameni... păreau resemnați, meniul fusese, totuși, prea frumos ca să fie adevărat, dar am puternicul sentiment că toți cei prezenți au plecat cu convingerea că n-a fost chiar o farsă și că bunătățile pregătite de neamț, auf wiedersehen ! pe ușile din spate ale restaurantului, spre noi și noi culmi de civilizație și progres.

      Noi, vă dați seama, eram flenduri de râs. Râdeam cu cinci rânduri de lacrimi, părinții au crezut că plângem din cauza desertului cu frișcă și ciocolată care tocmai se anulase. Era să luăm bătaie, tații noștri nu tolerau ca doi ”goblizani” de vârsta noastră să se comporte ca niște preșcolari.
      Farsa a fost mai reușită decât ne-am așteptat, dar cireașa de pe tort a fost seria a III-a de masă.
      Dragi tovarăși! Să-i fi văzut pe oamenii muncii venind de la plajă ca eroii de la Oituz, târâind saltele, găletușe, bărci pneumatice, genți de plajă pline cu toate tâmpeniile, cu nisip scrâșnind în dinți, cu foamea atârnându-le de gât ca leoaica de antilopa gnu, cu copchii răcnind, cu soacre drăcuind, dar cu flama speranței vie, în priviri! Nici nu pot descrie ce fețe au făcut când au ajuns la restaurant și au citit ”meniul special pentru seria a III-a”: felul 1, supă de cartofi (fără sare); felul 2 - chiftele de pește (înlocuiesc pulpele de pui de baltă) cu mămăliguță încălzită la cerere (e de ieri). Felul 3: nu avem. Poftă bună! 
      Marele lor noroc a fost că a mai rămas mâncare de la seria a II-a. Nici ei nu erau foarte mulți ce-i drept. Când au adus mâncarea, le-a venit inima la loc, bieților oameni! Era chiar mâncare.

      A fost epic, dar pentru că oamenii aceia plătiseră bilet ca să se distreze la mare tot concediul, nu numai o zi, le-am mai oferit câteva mici surprize pe parcursul sejurului, cum ar fi: am oprit curentul de la tabloul electric pe tot etajul și am legat, în prealabil, clanțele mai multor uși între ele; am încuiat într-o noapte, pe terasa de la etajul nostru (cheia era lăsată în ușă, hotelul nu mai avusese oaspeți ca noi) niște arabi care petreceau cu niște doamne, făcând zgomot după ora stingerii...cam astea au fost.
     Vara a trecut. Au trecut și anii...toate trec. Și poate că pare de necrezut, dar a fost odată ca niciodată, copilărie fără tehnologie și tineret fără internet...