Quo vadis, Violeto?

   

 În copacul din dreptul biroului nostru, obișnuia să-și petreacă anotimpul rece, o bufniță. Practic, ăsta era palatul ei de iarnă. Vara, doamna noastră, intra în vacanță. Sau intra pe după vreo ramură mai bogată, nu știu. Cert este că nu o mai vedeam. I s-a spus Violeta, dintr-un motiv simplu și firesc: una dintre colege, urmărea, pe atunci, o telenovelă, în care, o actriță ce interpreta un personaj cu numele de Violeta, semăna fizic, cu o bufniță. Cel puțin, în ochii telespectatoarei. Vreo 4-5 ani la rând, Violeta a fost nelipsită. Apoi, vreo doi ani, a dispărut de pe radar. O vreme am sperat că se va întoarce, însă, cu timpul, ne-am împăcat cu gândul că, simpatica înaripată, s-a pierdut definitiv, cu pene, gheare și bagaje, printre celelalte amintiri ale noastre.

     Până într-o friguroasă zi de aprilie, care a debutat cu o vreme superbă, de primăvară, dar care s-a dovedit, pe la prânz, a fi la fel de capricioasă și instabilă ca o vedetă care a cunoscut un succes mult prea mare într-un timp mult prea scurt.  În acea zi, am revăzut-o pe Violeta, fruntașă pe ramură, la propriu. Nu ne-a uitat! O fi avut și ea probleme, ca toată lumea, cu pandemia globală. S-o fi speriat de brusca schimbare de look a oamenilor. Coincidență sau nu, faptul e că a dispărut la începutul lui 2020 și a reapărut în 2022, după ridicarea restricțiilor. Altfel spus, când a apărut izoleta, a dispărut Violeta. Și invers.

     Eu, cam bănuiesc ce a fost: dată fiind gravitatea și amploarea situației și fiind de vină un liliac (de fapt, mai mulți), toate zburătoarele nocturne, inclusiv bufnițele, au fost trase la răspundere de către celelalte viețuitoare, pînă s-au găsit vinovații. Cu siguranță s-au luat și niște măsuri serioase, eficiente, nu ca astea de pe la noi, în așa fel încât, așa ceva să nu se mai repete. Iarăși, nu mă întrebați care au fost acele măsuri, că nu știu. Dar, cu siguranță, nu a venit nimeni cu idei de genul ”ciocu` mic și stați în cuiburi”, ” să nu se mai zboare după ora 22,00, că vă zboară fulgii!”, sau ”păsările bătrâne au voie doar două ore pe zi în supermarket, la rafturile cu făină și mălai”.  "Interzisă deplasarea în stoluri!". La faza asta, parcă și văd un vultur pleșuv, de mare, cu o flotă în gheare, lăcrimând nesărat: ”Adio, dragă, stolu'!".

      În altă ordine de idei, sincer să fiu, habar n-am dacă bufnița asta e una și aceeași cu cea de acum doi ani. Ce știu eu despre bufnițe? Mai nimic, spre deloc. Tot atât cât știu și ele despre mine, cred. Doar ce știe toată lumea. Plus niște mici superstiții, pentru că, da, sunt și eu un pic superstițios, recunosc. Superstițiile au și partea lor bună, alimentează speranța că, totuși, există ceva "dincolo". 

     Nu sunt foarte superstițios, am doar pachetul de bază, ăla gratuit, de genul ”când ieși din casă, să pășești cu dreptul”; o am pe aia cu pisica neagră, normal; îmi convine ce se spune dacă te mănâncă palma stângă; dacă văd o mireasă, cred că îmi va merge bine (nu același lucru pot spune și despre mirele aferent), dacă văd un curcubeu, iarăși e de bine. Numărul 23 înseamnă ghinion și tot așa. Prostii de astea. Nu-mi trebuie mult ca să validez o superstiție. E suficient să se întâmple câteva coincidențe și superstiția-i gata. Ca în cazul Violetei, de exemplu. Știu că e doar o coincidență, dar tot m-a pus un pic pe gânduri. Că, na, te mai gândești și la de astea. Mă uitam la ea cum ne veghea, camuflată, din palatul ei de iarnă și mă gândeam că uite, abia a reapărut buha asta și noi, gata, mergem tot biroul, mâine, la o înmormântare. Că așa s-a potrivit.

     Apropo, pe unde ai umblat tu, Violeto, în ăștia doi ani? De ce?

      Și mai ales, încotro te îndrepți?

Timpuri Vechi

 

           Când ești copil n-ai nici trecut, nici viitor. Ai doar prezent.

        Înainte, aerul avea diferite culori, mai exact nuanțe. Nuanțe foarte subtile, aproape de neobservat, dar când ești copil, orice nuanță, oricât de subtilă, devine o culoare puternică, la fel de reală ca tot ceea ce există în imaginația unui copil. 
         Aerul se colora în funcție de zi, de anotimp, de loc, în funcție de oamenii cu care îl respirai împreună...

         În timpul școlii era gri. Dacă luam un trei la mate, se făcea roșu. La fel și posteriorul meu. Un pic cam prea des, aerul era roșu. 

         Când îmi zâmbea Cristina, culorile dispăreau. Pentru că rămâneam fără aer...(ta-daaa!) 

         În vacanță aerul era de un albastru infinit, ca primul cer al dimineții. La mare, era verde-albăstrui, pentru că încă nu știam cuvântul ”turcoaz”. Cu varianta ”turchiz”, cum am mai auzit.  

         Nu mai spun de miros! Vacanța de vară mirosea a iarbă proaspăt cosită, a vegetație arsă, a carbid și a smoală topită. A asfalt încins și a clor din apa ștrandului.

          Toamna mirosea a ploaie, a cărți și a zacuscă. 

          Iarna avea unul dintre cele mai frumoase parfumuri, deschideam geamul larg și trăgeam lacom pe nări (aveam perspective în fotbal, în show-biz...) mirosul de zăpadă proaspăt căzută. Ocazie cu care nădăjduiam să fac suficient roșu în gât și cu puțin noroc, poate și ceva febră, ca să mă calific la un triatlon literar (ex: Winnetou, După 20 de ani, Cavalerii Pardaillan).

           Și mai mirosea a portocale de Crăciun și a franzelă albă, abia scoasă din cuptor, de la Panificație, în dimineața de Revelion. Seara, pe 31 decembrie, orașul era plin de fum de la pocnitori și de la artificii, aerul era vânăt de la respirația bețivilor, iar noaptea, ningea cu fulgi de diamante.

            Dimineața de 1 ianuarie era pură ca un nou-născut. Toată zăpada aia murdară, stropită de mașini, tăvălită de copii, de cu o seară în urmă, dispăruse. Lumea dormea, așa că zăpada din dimineața de 1 ianuarie era neatinsă. Dispăreau urmele de cizme, de sănii, de câini, de cauciucuri. Dispăreau străzile, trotuarele, iar coșurile de gunoi aveau căciuli albe,  băncile din parc erau acoperite de plăpumi pufoase. Vă amintiți, tovarăși, în comunism, ningea egal pentru toată lumea! 

          Foarte ușor ne întoarcem în trecut. Dar la ce trecut, ne întoarcem, de fapt?     

          Când ești tânăr, n-ai trecut, ai doar prezent și viitor. 

        Periodic, simțim nevoia să revizităm anii când, cu pușca și cureaua lată, colindam prin munți și văi. De ce? Simplu: când prezentul e prizonier într-un ecran (sau mai multe), blocat într-o rutină seacă, o spirală suicidală de toxine și insomnii, întreruptă din când în când de episoade negative, iar viitorul e la fel de incert ca autostrada A8, ne refugiem în trecut. Acolo e întotdeauna bine. 

        Acolo găsim fragmente de emoții, cioburi de senzații, rămășițe ale unor bucurii uitate, care ne-au aparținut cândva. Suntem, în același timp și arheologi și relicve. Și facem grava eroare de judecată, crezând că, măcar o parte din acestea, se pot recupera și refolosi în prezent. În plus, când ne repovestim trecutul, îl upgradăm la versiunea trecut 2.0, astfel încât acesta pare mai mult decât a fost vreodată. Trecutul este supraevaluat, pentru că, de regulă, în trecut, oamenii au fost tineri. Anii tinereții au o aură, așa, mitică, de belle epoque, când se trăia mai natural, mai sănătos, totul era autentic și mult mai bun decât azi. Contribuția vârstei la farmecul acelei perioade, nu prea e luată în calcul. Apare, astfel, o colecție de povești frumoase care încep cu ”pe vremea mea” și în care ești eroul principal, tânăr, deștept și frumos și călare și pe jos.  

       Când ești matur, ai trecut, prezent și viitor.

       Mai târziu, pe măsură ce se adună anii, pe lângă lucrurile frumoase, trecutul umple și un cufăr cu regrete  de genul ”ce-ar fi fost dacă”, sau ”aș fi putut să...”. Și uite-așa, cu timpul, poveștile tinereții prind tot mai mult praf pe rafturile memoriei (hai, că am luat-o pe metafore), în timp ce regretele aferente ocaziilor ratate sau nefinalizate, apar tot mai des în CV-urile neoficiale, cu care plictisim oameni nevinovați, la o bere.

        Posesorii unui astfel de cufăr, ajung să considere realitatea curentă irelevantă, un simplu accident nefericit și să se autovalideze cu o carieră pe cât de spectaculoasă, pe atât de ratată: ”Băi îți jur, dacă nu se întâmpla chestia aia, azi eram mare și tare”. Nu-i luați la mișto. Lăsați-i să-și verse oful. Oamenii care se consolează cu astfel de mini-istorii contra-factuale, nu fac din asta un titlu de glorie. Nu se laudă. E doar un mare regret, o senzație amfibie, care dacă nu iese din când în când să ia aer, se sufocă. Să ne gândim la toți poeții, oamenii de știință, arhitecții, romancierii, balerinii, inginerii etc care, pur și simplu, n-au avut posibilități să ajungă acolo unde au fost chemați. Sau care au făcut, la un moment dat, o alegere greșită, fapt le-a marcat toată existența. În sufletul lor, în minte și în spirit ei sunt ceea ce sunt și nu se vor potrivi niciodată în șabloanele în care viața îi va mutila ca să încapă. Nu-i judecați după copertă. Din păcate, în  viață, e ca în fotbal: contează doar golurile valide. Ocaziile, oricât de mari, ratările sau chiar erorile cu sau fără de voie ale arbitrului, nu aduc victoria mai aproape, ci dimpotrivă.

        La polul opus, sunt niște oameni care nici nu vor să audă de trecut. Pentru ei, trecutul nu înseamnă decât lacrimi și durere. Mă refer la nulitățile care au norocul să ajungă în poziții mult superioare condiției lor. Pentru că se vrea ca să se poată. Să te ferească Dumnezeu! În primul rând, acești idioți sunt convinși că li se cuvine tot ce e mai bun pe lumea asta. În și mai primul rând, ei cred 120% că au aterizat acolo exclusiv datorită calităților unice și irepetabile pe care le posedă! Dacă impostorul e leneș, încă se mai poate trăi. Dar dacă dai peste un prost harnic și care are și ceva putere de decizie, trebuie să-ți cauți alt loc de muncă. Chiar dacă ești șeful lui! Te trage după el, de nu te vezi. 
         Conversațiile cu oamenii de genul ăsta - cine va îndura să-i asculte - vor pivota numai în jurul calităților lor extraordinare, despre cum sunt ei de neînlocuit, datorită faptului că sunt foarte foarte foarte buni! Bineînțeles, vor recunoaște, cu modestie, că, la succesul lor, a contribuit, într-o oarecare măsură și faptul că restul colegilor sunt foarte foarte proști. 

          Pentru unii, totuși, îți poți permite luxul exorbitant de a simți, pe lângă dezgust, indignare, dispreț și un pic de milă. În special pentru cei puși acolo, cu mâna, pe posturi de Sitting Ducks (Manager Sitting Duck, Executive Sitting Duck, Branch Manager Sitting Duck ș.a), adică ținte sigure.  Pentru că sunt suficient de proști și de servili încât să scoată, din focul încins, cât de mulți cărbuni vor fi în stare. Până se ard definitiv. Nu-i nici o pagubă. Ăsta e norocul hoțului: oricând se va găsi un prost care să vină la întâlnire.  

        Când treci la seniori, ai doar trecut și prezent.

       Toate întâmplările alea pe care le regretăm, tot ceea ce ni se pare că am ratat în viață, toate acele ”ce ar fi fost dacă...”, e normal să existe. Le adunăm pe drum. Viața are răscruci. Uneori ai în fața ta mai multe drumuri. E normal să existe alternative. Însă nu poți alege decât o singură variantă, nu poți trăi două vieți în același timp. Și credeți-mă, orice variantă ai ales, cele pe care le-ai lăsat în urmă, te vor urmări cu regrete. Vor pune regretele pe urma ta. Le vei auzi noaptea, cum îți dau târcoale. Dacă le lași, te vor devora. Trebuie să le înfrunți și să le ții sub control. Nu poți să le suprimi. Cine n-are regrete, nu are nici satisfacții. Sunt ca două fețe ale aceleiași monede. 

         

         Trecutul nu se mai întoarce, nici nu are de ce. Gata, a fost, a prestat, și-a făcut treaba. Îl evocăm cu drag, ne bazăm pe el, dar să încercăm să-l retrăim, nu-i cea mai bună idee. În cel mai fericit caz, cădem în ridicol. Dacă acordăm credite doar trecutului, e normal ca viitorul să ni se pară o pedeapsă cu executare. În loc să trăim viața, o ispășim!

          Repet, trecutul nu se mai întoarce, dar, datorită tehnologiei din zilele noastre, îl poți accesa. Nu-l mai poți trăi, dar poți lua legătura cu el. Poți să cauți momente, senzații, sentimente, emoții de atunci. În linii mari, la nivel emoțional, te mai poți regăsi, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale.Te mai poți retrăi, uneori, pentru câteva minute. Asta până la un moment dat când lași naibii telefonul, laptopul, calculatorul, sau ce mai folosești tu pe acolo și accepți că, zilele astea, nici viața nu mai e ce-a fost!

          Când ajungi la bătrânețe, ai doar trecut. Apoi, ai tot timpul din lume!