Quo vadis, Violeto?

   

 În copacul din dreptul biroului nostru, obișnuia să-și petreacă anotimpul rece, o bufniță. Practic, ăsta era palatul ei de iarnă. Vara, doamna noastră, intra în vacanță. Sau intra pe după vreo ramură mai bogată, nu știu. Cert este că nu o mai vedeam. I s-a spus Violeta, dintr-un motiv simplu și firesc: una dintre colege, urmărea, pe atunci, o telenovelă, în care, o actriță ce interpreta un personaj cu numele de Violeta, semăna fizic, cu o bufniță. Cel puțin, în ochii telespectatoarei. Vreo 4-5 ani la rând, Violeta a fost nelipsită. Apoi, vreo doi ani, a dispărut de pe radar. O vreme am sperat că se va întoarce, însă, cu timpul, ne-am împăcat cu gândul că, simpatica înaripată, s-a pierdut definitiv, cu pene, gheare și bagaje, printre celelalte amintiri ale noastre.

     Până într-o friguroasă zi de aprilie, care a debutat cu o vreme superbă, de primăvară, dar care s-a dovedit, pe la prânz, a fi la fel de capricioasă și instabilă ca o vedetă care a cunoscut un succes mult prea mare într-un timp mult prea scurt.  În acea zi, am revăzut-o pe Violeta, fruntașă pe ramură, la propriu. Nu ne-a uitat! O fi avut și ea probleme, ca toată lumea, cu pandemia globală. S-o fi speriat de brusca schimbare de look a oamenilor. Coincidență sau nu, faptul e că a dispărut la începutul lui 2020 și a reapărut în 2022, după ridicarea restricțiilor. Altfel spus, când a apărut izoleta, a dispărut Violeta. Și invers.

     Eu, cam bănuiesc ce a fost: dată fiind gravitatea și amploarea situației și fiind de vină un liliac (de fapt, mai mulți), toate zburătoarele nocturne, inclusiv bufnițele, au fost trase la răspundere de către celelalte viețuitoare, pînă s-au găsit vinovații. Cu siguranță s-au luat și niște măsuri serioase, eficiente, nu ca astea de pe la noi, în așa fel încât, așa ceva să nu se mai repete. Iarăși, nu mă întrebați care au fost acele măsuri, că nu știu. Dar, cu siguranță, nu a venit nimeni cu idei de genul ”ciocu` mic și stați în cuiburi”, ” să nu se mai zboare după ora 22,00, că vă zboară fulgii!”, sau ”păsările bătrâne au voie doar două ore pe zi în supermarket, la rafturile cu făină și mălai”.  "Interzisă deplasarea în stoluri!". La faza asta, parcă și văd un vultur pleșuv, de mare, cu o flotă în gheare, lăcrimând nesărat: ”Adio, dragă, stolu'!".

      În altă ordine de idei, sincer să fiu, habar n-am dacă bufnița asta e una și aceeași cu cea de acum doi ani. Ce știu eu despre bufnițe? Mai nimic, spre deloc. Tot atât cât știu și ele despre mine, cred. Doar ce știe toată lumea. Plus niște mici superstiții, pentru că, da, sunt și eu un pic superstițios, recunosc. Superstițiile au și partea lor bună, alimentează speranța că, totuși, există ceva "dincolo". 

     Nu sunt foarte superstițios, am doar pachetul de bază, ăla gratuit, de genul ”când ieși din casă, să pășești cu dreptul”; o am pe aia cu pisica neagră, normal; îmi convine ce se spune dacă te mănâncă palma stângă; dacă văd o mireasă, cred că îmi va merge bine (nu același lucru pot spune și despre mirele aferent), dacă văd un curcubeu, iarăși e de bine. Numărul 23 înseamnă ghinion și tot așa. Prostii de astea. Nu-mi trebuie mult ca să validez o superstiție. E suficient să se întâmple câteva coincidențe și superstiția-i gata. Ca în cazul Violetei, de exemplu. Știu că e doar o coincidență, dar tot m-a pus un pic pe gânduri. Că, na, te mai gândești și la de astea. Mă uitam la ea cum ne veghea, camuflată, din palatul ei de iarnă și mă gândeam că uite, abia a reapărut buha asta și noi, gata, mergem tot biroul, mâine, la o înmormântare. Că așa s-a potrivit.

     Apropo, pe unde ai umblat tu, Violeto, în ăștia doi ani? De ce?

      Și mai ales, încotro te îndrepți?