Mi s-a întâmplat de vreo 2-3 ori, hai, maximum 4, în decurs de 16 ani, de când îmi exercit liber (uneori, poate prea liber) dreptul de a conduce atomobilul proprietate personală pe drumurile publice, să ajung în proximitatea trecerii de pietoni exact în momentul în care se schimbă culorile semaforului, permițând plutonului de traversaci să execute salt înainte peste mașina mea.
Băi, ce mă enervează chestia asta!
Recunosc, în acele câteva cazuri, nu am adaptat viteza. Nu știu ce a fost în capul meu atunci, oricum, nu mare lucru. Pietonii care așteptau verdele la semafor îmi păreau doar o formă de relief care se constituie, de regulă, atunci când plantezi în asfalt un stâlp cu niște lumini în vârf. În subconștientul meu, ei stăteau așa, de veacuri, ca lanțul munților Carpați, de veghe zebrelor din intersecții. Nu că ar fi vrut, vreodată, să treacă strada.
Literlamente, pe negândite, m-am apropiat de trecerea de pietoni fără să reduc nimic, nici viteză, nici colesterol, nici consumul de benzină și nici volumul aparatului de radio, nimic. Nu m-a oprit nici măcar anunțul de interes public referitor la excesul de sare, zahăr și grăsimi: ”Atenie, pe această porțiune de drum sare un pieton gras și diabetic !”. Și mă bag să trec, că na, cică formele de relief nu se mișcă așa rapid. Da` uite că se mișcă și se bagă și ei să treacă, că na, mai sunt și alunecări de pietoni. Eu șoferesc, ei ș-o feresc! Ș-o feresc și mă înjură. Pe bună dreptate. Eu scrâșnesc din frâne, ei scrâșnesc din dinți. Neplăcut moment. Nu recomand, pe cât de posibil de evitat, dar uite că am pățit ceva asemănător, acum vreo două zile.
Încercam să ies din Palas, oră de vârf, aglomerație corespunzătoare. Ne mișcam nu. Mai învârteam jumătate de roată, mai stăteam jumătate de oră. În sfârșit, ajung la ieșire, la ultima trecere de pietoni și accelerez prematur cu intenția de a țâșni din strâmtorile Palasului, ca dopul de la un spumant cald și agitat. Brusc, s-a făcut roșu. Frână cu scârțâituri, la vreun metru de zebră. Efectiv, am văzut cum zebra s-a căcat pe ea de frică. Prea târziu. O pereche de buze augmentate se angajaseră deja în traversare. Treceau și nu se mai terminau, ca un marfar cu produse de rafinărie. Parcă oprisem la barieră, la Crucea Sfântului Andrei, nu la o trecere de pietoni. Mă pregăteam să opresc motorul și să ies la o țigară, când, de undeva, de pe trotuar, a apărut, în sfârșit și proprietara lor, a buzelor. Semn că urma să se ridice bariera.
În timp ce așteptam, mă gândeam, eu așa, oare fetele astea, când călătoresc cu avionul, trebuie să-și plătească cală sau li se permite accesul în avion cu buze, cu tot? Corect ar fi să le dea voie, dar cu condiția valabilă pentru toți pasagerii și anume ca frații buzești să aibă dimensiunile standard, astfel încât să încapă sub scaunul pasagerului din față. Să facă și proba. Iar după aterizare și aplauze, prin îmbulzeală, nu m-aș mira să auzi și așa ceva: ”...băbăiatule, că ești mai înalt gen, dă și mia buzele alea gen, dă acolea dă sus, dă lîngă becpecu tău gen...”. Însă, avionul poate presupune și riscuri pentru augmentate. Mai ales pentru o anumită categorie de rusoaice, care, din câte am observat, sunt campioane la botoxport. Dacă nu medaliate cu aur, măcar încărcate cu aur. La nivelul ăsta de profesionalism (ele) și de dăruire (oligarhii), trebuie muuuusai serviciu de cală. Ei, ia ziceți dumneavoastră, cum ar fi, în situația asta, să-ți rătăcească compania aeriană bagajele, inclusiv ditamai buzăul? Să te trezești că ai plecat din aeroport cu buzele altcuiva. În care s-au investit vreo 34 de operații de augmentare. În 25 de ani de viață...
Dar să revenim la oile noastre, mai exact la domnișoara înarmată cu boozooka și angajată în traversare. Boozooka, așa cum ne spune și cântecul, "buzele tale, arme letale", este o armă cu care se vânează, de regulă, anumite specii de masculi, pe care-i recomandă AVerea și AVC-ul.
Ceea ce trebuia remarcat la acea domnișoară/doamnă/ce-o-fi-fost-ființa-aia, în ciuda tuturor aparențelor și prejudecăților, nu a fost treningul impecabil, asortat foarte cool cu niște șenile de tractor, ci faptul că a reușit performanța napoleoniană de a face 3 lucruri deodată: să traverseze, să mă înjure și să respire. De ce mă înjura? veți întreba. De zor, vă voi răspunde. Mă înjura din vârful buzelor și-mi arăta cu un gest agresiv, că era verde pentru pietoni. Deși oprisem la timp. E drept, cam forțat, dar totuși, am oprit când a trebuit, unde a trebuit. M-am făcut mic în scaun, de frică să nu-mi buzească parbrizul. Și i-am zâmbit. Pentru că nimic nu scoate din minți mai tare, pe cineva care e pus pe scandal, decât un zâmbet cald și o vorbă bună.
Da, într-adevăr, în situația asta, adevărul a fost undeva, la mijloc. Și eu am greșit și nu prea - și ea a reacționat exagerat, dar o sprînceană încruntată, meritam, nu zic nu. Cam asta pare că s-a petrecut. Dar mă tem că e un pic mai mult decât atât. Aici e și un pic de frustrare socială și un pic de lipsă de educație, oleacă de „tupeu de cartier”, plus doza obișnuită de prostie, care împiedică majoritatea semenilor noștri de a fi toleranți, echilibrați, răbdători. Ea m-a văzut venind, înainte de a păși pe zebră. De pe trotuar i s-a umflat orezul. A adulmecat prada. Era pregătită să facă o mahala totală. Dar, pentru că am frânat la timp, i-am răpit această bucurie. Culmea tupeului, obrazniciei, sadismului, că nici nu mai știu cum să-i mai spun, i-am mai și zâmbit! Nu batjocoritor, ci cald, din suflet. Cred că asta a supărat-o mai mult decât toate frânele din lume.
Concluzionând cumva, pentru noul Cod Rutier, care văd că apare anual, ca almanahele lui Vanghelie, vin și propun ca zâmbitul cald și vorba bună, în trafic, să fie considerate abateri extrem de grave și pedepsite cu toată asprimea, pentru că pot provoca răni mult mai adânci decât șișul, pistolul cu bile de cauciuc sau sabia ninja. Pot răni sufletul. Iar pentru suflete rănite, nu există ambulanțe. Nu există SMURD. Pe cine să chemi? Cine e doctor de suflete? Un psihoterapeut, sau poate un manelist. Așa că revin și propun înființarea Serviciului Manelist de Urgențe pentru Inimi cu Echimoze. Pe scurt, SMU...dar să n-o mai lungim.
Ca sancțiuni concrete, propun tragerea autoturismului pe dreapta sau pe stânga (dacă e înmatriculat în UK), tragerea de urechi a șoferului și tragerea Loto 6 din 49. Totodată, anularea tuturor permiselor conducătorului auto (de conducere, de bibliotecă, de sală etc), confiscarea plăcuțelor cu numerele de înmatriculare, a roților și a volanului (ca să fim siguri că nu circulă) și puncte de amendă fără număr. Dacă șoferul n-are suficiente puncte pentru amendă, va avea posibilitatea să câștige puncte participând la concursul de cultură extrem de generală "Am întrebat degeaba 100 de polițiști".
Pentru că așa nu se mai poate! Dacă nu facem nimic acum, unde vom fi peste 10 ani? peste 20 de ani?! Vom ajunge ca-n țările nordice, doamne-ferește, să vorbim civilizat în trafic, să ne dăm prioritate și să ne ajutăm unii pe ceilalți dacă rămânem în pană...Sau și mai rău, putem sfârși ca Germania, îngropați sub autostrăzi !
Hai să fim serioși și să recunoaștem: nu avem nevoie de autostrăzi. De aceea nici nu le-am construit. Nu avem nevoie de educație, de civilizație, de toate prostiile astea de care trebuie să ne prefacem, de ochii lumii, că ne pasă. Noi abia așteptăm ca, din postura de potențială victimă, să crăpăm capul cuiva, care întodeauna va fi în postura de potențial agresor! Parcă sună cunoscut, nu?
