Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

marți, 8 mai 2018

Dincolo de geam

      Mă uitam pe geamul mașinii. Dincolo de geam, din market, a ieșit o fată, împingînd un cărucior plin. La prima vedere, o domnișoară frumușică, cochețică. Îmbrăcată în negru, dar nu de înmormântare. Cu părul negru, fața albă și ochii întunecați. Imposibil să nu-ți atragă atenția, ceva o deosebea, izbitor, de toată generația ei: nu vorbea la telefon! S-a oprit în stînga ieșirii din Billa și a pus lucrurile din coș în niște sacoșe. A lăsat apoi sacoșele în coș și s-a pierdut cu privirea în noapte, undeva, într-un punct nedefinit, dincolo de parcarea magazinului. Părea că așteaptă pe cineva. Cineva care s-o ajute cu coșul de cumpărături, cu sacoșele, cineva care s-o ia cu mașina. Cineva care o așteptase într-o mașină, așa cum o așteptam eu pe Stela.

     Au trecut cîteva minute bune, dar n-a venit nimeni. Poate că așteaptă vreun taxi, m-am gândit. Au trecut și cîteva taxiuri, dar nu s-a urcat în nici unul. Ceva era totuși, ciudat la ea. Se mișca, nu știu cum să spun, în contratimp. Iar eleganța ei, la o privire mai atentă, avea ceva sărăcăcios. Și vulgar. În primul rînd, avea picioarele foarte slabe, lucru evidențiat și de pantalonii negri, mulați. Și caraghios de crăcănate. Iar paltonașul de pe dînsa părea cu 2 numere mai mari, cordonul din jurul taliei era strîns pe un băț, nu pe un corp. Era foarte slăbuță. Și foarte tînără, m-am uitat mai atent la fața ei, aproape un copil.
      Apoi, am mai observat ceva, ușor straniu, în comportamentul ei. Avea o capacitate interesantă de a face lucruri fără să le facă. Își schimba expresia feței deși fața îi rămânea împietrită. Nu știu cum reușea. Ochii ei, ca două găuri negre, înghițeau oameni și mașini, copii, câini, cărucioare, absolut tot ce intra în raza lor de acțiune, fără să se miște, fără să clipească. Ea însăși, se mișca în limitele propriului contur. Purta acea noapte de ianuarie, firesc, pe umerii ei firavi, ca pe o trenă, iar pe degetele scheletice, purta, ca pe niște bijuterii, lumina vitrinelor din spatele ei, reclamele, tot acel belșug gol pe dinăuntru. Fiica realităților dure, a supermarketurilor, a gunoaielor din parcare, a sirenelor cu girofar, a luminii artificiale, ea însăși, un produs frumos ambalat, dar gol și rece, pe dinăuntru. Îmi spunea povestea ei, de la distanță, fără patimă, fără să se plîngă, fără gesturi, în tăcere. Și-a aprins o țigară. Fuma în felul acela. Nu cum fumează orice femeie cînd așteaptă ceva. Ea fuma promoțional. Era un anunț. Ultima strigare.

      De după un colț, dintre niște grămezi de zăpadă murdară, au apărut doi băieței, copii ai străzii. Unul eram cam de vîrsta lui Toma, celălalt să fi avut vreo 8-9 ani. Murdari, rupți, bucuroși, activi. De unde veneau oare? Deși, aparent, complet diferiți de firava domnișoară, se situau cam de aceeași parte a curcubeului, ca și dânsa. Cînd s-au apropiat de ea, au început să se împingă, să se îndemne unul pe altul, să-și facă curaj pentru abordaj. Am crezut că-i vor cere bani. Ea, i-a privit fără să se uite la ei, le-a zîmbit fără să miște un mușchi al feței. Au trecut de ea. Nici unul dintre cei doi, n-a avut, pe moment, cuvintele la el. Cînd credeam că au renunțat, pirățeii din Porto Billa, au întors corabia, s-au dus direct la eroina din rolul principal și după o scurtă negociere, bucuria victoriei s-a citit pe chipul lor. Au obținut cîte o țigară și au dispărut în noapte, tot scormonind cu niște bețe în maldărele de zăpadă gri. Nu bani voiau, ci țigări. Unde se duceau, oare? Mă gîndesc, involuntar, la Toma al meu, pe care l-am lăsat în casă, la căldură, supărat că are teme de făcut și interdicție la laptop.

      Domnișoara a terminat țigara și a renunțat. A plecat, pe jos, împingînd căruțul. Curios, m-am uitat după ea, să văd: se duce la un taxi? La microbuz? ...nu. Pășea fără grabă, mișcîndu-se ireal, în contratimp, mai exact în extratimp. De parcă tot timpul din lume ar fi fost al ei. Și de ce n-ar fi fost? Pe măsură ce se îndepărta, devenea ea însăși, noaptea aceea de iarnă  rece-indigo, acea noapte care se furișează, vinovată, lăsând în urma ei, abandonate, la marginea trotuarelor, mormane de zăpadă murdară, nedorite de nimeni. Acea noapte pe care o ignorăm, dar o tolerăm, pentru că există dincolo de geamurile noastre. Adevărul e că nu ne interesează. Atâta timp cât noi suntem Înăuntru, nu ne interesează absolut deloc ce se întâmplă Afară.

     A dispărut în întuneric. Sunt unele nopți în care, dacă moare o speranță, întunericul, în loc să coboare, pare că urcă din pământ și cuprinde cerul. Mi-am dezlipit-o de pe retină și mi-am imaginat-o ridicându-se odată cu sufletele speranțelor moarte, în vidul cosmic dintre ferestrele luminate, granița de netrecut către o lume interzisă ei și zăpezilor murdare, din care, copii ca și copiii noștri, nu știu să facă oameni de zăpadă, ci scrumiere.

luni, 7 mai 2018

Viața ca o bandă rulantă

 
 ”Viața ca o pradă”, a zis Marin Preda. ”Life`s a bitch and then you die”, a zis filmul american. ”Viața e o călătorie”, am mai auzit. ”Viața e un cartof. Sau nu.”, am citit pe un perete, într-o crâșmă. Că mai citesc și eu. Când prind un perete bun, nu îl mai las din mână. Din păcate, nu se mai scriu pereți ca altădată...Revenind: câte capete, atâtea păreri. De la uzualul ”asta-i viața”, pâna la citate celebre, gen ”Oooooof, viața mea”, viața, este substantivul feminin cu cele mai multe comparații la activ, cred. Atât de multe, încât, la un moment dat, s-au terminat termenii de comparație. Ne-a scos din criză formația OPUS, foarte simplu, au comparat viața cu ea însăși: ”Life is life”. Se mai cântă și azi. Între Pinguinul și Brașoveanca. Ca să ne-amintim că ne-am opus degeaba.
   Într-adevăr, viața poate fi comparată, la fel de bine, cu orice. Cuprinzându-le pe toate, bune sau rele, noi sau vechi, totul întîmplându-se în limitele ei, viața poate fi turnată, remodelată, în orice formă dorim. Iată cum, fără să vreau, doar enunțând o părere, am ”scăpat” o comparație: viața e ca apa. Atât e de ușor, de natural, să compari viața cu ce-ți trece prin cap într-un anumit moment, sau cu ceea ce ai în fața ochilor.
 
   În fața ochilor am o bandă rulantă. Zilnic. Uneori și de 2-3 ori pe zi. Pe vremea lui Ceașcă, banda rulantă eram noi. Și nu aveam de ales între mai multe cozi. Coada unică. Nu auzeai, pe vremea aia, ”Ding! Am deschis casa 4 pentru dumneavoastră!”. Iar dacă, prin absurd, auzeai așa ceva, nu era de bine. Ar fi însemnat că se ia, nu că se dă. S-a deschis, totuși, o casă, chiar și pe atunci. O singură Casă a deschis Primul Casier al Țării, dar nu pentru dumneavoastră, ci pentru dumnealor. Chiar dacă nu asta a intenționat. Așa era el. Construia. ”Mereu găsești cîte ceva de făcut„ zice o reclamă din zilele noastre, care s-ar fi potrivit perfect în vremurile alea. Reclama asta, trebuie regândită: ”Mereu găseai cîte ceva de făcut”.  Sau, ca să nu devenim nostalgici cu bască, sloganul actualizat ar fi ”Mereu găsiți să ne faceți cîte ceva”. Și nu ne referim la autostrăzi, spitale, școli, sau locuri de muncă.

   Așa e când stai la rând, în zi de salariu. Ai timp să te gândești la toate prostiile. Te uiți la telefon. Cică telefonul te spionează, în mare taină. Pe dracu. Al meu mă întreabă direct, pe față ”La ce te gândești?”. Înainte, erau unii care-ți ascultau telefonul. Azi, telefonul îți ascultă telefonul. Și culmea, dacă înainte, eu mă uitam la televizor, azi, televizorul se uită la mine, că e mai smart! M-ai spart! Bine că nu mă vede cu purici, ca să-mi dea pumni în cap, să-mi regleze imaginea! Oricum, n-are ce vedea la mine. Îl servesc numai cu program ceaușist, 2 ore pe zi, seara, hora unirii cu perna și-n încheiere, vă urăm noapte bună.

   Chiar, la ce mă gândesc? La banda asta, rulantă. La câtă viață îmi pierd eu pe benzile rulante ale francezilor și ale nemților! Pe bune dacă viața nu e ca o bandă rulantă. Tot pui pe ea și și pui și încarci, iar la sfârșit tot nimic nu rămâne, banda e goală. Da, pleci cu căruciorul plin, însă e doar o iluzie, în scurt timp te întorci cu el la fel de gol ca prima dată. Și o iei de la capăt. Pune pe bandă, ia de pe bandă. Banda lui Sisif. 
   Mă uit la produsele înșirate pe bandă. Asta e viața mea? Ăsta sunt eu? Dacă e așa, atunci viața e doar o amantă superficială, materialistă, cu care îmi înșel moartea. Viața nu îmi mai aparține. M-am depersonalizat. Mă numesc ”următorul client”. Ca toată lumea. Capitalismul consumerist a reușit ceea ce comunismul a încercat din răsputeri: să ne uniformizeze. Nu la exterior, cum au făcut comuniștii, să nu porți blugi, să nu ai părul lung etc. Ci la modul în care gândești. În comunism eram o diversitate de personalități cu aceeași uniformă. În consumerism suntem o diversitate de persoane cu o gândire uniformă. În prezent, viața e un bun de larg consum. Consum, deci exist. Dar exist cu adevărat? Consum sau sunt consumat? Poftim, filosofie de supermarket.

   Apropo de separatoarele alea, de plastic, pe care scrie frumos ”următorul client”.  Îmi amintesc explozia de bucurie amestecată cu ură, defularea de proporții nucleare, cu care oamenii au dărâmat Zidul Berlinului. De parcă atunci, acolo, ar fi dărâmat toate zidurile și barierele dintre oameni, odată pentru totdeauna. Mesajul lor nerostit, dar exprimat din prăsele, cu toată forța de care au fost în stare, era absolut clar: pe Pământ, între oameni, nu trebuie să existe ziduri! E viața noastră, vrem să ne-o trăim fără nici un fel de limite, ziduri, restricții !
   Mă uit azi, cu câtă grijă și preocupare, vorba lu` dom` președinte, își delimitează, oamenii, teritoriul, pe banda rulantă cu acele bucăți de plastic. Ce mai țin la pătrățica lor și numai a lor! Bucățica lor de bandă rulantă! Pătrățelul lor de parcare! Prosopelul lor de pe plajă! Locșorul lor cât mai aproape de moaște, cât mai în față la tigăi ieftine, la mici și sarmale de la primărie! Sunt valori pentru care te-ar omorî! Mă uit la ei, cu câtă înverșunare, orgoliu, meschinărie și egoism, ridică ziduri, bariere, orice fel de delimitatoare care să le garanteze că nu vor împărți nimic, cu nimeni!
    Iar dacă nu faci și tu la fel, imediat după ce ți-ai pus produsele pe bandă, câtă ură! Cât dispreț! Ce priviri pline de reproș și indignare primești atât din față cât și din spate: ”Na, bă, că pun eu separatorul și pentru tine! Muncesc în locul tău! Asta era datoria ta, băi!” .
 
    Zidul Berlinului s-a reconstruit din separatoare de plastic. Incredibil!

   Unii, pun pe banda rulantă tone de produse și se uită cu superioritate la cei care stau lângă o biată  pungă cu pufuleți. În loc să se uite la banda aia și să observe că are un început și un sfârșit. Ba chiar e scurtă, la fel cum e și momentul lor de glorie iluzorie. Iar dacă viața ta se măsoară doar după cât ai pus între două bucăți de plastic, nu uita un lucru: oricât de mult ai încărca-o, banda rulantă, la sfârșitul zilei e goală. Ca și cum nici n-ai fost pe acolo. Ca și cum nici n-ai existat vreodată.
   Tot ce contează cu adevărat, e dincolo de marginile ei.
 
Bun, acum nu luați și voi foarte în serios patetismele astea, că mă mai trezesc, naibii, cu poza lipită pe geamurile supermaketurilor și cu interdicție la intrare!
 
 

vineri, 4 mai 2018

Vând pui de caniculă

 
E cald. E o caniculă mai mică. Un pui de caniculă. Dar la fel de enervantă, poate, chiar mai enervantă decât canicula adultă. Canicula adultă zace toată ziua cu ochii întredeschiși, cu limba scoasă, gâfâind greu. E acolo. E aici. E peste tot. E previzibilă. Nu are nici o pretenție atâta timp cât o lași în pace și o hrănești cu transpirație, amețeală, atacuri cerebrale sau infarcturi. N-ai nici o șansă. Trebuie s-o accepți și să te resemnezi. Asta e. În plus, canicula adultă îți dă o serie de drepturi, ca oricine a trecut de majorat. Ai voie să folosești aerul condiționat necondiționat. Ai voie să stai pe terase, la umbră, ce naiba să faci altceva pe căldurile astea. Ai voie să cheltuiești pe ștranduri și piscine. Nu mai trebuie să ieși la plimbare, că e prea cald în timpul zilei. Ai dreptul la o ținută aproape indecentă, în public.
   Puiul de caniculă, deși nu te arde atât de tare, e mult mai enervant. Are chef de joacă. Acum e în spatele blocului, acum e în fața blocului. Acum e pe stradă, acum în mașină. Te ia când nu te aștepți, te lasă, apoi iar te ia. Nici nu poți să te plângi, dar nici să trăiești. Televiziunile stau cu codurile roșii pregătite, doar-doar or scăpa de alergat după știri. Dar până să le dea drumul pe post, s-au stricat. Din cauza căldurii.
   N-am chef de nimic, nu e nimic interesant de trăit, de gândit, de scris, de citit, de văzut, de iubit, de temut, pe o rază egală cu puiul de caniculă în creștere. 
   Arșița, fie ea mare sau mică, dilată, topește, într-un cuvânt afectează pulsul vieții, intensitatea trăirilor, diminuează importanța evenimentelor. Pentru ca o întâmplare să treacă dincolo de nepăsarea caniculară a vieții, să ajungă să afecteze emoțional spectatorii, să-i facă să uite de cele 50 de grade Celsius, trebuie să fie cu adevărat extraordinară. De ce credeți că se aruncă în aer teroriștii arabi? Din cauza căldurii. Credeți că n-au încercat să-și impună ideile și să rămână, în același timp întregi, într-o singură bucată? Nici cămilele nu i-au băgat în seamă.
   N-ai chef de nimic când e cald. Dovadă stau populațiile băștinoase, ăia cu ața-n cur din Africa, Australia și de pe insulele cu apă azurie, plină de echipe care filmează documentare despre rechini. De nu mai au loc, bieții rechini, de ei. Toți acești oameni fără McDonalds, fără smarturi și fără Idioții au talent, au rămas ca vițeii la poarta ”civilizației”, din cauza căldurii. În timp ce nordicii nu știau ce să mai inventeze, ce mobilă, mașini sau electronice să mai perfecționeze, ca să nu le înghețe coa...rnele coifurilor de vikingi, negromanii așteptau, toropiți, să cadă din copac, fructul copt. Au venit albii și i-au luat sclavi. N-au mișcat o pană. Nici o problemă. ”Ia uite, ne-au pus în lanțuri. Ce facem? / Nu știu , e prea cald acum . Mai vedem diseară. Și dacă până mâine, situația persistă, înseamnă că nu trebuie să mai mergem la vânătoare și nici la râu să cărăm apă./ Fratele N`Butu nu a fost pus în lanțuri, era în junglă când au venit albii/ Asta e, nu toată lumea poate fi în lanțuri!”
   Vestea bună e că se mai amână un pic miezul problemei. Week-endul ăsta se anunță ceva activitate atmosferică. Sper să ajungă cîțiva strochișori și pe la noi, în Moldova, să nu mai ia sudul și vestul, ca de obicei, tot ce-i roșu, la cod mă refer. Iar noi, tot cu codul verde, ca fierea. Vorba aia, codul roșu-i frate cu românul!

joi, 3 mai 2018

Am muncit și nopți, am muncit și zile...nu.


 Vi-l amintiți pe bătrânelul din imagine? O apariție meteorică, pe toate canalele de știri, timp de vreo 2 zile, cu ocazia lansării celui de-al treilea copil al Ducesei de Cambridge, featuring Prince William.
      Se numește Tony Appleton (moșu`din poză, nu copchilu`3), iar jobul său este de Town Crier (crainic orășenesc), angajat pentru a răcni neinteligibil, în spații publice, anunțuri de interes extrem de general spre deloc, adică despre care, pe nimeni nu doare, nu ustură și nu jenează undeva. Mai precis, în cur.
    Mișto job. Cîte un eveniment- două, pe an. Îmi imaginez cum discută cu soția, seara, la ceai:
El: - Și cum a fost ziua ta, darling? (Ea îi povestește ceva, el ascultă). Apoi, ea:- Și cum a fost anul tău, darling?...
El: - Nu cine știe ce. Mai vrei ceai?
Ea: - Nu, darling. Tocmai l-am otrăvit. Nimic personal. Doar că ai un job insuportabil de bun.
    Foarte tare, nea Tony. Stai și freci pana de la pălărie. Un eveniment-două pe an, câte un nou-născut la câțiva ani... apropo, Prințul ăsta, William, se cere castrat! Trei copii în interval de...cât ?! Câțiva ani?! Făra ore suplimentare, fără bonusuri de performață?! Da` unde ne trezim aicea, angajat la privat?! Mai lipsește să pună ăia și target. Atâția copii pe an, de anunțat. De unde? Cine să-i facă? Degenerații ăia cu sânge albastru? Nu. Tot omul de jos. O să-i facă nea Tony, ce să facă? Hai să fim serioși, credeți că ar fi prima oară? Că prințese și ducese tot sunt, doar e Anglia, tată! Unul peste alta, cu serviciul nu e de glumit. Mai ales cu brexitul ăsta...trebuie să ții cu proteza de el!
    Lasă, boss, că încă e bine. Să n-ajungi din cauza brexitului, să vii să cauți de lucru prin România. Că s-ar putea să te angajeze Cristi Borcea, să-i anunți noile progenituri, de nici nu o să mai ai timp să mergi, măcar o dată pe zi, acolo unde până și capetele încornonate merg singure!
    God, save the Queen. Are you sure you want to save the Queen? All previous data will be lost.
   

miercuri, 2 mai 2018

Legenda Sfântului Grătaar

   
Treptat, scade lumina, se-așează spectatorii, încet, urcă cortina. Un bard de la Bruxelles, încă...ciupind din £iră:
” V-am dat bilete gratuite, iar voi le-ați revândut. Oricum, nu ne mai miră.”

Valer stă, de regulă, cu coatele pe masă și cu bărbia rezemată-n palme. Cu capul ușor dat pe spate. E un stil, o atitudine, un trend. Nu foarte răspândit, ce-i drept. Ba chiar de nișă. Nișa asta, unde Valer și-a impus stilul de șezut la masă, se numește Terasa Camelot. Situată undeva, la periferie, Terasa Camelot nu are o clientelă foarte variată, nici un flux deosebit al vânzărilor. Nici cash-flow, mai mult caiet-foi. Practic, cu mici excepții, deservește zilnic, cam același grup de bețivani. Prietenii patronului. Toți trăiesc din ajutoare sociale. Toți stau la masă ca Valer. De aceea s-au autointitulat ”ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri”. Masa fusese pătrată, dar i-au tăiat colțurile și le-au rotunjit, îi deranja un pic, la ridicatul de sub masă.  
    Patronul  se numește Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați. Cele trei prenume, de mare inspirație telenovelistică, au fost dictate de către mama sa, analfabetă, unei asistente medicale, imediat după ce l-a născut. Apoi a dispărut. Numele i l-a dat asistenta care a rămas cu el în brațe. Știa că mă-sa e de la Afumați. Astăzi, nimeni nu-i știe toate prenumele, lumea îi spune simplu, Artur, iar apropiații, Rică, o prescurtare a diminutivului Arturică.
    De vreo două zile, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri și regele lor, Rică, au o mare dilemă. Un vagabond, zis Berlin (porecla o căpătase în timpul germaniadelor din anii `90), venise din Grecia, de la Muntele Athos, cu o poveste fantastică. Cu mare iscusință, reușise acest Berlin să se strecoare printre niște călugări ce mergeau la Muntele Sfânt pe banii lui Grig Becally. Ajuns acolo, cu cele mai pioase intenții, susținea el, observă că acești călugări, trimișii lui  Becally, se conduceau după învățătura care zice că Dumnezeu îți dă, da` nu-ți bagă în traistă. Așa că, după ce-i mulțumeau lui Dumnezeu prin lungi rugăciuni, ocazie cu care pupau și evaluau icoane și moaște, se ocupau singurei, fără să mai aștepte ajutor, de băgatul în traistă al obiectelor de cult, îndeobște cele din aur sau de argint. Amintiri. Suveniruri pe care le vindeau, apoi, ca să-și plătească excursia. Făceau donații. Către bisericile construite de filecantropul Becally. Dar din dar se face rai. Pentru Rai, 70%, restul pentru ei. Că dacă nu, îi lua dracu`!
      Berlin, ca să nu-l mânie pe Dumnezeu, dar nici pe nea Grig, de care se temea un pic mai tare, s-a orientat spre altceva, mai laic, mai pământean. Dar poate mai valoros decât toate icoanele acelea vechi, la un loc: un grătar sfânt, făcător de minuni. Se zice că, orice ai pune pe grătar, o piatră, un pantof, pământ, bețe, orice, dacă ai credință, și te rogi, se transformă-n cea mai bună carne pe care ți-o dorești. De porc, de vițel, pește, struț, curcan, miel, așa cum te-ai rugat. Originea lui se pierde în negura timpului. Se pare că a fost adus de cei trei magi, cu ocazia nașterii lui Isus. Călătoria fiind lungă, magii au folosit acest grătar binecuvântat pentru a-și asigura prânzul și cina. Micul dejun era inclus.
     De aici, mai departe, povestea lui Berlin, e pur și simplu film de acțiune. Minune Imposibilă, ce mai! Cum s-a legat Berlin cu sfori din turla mânăstirii, cum a coborât și a înșfăcat grătarul, cum a mers cu el în spate pe ziduri, cum a adormit câinii cu parizer de 3,25 lei / 500gr, de nu s-au mai trezit nici azi...cum a făcut el o replică a grătarului Original, la un atelier de pe lângă un cimitir, de făceau ăia acolo gărdulețe de fier forjat și ornamente pentru cele veșnice. Și l-a înlocuit, ca să nu se prindă popii că li s-a furat grătarul-minune. Și nu s-au prins. Ba chiar se aude că face și ăsta ceva minuni. Nu se compară cu primul, dar, dacă există credință și creduli, totul e posibil.
    Problema e că, la întoarcerea în țară, l-a pierdut. Cum poți să pierzi un ditamai grătarul și sfânt pe deasupra?! Simplu. Ca să treacă vama, Berlin l-a ascuns printre bagajele unor turiști, în burta unui autocar. Aveau ăia, de toate acolo: corturi, scaune pliante, șezlonguri, piscine gonflabile, umbrele, bătătoare de covoare cu persane cu tot, sârme de întins rufe, afumătoare, cotețe cu găini, păcănele, mă rog, strictul necesar al românului care pleacă pentru trei zile la o poiană, să frigă o carne. Bietul său grătar avea să treacă neobservat. Planul foarte bun, până la Călugăreni, moment, în care, o gașcă de beizadele - odrasle de regi ai asfaltului, progenituri de deputați - vreo patru mașini, l-au depășit cu 220 km/h, el mergând în urma autocarului, cu 60 km/h, așa cum se merge în localitate. Cu atenția distrasă de sutele de mii de euro, care zburau la joasă altitudine în stânga sa, a luat amendă din dreapta, pentru viteză: 65 km/h în localitate. Autocarul s-a pierdut în zare.
    Se apropia 1 Mai, ziua Internațională a Grătarului. Vrăjiți de povestea lui Berlin, Rică și ai săi, porniră într-o călătorie de self-discover, adică o călătorie în care descoperi noi unghiuri și decoruri pentru selfie-uri. Motivul călătoriei: căutarea și găsirea Sfântului Grătaar. Așa că, traversară la autogară, care era chiar vizavi de Terasa Camelot, găsiră dintr-o privire autocarul, luară Sfântul Grătaar și se întoarseră la Terasa Camelot, totul în mai puțin de 5 minute. Fumul gros, de grătar care lucrează la capacitate maximă, învălui, în scurt timp, întregul Camelot. 
    Văzând de departe fumul alb al Sfântului Grătaar, Berlin își făcu cruce :”Habemus papa! Papa bun, avem mici !”. Și porni spre Camelot. Din cauza unor manifestații de stradă și a unui Jeep parcat pe linia de tramvai, făcu 3 zile până la periferia Bucureștiului. Ajunse pe 1 Mai, seara. Rupt de foame, leșinat de sete. Bău pe nerăsuflate și pe datorie trei halbe de bere, apoi întrebă unde e grătarul. Ca să mănânce și el pe săturate. Cu un ton absolut neutru, Rică îi aruncă peste umăr: ”- L-am vândut la fer vechi”.

      După ce-și reveni și ieși din spital, Berlin se duse direct la Luis Ricardo Osvaldo Arturo de la Afumați, să-i ceară socoteală. Amabil, acesta deschise caietul și îi dădu socoteala: 150 de beri, 25 litri de vin, 5 kile de votcă...rotund, așa, 3000 de euro. Se acceptă plata cash, card bancar sau apartament neipotecat.
    - Nu de socoteala asta ziceam, lasă că asta o discutăm noi, mai târziu..., se eschivă Berlin, ...eu voiam să știu DE CE AȚI VÂNDUT GRĂTAARUL la fer vechi?!
- Pentru că era de fer și era vechi.
     Prim-plan pe fața lui Berlin. Muzica se intensifică, dramatic.
Berlin, patetic: ”- Arturo, bastardo ! He mentido ! Te voy a matar ! (Rică, ticălosule! M-ai mințit! Am să te omor!) . Berlin scoate un pistol și-l îndreaptă spre Rică. Prim-plan cu degetul apăsând pe trăgaci.
     Sfârșitul episodului.
Din episoadele anterioare, foarte pe scurt : Camelor, ca Valerii Mesei Rotunde la Colțuri, Arturo, Berlin, Sfântul Grătaar, fier vechi, pistol.
     Continuare: Berlin îi oferă un foc lui Rică, de la bricheta în formă de pistol, detensionând scena din finalul episodului precedent. Evident, încă așteaptă o explicație. Stăpânul Camelotului trase un fum adânc în plămâni, apoi îl evacuă cu satisfacție, pe căile nazale. Berlin, îndurerat, își prinse capul în palme: ”- De ce?! Era sfințit...Făcea MINUNI! ”
    Arturo se încruntă. Brusc, se ridică în picioare. O clipă ameți, din cauza lipsei de calciu. Dacă aveți lipsă de calciu, să nu vă ridicați brusc, că vă ia cu vertij. Își reveni, scutură scrumul țigaretei și-și rosti monologul de final: 

     - Minuni, zici? Făcea minuni?! Da, făcea!...Am apărut la Canal B1 cu grătarul tău sfințit. A doua zi, frățioare, m-am trezit ca prin minune cu mama care m-a fătat și m-a lăsat fix ca pe-un căcat după care nu tragi apa... a venit panarama cu tot neamul ei de săraci și fomiști...iarăși minune când a venit Garda, Mediul, Sanepidul, Tot Statul de drept plus ăla paralel plus clanurile de interlopi... toți au venit la pomană mână-n mână, ca la Hora Unirii!!! Mai aveam un pic și-o băteam la pelerinaj pe Sfânta Parascheva, înțelegi?! Astea le numești tu, minuni? Cîțiva mici, câteva fleici?! Un amărât de grătar?! Ești complet idiot?! Crezi că mâncarea mai e o problemă, în țara asta, în ziua de azi? Băi tâmpitule, tu știi câte tone de mâncare bună aruncă oamenii și supermarketurile, în fiecare zi? Kilograme întregi! Știi că, din cauza minunatului tău grătar vrăjit, era să ne pierdem ajutoarele sociale?! Da, a venit unul de la primărie, de nu știu unde, un dom` inspector, de i-a văzut pă toți cum le curgea grăsimea pă gușe și-a zis ”ia uite băi, aveți ce mânca, bravo, nu mai aveți probleme! Gata cu ajutoarele...” I-am umplut portbagajele cu cefe de porc, abia l-am rezolvat...Minuni !...Minuni sunt peste tot în ziua de azi, băi, da`ne-am obișnuit noi cu ele! Le considerăm lucruri normale. Da` nu-s!
    Hai să-ți spun eu, care e adevărata minune, cretinule! Minune e că o mulțime de oameni sănătoși primesc moca ajutor de handicapați!... minune e că câțiva fraieri muncește de-i ia naiba, pe doi lei, ca să ne plătească pe noi, ăștia, care stăm pă degeaba pă-n palate cu turnulețe, ori pă-n Casa Poporului,...care-i mai și furăm pă deasupra! Băăăi, oamenii înfăptuiesc miracolele! Din 4 în 4 ani, da` și-n fiecare zi. Iar adevărata Minune, e cât sunt de proști !!!
La mulți ani, de 1 Mai Muncitoresc, Ziua Fraierilor care pentru Noi Muncesc! 

    Încet, se lasă cortina, aplaudă cei 6 spectatori, treptat, se-aprinde lumina. Bardul venit de la Bruxelles încheie, încă ciupind £ira:
 ”Române, nu ești ca Valer. Iar bine nu se face cu de-a sila”.