I`M BLUE Da ba dee da ba di

       Întîmplător, anul acesta, ziua mea de naștere s-a suprapus cu a treia zi de luni din an, denumită și ”Blue Monday”, ”Lunea Tristă”, cum ar veni. Nu intru în amănunte, pleonasmul ăsta a apărut, cică, în 2005, în cadrul unei campanii publicitare. Dacă vreți să aflați mai multe, aveți internet. Eu profit de ocazie, ca să zic câte ceva despre obiceiul ăsta de a-ți bate joc de glicemie în special și de sănătate în general, sărbătorind faptul că te-ai născut și n-ai murit încă. Cumva, e o contradicție aici.

      Deci, zi de naștere. Naștere naturală sau cezariană. Cu toții am trecut prin asta. Ia să vedem -prin aplauze - sunt în sală persoane care nu s-au născut? Nu râdeți, nebunia n-are limite, poate sunt persoane care se identifică ca spirite libere, nenăscute, captive într-un corp care nu le aparține și care nu le reprezintă...Totul e posibil în ziua de azi. 

     M-a distrat când am auzit la radio că ziua mea de naștere e cea mai tristă zi de anul acesta. Când am mai auzit că tot în aceeași zi e și înscăunarea domnului Donald, mi-a venit să mă sun și să mă felicit. Ceea ce am și făcut. Dar nu mi-am răspuns, nesimțitul de mine. Care m-o mai suna eu, pe mine, vreodată!

     N-am sărbătorit, n-am făcut bairam, n-am avut tort cu lumânări. Nici n-am simțit nevoia. Și chiar dacă m-aș fi spart în distracții, ca artificiile pe cerul de Anul Nou, ar fi fost doar o formă fără fond. Ceea ce nu e bine deloc. Viața trebuie iubită și sărbătorită, nu doar îndurată. Când dispare entuziasmul, e un mare semnal de alarmă. E grav. Înțeleg că omul se transformă, înțeleg că într-un fel simți viața la 20 de ani, altfel la 40 și un pic diferit la 60. Ai alte pasiuni, alte preocupări, altă rutină. E ok. Nasol e când, din actor principal devii figurant, iar din figurant devii spectator. Când ajungi să privești viața din spatele unui geam bulletproof. Pentru că, în scurt timp, te vei plictisi și de asta. Filmul se va termina, lumina se va stinge de cealaltă parte a ecranului și vei sfârși prin a-ți privi propria reflecție în acel geam bulletproof. O imagine îmbătrânită prematur, obosită, blazată.

      Ce-i de făcut? 

      Orice. Altfel, e jale. Orice proiect e bun. Sigur, insuccesul e cel mai probabil deznodământ al celor mai multe idei. Dar alternativa e ceea ce v-am povestit mai devreme, e ceva cu totul și cu totul inacceptabil. Apropo de investirea lui Trump, mă uitam la Elon Musk cum sărea ca un ieduț pe scena aia, salutând mulțimea ca un Hitler pe cocaină. Se bucura, sincer, cu pasiune, că i-a mai reușit o jmecherie. Are toți banii din lume, dar nu asta îl face fericit. Proiectele lui nebunești îl fac fericit. Sigur, era și mult acting acolo,  dar comportamentul lui avea ceva copilăresc, în sensul bun, o bucurie pură, ca și cum Moșul i-ar fi adus cel mai râvnit cadou. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, cam așa e: moșul de Biden, pentru că nu s-a retras la timp, i-a făcut cadou o păpușă vie care spune ”money”. O păpușă de miliarde. Practic, domnul Musk are propriul președinte. Urmează să vedem cum se va juca cu el. 

     Trăiți cu pasiune, fraților. Nu există eșec. Orice ați face, distrați-vă pe tot parcursul. Nu vă mai luați foarte în serios, nimănui nu-i pasă de voi și de seriozitatea voastră, iar viața asta, pe lîngă faptul că e una și numai una, alta nu a mai fost și nu va mai fi, e și cea mai mare și frumoasă minune care vi se va întâmpla vreodată. Pe cuvântul meu. Uite, eu scriu. Nu mai stau bosumflat. Scriu toate prostiile care-mi vin în minte, cum mă pricep mai bine. Poate c-am să fac tranziția la video într-o zi, nu știu dacă ați observat, dar nu prea sunt podcasturi pe lumea asta.

     Și mai știți ceva? Mâine, fix de ziua Unirii, am să cumpăr tort și șampanie și am să-mi sărbătoresc anișorii împliniți, chiar dacă încă nu pot să zic că o pasiune a înflorit la firida sufletului meu, dar se zice că, mimând, la un moment dat, ajungi să crezi. Nu știu, dar trebuie început de undeva.

     Vă urez să trăiți ”cea mai tristă zi” nu numai o zi pe an, și nu numai lunea, ci în fiecare zi! Pentru că, astfel, ziua care urmează, oricum ar fi, nu poate fi mai tristă decât ”cea mai tristă zi”...cred. Înțelegeți voi.

Visul meu

 

     Visul meu este, ca, într-o zi oarecare, într-o marți, poate într-o miercuri, dar sigur într-o luni, fără nici un preambul, fără nici o pregătire prealabilă, să-mi administrez o supradoză de viață. Însemnând să plec la mare în mijlocul zilei de lucru. Pur și simplu să mă ridic de la birou, să ies din clădire, să mă duc în parcare, să pornesc mașina și să las totul în urmă. Să-mi rămână destinul cu gura căscată.

     Să mă ridic precum Gulliver, să rup toate legăturile, toate lanțurile și frânghiile cu care oamenii mici m-au țintuit la pământ și m-au făcut să cred că aceste lanțuri și frânghii sunt reale și că nu se pot rupe. Nu sunt reale, sunt doar în mintea mea, în poveștile pe care le ticluiesc despre altcineva, crezînd că sunt despre mine. Să mă eliberez de toate fricile, care, în capul meu, au menirea și puterea de a-mi ține viața în loc. Și să mă duc lelea, să mă tot duc. Să mă bucur de aer, de cer, de nori. Să râd în ploaie, să admir curcubeul, să mă joc cu timpul care, în sfârșit, e de plastilină. Să fiu liber. Măcar să am iluzia că sunt liber. Să profit de faptul că m-am născut și că încă sunt viu! Nu să fiu pedepsit pentru asta.

         Nu știu cum se va sfârși supradoza asta, nu știu ce e la capătul celălalt, dar tocmai asta e ideea. Ăsta e visul. Capătul, ieșirea din vis, probabil că dă undeva, în spatele unei realități infecte. Un depozit de iluzii goale, ceva. N-are importanță. Sfârșitul e același peste tot, pentru toată lumea. Până atunci, regulile mele, le fac eu.

       Am să mă opresc pe drum într-un loc cu 5 stele pe Tripadvisor, am să mănânc și am să beau ceva bun, iar la final le voi da o stea și un review atât de rău și de convingător, încât însuși patronul restaurantului îmi va da like, share și subscribe. Pentru echilibru, voi da 5 stele tuturor bombelor, infecțiilor și bodegilor. Asta, în amintirea vremurilor în care mă gândeam să-mi deschid o cârciumă la răscruce de drumuri și să-i pun numele ”La 3 stele Mișelim”. Nu știu dacă există verbul ”a mișeli”, dar trebuia inventat.

       Voi fotografia tot ceea ce mi se pare că ar merita fotografiat. Pentru că, pe internet, cele mai apreciate sunt pozele cu pisici, voi posta tot ce înseamnă road-kill între Iași și Constanța. Pisici călcate de mașini, mai exact. Nu ca o obsesie sado-morbidă, ci mai degrabă ca un demers pentru conștientizarea participanților la trafic. Sanchi. Avem multe cuvinte după care ne putem ascunde. Ne ajută corectitudinea politică, care își închipuie că, dacă un căcat e învelit în foiță de aur, nu mai e căcat.

     Voi asculta muzica din playlistul personal în care am adunat atât de multe piese extraordinare, încât le-am uitat. Apropo de uitat, să nu uit: voi lua toate amenzile de circulație posibile. Cel puțin, voi încerca. Voi inscripționa mașina pe laterale, cu litere mari, verde-fosforescent: M#ie rovinietă!”, ”M#ie ITP!”, ”M#ie Radar!”, ”M#ie asigurare!”. Pe capota din față, cu galben-fosforescent pe fond negru, mare de tot: ”!AIȚILOP IE#M”.

      N-am să plec singur, vom fi patru în mașină: eu, cel din prezent, eu-copil, eu-adolescent și eu, cel din viitor. Îi iau cu mine în nebunia asta, pentru că sunt singurul dintre toți patru care mai are un vis. Ceilalți, au avut și ei, visurile lor, nu mai țin minte care, însă visul meu e singura ocazie cu care ne putem reîntâlni, pentru a face pace, pentru a ierta și a fi iertat. I-am urât toată viața, m-au urât la rândul lor și s-au urât între ei. Nu știu dacă cel din viitor are toleranță la sinele nostru comun, deocamdată doarme. Spre deosebire de ceilalți, el depinde de toanele mele, pentru că nu e o persoană reală,  e mai mult o presupunere, am zis să fie, just in case. Dacă mă trezesc.

     Odată ajunși la mare, ne vom lua câteva beri și vom merge pe plajă. Vom bea, vom fuma, vom râde, vom privi marea, pescărușii și norii. Vom privi furnicile cărând un sâmbure de piersică și oamenii cărând imense frustrări, nefericiri și singurătăți, prizonieri în propriile narațiuni, torturați de propriile prejudecăți, condamnați la viață silnică, pentru crima de a se fi născut și de a fi diferiți. Oribil!

      Apoi vom intra în apă și ne vom arunca în valuri, soarele va apune, luminile se vor aprinde de-a lungul malurilor, pînă în depărtări. Vocile ni se vor estompa, acoperite de zgomotul valurilor. Noaptea, valurile se aud mai tare, ați observat?  Ultima umbră de pe plaja pustie, eu-cel din viitor, se va ridica de pe nisip și va pleca, pășind desculț pe poteca lunii pline, fără țintă, până când va dispare în întuneric, pe muzica lui Justin Hurwitz, din ”Babylon”. Oare el, ce vis va avea, dacă va mai visa?

Lumânarea reaprinsă

    

        Stăteam și mă uitam la Învierea asta și încercam s-o înțeleg. Nu s-o explic. Nici s-o analizez. Nici s-o filtrez prin sute de cărți și apoi s-o filozofez în fel și chip. Încercam să-i înțeleg rostul, miezul, esența. Dincolo de logică, de rațiune. De ce se adună, în fiecare an, toți oamenii ăștia? Dacă, într-un an nu s-ar sărbători Paștele, ce s-ar întîmpla? S-ar opri soarele-n loc? De ce este așa de important ca, la o dată stabilită nu-știe-nimeni-cum de nu-știe-nimeni-cine, să se dea startul la căsăpit miei, vopsit ouă și frământat cozonaci? Nici măcar nu se întâmplă ceva nou, e de fiecare dată la fel. Aceleași cântece, aceleași lumânări, aceleași clopote, până și predica e aceeași, în sensul că n-o ascultă nimeni. Popa vorbește, fiecare se gândește la ale lui. Dar stai puțin, poate că tocmai ăsta e și scopul plicticoșeniei predicilor. Să faciliteze introspecția autocritică a dreptcredinciosului, crucea mamii lui de capatos! Scuze, păcătos am vrut să zic, ptiu! uite băi, gura păcătosului...

      Și cum mă uitam eu, așa, că de auzit nu se auzea absolut nimic, au început să-mi vină idei: nu cântecul cu moartea pre moarte călcând e important. Nu aprinsul lumânărilor e miezul. Cât despre povestea cu Iisus, contează mult, dar este ceva și mai important: faptul că această sărbătoare unește oamenii. Îi scoate din zona lor de confort și-i aduce fizic, împreună, în jurul bisericii. Biserică, care, cu toate păcatele angajaților ei și cu tot cancerul instituțional ce-o deformează și-o îndepărtează de enoriași, rămâne totuși, un spațiu al Binelui, al Liniștii, Păcii și Iubirii.

      Învierea întreține speranța că umanitatea mai poate fi posibilă, cu tot ce are ea mai bun. E back-upul omenirii. E kitul de instalare, în cazul în care cineva apasă butonul de ”reboot”. Atenție, Învierea e una dintre -singura, cred- sărbătorile netehnologizate. Nu poți participa online, falseturile tale măgărești trebuie să se audă acolo, în mulțime, live. Degeaba ragi la un ecran rece. Nu poți lua laser sau lumină electronică, doar flacără care pârlește. Vă amintiți, în pandemie, cum am ieșit la geamuri și în balcoane și am cântat de mi se face și acum părul de pe mână, piele de găină? Asta zic.

     Flacăra Învierii ne ghidează existența prin negura timpului, de la un an, la altul. Întunericul a fost absolut și infinit, însă oamenii i-au pus hotar. Oricât de mică și neînsemnată ar fi această lumină a omului, în comparație cu imensitatea de necuprins a întunericului cosmic, victoria aparține luminii. Întunericul și-a găsit obștescul sfârșit exact acolo unde începe lumina. Brusc, universul se împarte la doi. Iar când totul se împarte la doi, forța care ține lumea laolaltă, să nu explodeze sau să nu se producă mai știu eu ce nenorocire, singura forță de nivel absolut, e iubirea. Nu iubirea aia bleagă, când Ștefan Bănică Jr. ascundea flori prin bănci, iar Oana Sârbu mai avea atâtea de fișat. La altă Iubire mă refer. La o Iubire ca un milion de bombe atomice d-ale lui Oppenheimmer, însă dătătoare de viață. La o iubire ca somnul unui bebeluș tocmai născut. La o iubire care anulează gravitația.

      Iar asta, cred că ar putea fi ceea ce unii numesc Dumnezeu, alții Allah ș.a.m.d.

      Platitudini, ne-platitudini, așa m-am gândit eu, acolo, atunci. M-am gândit și la narațiunea cu Iisus, că am avut timp când s-a înconjurat biserica. Una dintre concluzii a fost că, dacă mai este măcar un singur om bun, pe lume, omenirea mai are o șansă. Practic, avem cu ce să-L șantajăm pe Dumnezeu. Când îl va apuca să mai facă o curățenie de primăvară printre specii, cum a făcut cu dinozaurii, ne ascundem după omul bun și n-are ce să ne facă. Cel puțin, așa sper, că Domnul nu e vărsătoriu de sânge nevinovat, chiar dacă e și sfânt.

      Asta nu înseamnă că am scăpat. Dacă Cel de Sus nu ne poate poate extermina, fiind blocat cu mascota binelui, nu-i nimic, ne ocupăm noi. Apocalipsa e aici și nu pleacă nicăieri. Are toată răbdarea din lume. Apocalipsa se va desăvârși atunci când toți oamenii, dar absolut toți, vor fi ”Sf.Duh Zero”. Când vor fi cu toții ticăloși. Corupți. Ultra-individualiști. Când vor fi complet izolați unii de alții, devenind simple accesorii ale propriilor device-uri. Zero empatie, zero suflet. Oricum, despre empatie, părerea mea umilă și personală, e că nu există. E doar un cuvânt inventat pentru o noțiune abstractă. Ceea ce numim noi, empatie, e de fapt o salată la friptură, e garnitura care ne ajută să ne mâncăm între noi, mai ușor. Să nu ne stea aproapele în gât, cum s-ar zice.

      Apocalipsa nu va fi o furtună, sau un cutremur. Nu va ploua cu smoală topită și sânge. Nu vor ieși morții din pământ. Nu va fi un eveniment fizic, violent, ci gradual. Putem presupune, fără să greșim prea mult, că a început deja. Și câștigă teren în fiecare zi. Nu pentru că e dibace, sau puternică, ori deșteaptă. Ci pentru că suntem noi, suficient de proști. Și se va termina în momentul în care toți oamenii se vor prăbuși în propriul vid interior. Iar atunci, va fi din nou beznă  absolută și infinită.

      De asta zic, atât timp cât încă mai pîlpîie un foculeț la inimioara unui prost, Iubirea va ține tot Universul laolaltă. Și uite-așa, un foculeț se face două. Două, pun de-un incendiu. Incendiul distruge Grădina, dărîmă zidurile și purifică tot Pământul. Din nou. 

     Sau ceva de genul ăsta. Oricum, ceva frumos. E clar că n-am înțeles nimic nici anul acesta. Lăsând vrăjeala la o parte, Paștele, Învierea și toate sărbătorile astea, pentru mine, înseamnă un singur lucru: că-mi vine băiatul acasă câteva zile.

       Apoi am făcut două poze și am plecat acasă, că ne era deja un pic frig și un pic foame.

Killers of the afternoon

 

     Am văzut filmul domnului Martin Scorsese, Killers of the Flower Moon. Atât vreau să zic:

       De mic mi-am dorit să fiu indian Osage. Nu căpetenie. Nici măcar războinic. Important era să fiu Osage. Să fac parte din trib. Contabil Osage. Lăcătuș Osage. Ceva Osage, nici nu țineam neapărat să fiu indian. Aș fi acceptat să fiu și maghiar Osage, dacă s-ar fi putut. Dar nu s-a putut.

     Așa că am crescut cu frustrarea asta. Că nu sunt Osage. Din această cauză, din această imensă frustrare, când ne jucam de-a cowboy-ii și indienii, mie îmi plăcea mereu să fiu petrolul, aurul și ardelenii. Adică ciobanu. Ilarion Ciobanu. (un fel de Bond...).

     Toată viața am trăit cu teama și nelămurirea în suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu bietul popor Osage? Ce mai face el? Cum se mai simte, pe unde mai e, cu ce se mai ocupă...Nu mai știam nimic de acești oameni, de foarte mult timp. Altă grijă n-am avut. Păi cum, dacă am crescut pe aceeași planetă cu ei?! Continent lângă continent, vorba aia! Nu mai puteam trăi în beznă și ignoranță! Pentru că n-am mai auzit despre ei de foarte multă vreme, practic de niciodată, îmi făceam în capul meu cele mai rele scenarii.

     După cum s-a văzut de curând, n-am fost singurul care-și făcea scenarii în legătură cu osagii. Au fost mai mulți, dovadă că unul dintre cele mai nașpa scenarii din câte s-au făcut vreodată pe acest subiect, a aterizat pe masa de lucru a domnului Scorsese. Fleoșc-pleosc! Hai să fie cu noroc! N-a fost.

     Bieții oameni, au fost killăriți de toți lacomii, de toate lichelele, iar cei care, printr-o minune, au trăit până în zilele noastre, au fost terminați de filmul ăsta. Au murit de plictiseală. Cu familii și pretini, cu tot. Ca mulți oameni nevinovați, printre care mă număr. 

   Trei ore jumate! Da` n-am mai stat trei ore jumate în fața unui ecran de pe vremea lui Medal of Honor: Allied Assault, dacă își mai amintește cineva...În vremurile Tik-Tokului, a clipurilor de 5 secunde, tu vii cu un film de 3 ore și 30 de minute!!!

      Bun, hai să zic că subiectul e supermegablănos, că bubuie extrem de grav și așa justifici cumva alea aproape 4 ore, deși nu există subiect pe lumea asta care să țină interesul sau pe cel care poartă fesul, treaz, atât de lung timp. De dragul trecutului domnului Scorsese, să zicem că s-ar întâmpla acest caz. OK, dar tot nu-ți bați joc de oameni. Faci o miniserie. Îl faci din 2 părți, dacă vrei neapărat cinematograf. Dar nu faci spectacol pișotehnic, aruncând în aer vezici urinare! 

       Pe scurt, subiectul: acum 100 de ani, 60 de oameni au fost omorâți pentru bani, în condițiile în care, azi, avem în desfășurare două ditamai războaie, care ucid sute de oameni, zilnic. Să nu mă înțelegeți greșit: crimele din Osage County sunt la fel de abominabile și de condamnabile ca orice altă crimă. Doar că prezentul mi-e mai aproape și mă preocupă un pic mai mult, asta-i tot.

       Un scenariu un pic mai interesant decât prospectul la găleata de gunoi. Replici la nivel de abecedar, ”Ana are mere”. Ar fi fost mult mai interesant filmul,vorbit cap-coadă în osăgeasca veche, ar fi stârnit, un pic, imaginația. Cred că scenaristul e un om atât de leneș, încât a plătit un indian freelancer să-i scrie scenariul. Iar când l-a primit, a întrebat cu jumătate de gură: "Da' muieți îs osagii?"...

       Toate astea întinse fără nici o justificare, până la Lună și înapoi. 

       Aș fi vrut să zic și ceva pozitiv. De exemplu, jocul lui Leo. Foarte bun. Însă mi-e teamă că suferința de pe chipul marelui actor nu e joc actoricesc. E suferința reală a celui care așteaptă de trei ore jumate să intre la toaleta vedetelor, după DeNiro și Scorsese, care oricât de goodfellas ar fi, au și ei o vârstă, posibil și ceva probleme cu the stupidfather (prostata).

     Atât am avut de spus. Acum, vreau să fie foarte clar, e doar opinia mea. Dumneavoastră faceți cum vrei tu, mergeți la film sau nu. La urma urmei și după-amiezile astea trebuie omorâte cumva, cu ceva.

     

Check-in pe viață

     

     O mamă privește în jos, spre cer. Privește în jos pentru că are cerul instalat pe smartphone. Caută ceva sau pe cineva care e în ceruri...  însă nu-L caută pe Dumnezeu, ci un avion low-cost. Pentru omul de rând, ”avion low-cost” e pleonasm. Și chiar dacă l-ar fi căutat pe Dumnezeu printr-o aplicație asemănătoare (să-i zicem, la întâmplare, Godradar), care să permită urmărirea în timp real a rugăciunilor care se înalță către Cel de Sus, pentru noi, oamenii din statistici, Dumnezeu, tot un low-cost ar fi.  

      Prin părțile astea ale lumii, un Dumnezeu Premium, full-option, își permit doar ticăloșii fără Dumnezeu. 

     O mamă privește în jos, spre cer, are o lacrimă în ochi, un gol în suflet și o umbră pe frunte. Umbra avionului. Avionul trece, dar umbra, cumva, rămâne în ochii ei. Va dispare peste două luni, când soarele va răsări din nou de la apus, la terminalul 3, pletos, obosit și înfometat, eventual nebărbierit. Cel mai frumos copil din lume. Soarele ei.

     

      Acum urmărește, tristă și concentrată, micul avion roșu care se strecoară prin noianul de avioane galbene, de parcă ea însăși l-ar conduce pe linia punctată spre aeroportul de destinație, ca pe un elev de clasa 1 pe care-l duci de mânuță la școală. Îți dă senzația că, dacă și-ar lua o clipă ochii de la el, micul avion s-ar prăbuși. Într-un fel, chiar așa e. Am să vă zic un secret: datorită mamelor zboară avioanele.

     Nu credeți? Întrebați toți inventatorii, toți oamenii de știință, toți inginerii, constructorii de avioane și toți piloții. N-are cum altfel. Așa funcționează lumea: unde e de învățat mult, de studiu, de renunțat la bătut maidanul sau mingea, de multă răbdare și efort, e o mamă. 

      

      Astea sunt vremurile, vine toamna, ne zboară cocorii, berzele și copii. 

     O fi bine, o fi rău, noi am vrea să fie cât se poate de bine. Cel mai rău e să-ți reproșezi o viață întreagă că n-ai încercat. Mai ales în ziua de azi, când zidurile au căzut și există sute de drumuri care duc dincolo de orizont. Am topit cortina de fier, care ne-a ținut închiși și ne-am făcut păsări de fier, ca să fim liberi. Și am descoperit că nici libertatea nu-i un lucru simplu. Chiar deloc. După mai bine de 30 de ani, ne-am obișnuit un pic cu ea, dar nu e ca și cum ne-am fi născut liberi. Copiii noștri, însă, da. 

       Viața merge într-un singur sens, înainte și n-o poți opri. Așa că, ce era să facă ghietu` copil, și-a ales și el un drum, noi nu i-am stat în cale (ați remarcat jocul de cuvinte) și iată-ne la aeroport, doi părinți supărați că le pleacă boțul de aur și boțul de aur, supărat că s-a trezit cu noaptea-n cap, la ora 10,00 am. Avionul se înalță, iar sufletul mi se deșiră în urma lui ca un plovăr care s-a agățat cu un fir de-o aripă:

        ”Tu, Pasăre de fier, ce zbori departe, departe, de tot, ai grijă de fiul meu! Adu-mi-l înapoi sănătos, să-i gătesc ceva gustos, să-l culc în patul pufos! Nu-mi zi de vârstă, înălțime, greutate, hai sictir, copilul e tot copil!”          

     Știu că nu prea am dreptate să fiu supărat, nu am deloc, dar totuși...@#&*##%%!!! Pasăre de fier, de ce ne iei copiii? Hai, ciocu` mic! Noi nu folosim kerosen ca să-i iubim, tu de ce te alimentezi din dragostea părinților, ca să zbori? De fiecare dată când pleci, lași în urmă camere goale, paturi nedesfăcute, șosete aruncate, jucării nemaijucate, tricouri, blugi și haine nemaipurtate și irosite bătăi de inimă. Toamna, când se umple văzduhul de zboruri, rămân pe pământ doar umbre de doruri.

     E mai simplu să dau vina pe Pasărea de fier decât să mă întreb, retoric și ipocrit, ”ce-am făcut, cu ce-am greșit, de ne zboară luceferii acolo unde apune soarele?” Pentru că știu exact ce n-am făcut și unde am greșit: n-am fost uniți și fermi. Câțiva au încercat, dar au fost prea puțini. N-am spus toți, când a fost momentul, ”STOP! Până aici!”. Momentul a trecut. Am lăsat istoria s-o ia prin bălării, până am dat-o de gardul șenghenului, n-am fost în stare să nimerim ditamai poarta. C-așa-i în fotbal. 

     Acum, pentru mulți dintre noi, e deja prea târziu. Regrete, lacrimi în noapte, fotoliul din odaie și-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră...hai, pas săltat și joc de gleznă! Noua generație, are, însă, de ales:

                 check-in pentru o viață,

                  sau,

                 ce chin pentru o viață!

     Chiar dacă, într-un efort disperat, am încerca să facem azi, ceea ce ar fi trebuit să facem ieri, tot nu vom reuși să mai salvăm ceva. Viitorul la care nu ne-am gândit suficient, a devenit astăzi, prezent. Și pentru că nu le-am dat șansa unei vieți normale, civilizate, aproape de mama și tata, e firesc s-o caute în altă parte. Iar noi suntem datori să le sprijinim deciziile, oricare ar fi acestea, fără să comentăm.  

      Altfel, vor fi condamnați să lupte zilnic pentru supraviețuire cu un sistem care-și va bate joc de ei în moduri inimaginabile. Și care va câștiga întotdeauna. Asta, dacă nu cumva, îi va ucide în chinuri, CNP-ul: corupția, nepăsarea, prostia. Sau o combinație a celor trei. 
     Unii zic că, totuși, situația nu e chiar așa de gravă cum o prezintă trădătorii de neam și de țară și dacă nu ți se întâmplă nimic rău, poate să-ți fie bine, iar dacă nu mori cu zile, poți trăi și aici. Sigur că da. Hai, puțin optimism. Puțină încredere. Deja se văd progrese. Va fi bine.

      Sunt convins că și-n Coreea de Nord există cetățeni, care-ți vor spune, cu toată sinceritatea, că micul lor cazan cu smoală e cel mai minunat loc de pe Pământ. Doar că, în fiecare zi, sunt tot mai puțini. Cam ca la noi.

       Pasăre de fier fără suflet, câte suflete ai luat, câte suflete-ai lăsat și pe câte le-ai salvat?...

Noaptea paielor lungi

   

     

Ah, diminețile de vară!...

     Vara îmi place să mă trezesc devreme. Oricum mă trezesc devreme, așa că e mai bine să îmi placă. Mă duc la geam, trag aer în plămâni fără să țin cont de avertizările de pe pachet, pun de cafea și privesc. Cerul perfect senin, luceafărul dimineții și semiluna perfect conturată, natura plină de viață, păsări, zgomote matinale, vegetație, arome naturale și pensionari porniți să-și pună sacoșele la rând, la Lidl. Nu contează canicula. Promoția bate comoția! În acele clipe roz-turcoaz-albastru, simt așa, din inimă, clar, fără nici un dubiu, cât de mult urăsc anotimpul ăsta!

     Mai demult, mă trezeam de cum se crăpa de ziuă, cu oarece entuziasm. Oricât de nasol ar fi mers ziua, seara mergeam la o terasă adâncă, aproape de miezul nopții, în sensul că nu mult după. 

Acum mă trezesc tot când se crapă, cu deosebirea că mi se rupe. Mă trezesc când se crapă de ziuă și peste câteva ore, crăp eu, de somn. 

     Înainte, vara însemna vacanță, anotimpul tuturor posibilităților. Acum, e doar un mult prea lung roast, fără umor. Roast la propriu. Prăjeală la aer încins, fără ulei: airfryer. Foarte la modă electrocasnic, vine pe filiera asta, de alimentație sănătoasă. Interesant și conceptul de alimentație sănătoasă. Pentru că, automat, se naște antiteza, alimentația nesănătoasă. Listele lungi de alimente și preparate care dăunează sănătății. Deși sunt comestibile, aprobate de lege. Dăunează nu pe loc, ci în timp, cândva, nu se știe când. Dacă le consumi constant. Oare cum ar fi primit conceptul ăsta în țările în care se moare de malnutriție? Oare cum e să fii nutriționist în Somalia?! Dar asta e altă discuție. 

    Acum, vara, toată planeta e un fel de airfryer natural. Nici nu trebuie să te mai chinui cu fabricarea acestor reșouri alimentare, doar să îndeși niște aer fierbinte într-un pet . N-ar trebui să ne plângem, asta e lumea în care trăim: unul dintr-o sută vinde aer sau apă la pet iar ceilalți 99 sunt fryerii care se conformează social mediei și consumă, disciplinați, toate bășinile frumos ambalate, reduse cu 20% sau cu 50%, de la 250%. 

     Dacă nu ar fi fost toată treaba asta cu încălzirea globală, cred că aș fi suportat mai ușor căldura. Dacă mass-media ar fi prezentat rubrica meteo fără nici un semn de exclamație, ca pe ceva normal, natural, care așa e de când lumea, industria răcitoarelor, n-ar mai fi vândut atâtea aparate de aer condiționat, congelatoare, evantaie, pălării, șepci, creme protectoare, sacoșe termoizolante, piscine, umbrele de plajă și multe alte prostii.

     Nu zic că încălzirea globală nu există. Nici nu mă refer la cauzele ei. Zic doar că, la umbra ignoranței, ar fi fost mai ușor de suportat căldura. 

     Când eram copil, nu exista caniculă. Vara, soarele ardea, pentru că era vară. Iarna, ningea și îngheța Bahluiul, pentru că era iarnă. Dacă ar fi venit cineva la mine, în mijlocul lunii iulie, să-mi spună că știe ceva ce nu mai știe nimeni, o știre exclusivă, anume că următoarele zile va fi cald, aș fi zis că, ori l-a bătut soarele în cap grav de tot, ori e foarte prost.

     Cum ziceam, când eram copil, vara era în primul rând vacanță, în al doilea rând, concediu și undeva la urmă de tot, era vară. Stăteam afară zi-lumină și o bucată din noapte-lună plină. Imaginile păstrate în amintirile mele optzeciste despre apartamentul părintesc, sunt mai mult din afara blocului, decât dinăuntru. Cartierul era în construcție, socialismul se clădea cu spor. Cheia succesului în parenting era la gâtul copiilor.

     N-aveam nevoie de gadgeturi, de jucării, aveam toate astea în realitate. Arme spațiale cu mai multe țevi, făcute din tuburi de plastic prinse cu scoci între ele, prin care suflam cornete de hârtie. Ne duelam cu ”săbii” făcute din sârma folosită la armarea betonului. Când ploua, fundațiile blocurilor, proaspăt săpate, se umpleau cu apă, formând minilacuri unite prin minicanale navigabile. Din luptători, deveneam armatori: ”împrumutam” cofraje de lemn pentru turnarea betonului, nefolosite, le ungeam bine de tot cu smoală topită pe partea exterioară și porneam cu aceste plute improvizate să explorăm ținuturile lacustre din subsolul viitoarelor locuințe ale oamenilor muncii. O astfel de ambarcațiunea susținea cam vreo doi copchii mediu dezvoltați. Ne ajutam de niște pari lungi - pe șantier găseai absolut orice - să propulsăm cofrajul, cârmeam și la nevoie, le mai cârpeam vreo două la țurloaie, ”piraților” care se plictisiseră s-o facă pe-a gondolierii. E pardonabil și de înțeles, nici un drac de la bloc nu știa, pe atunci, ”O sole mio”.

      Ploile nu dezvoltau numai navigația. Imensele gropi cu apă deveneau, uneori, scenele unui mare și apăsat ”DA”, la o întrebare prezentă în absolut toate chestionarele de evaluare psihologică din România: ”Ați chinuit animale mici în copilărie?” Vorbim despre broaște. 

      Situate între Bahlui și ștrand, șantierele de pe 7 Noiembrie (așa se numea pe atunci strada Sf.Lazăr de astăzi), erau pline de broaște, care, urmând îndemnurile Partidului, s-au deznămolit din mlaștinile străbune și s-au mutat la oraș, la bloc. Pentru batracieni, blocul se considera a fi dat în folosință, în clipa în care avea fundația săpată și inundată. Nu le-am înțeles: se înghesuiau cu zecile într-un spațiu de 15X20 m, în condițiile în care, numai Bahluiul, singur, are vreo 120 km. Nici broaștele n-au dus-o bine în comunism, putem spune. Pentru o experiență totalitaristă completă, am contribuit și noi, copiii de la blocuri, pe post de torționari. Mult înaintea apariției în peisajul ieșean a restaurantelor chinezești. 

     Nu știu cine a fost cu ideea, nu-mi amintesc identitatea acelui mic Mengele, poate că nici nu a fost ideea unui singur individ, ci rezultatul unui efort colectiv, cert e că s-a ajuns la următoarea soluție finală: în groapa cu apă se turna carbid solid. Acesta începea să ”fiarbă”. Neavând încotro, broscărimea ieșea la suprafață, vizibil deranjată. Cei mai curajoși dintre copii prindeau cu mâinile goale bietele creaturi. Pur și simplu le culegeau din apă. Erau de toate mărimile, culorile și formele. Am văzut și câteva exemplare impresionante, medalii de aur la mondiale.

      Tulpinile unor plante de câmp - acțiunea se întâmpla la marginea unui câmp sălbatic - erau goale pe dinăuntru, fiind, practic, paie naturale. Se luau aceste paie foarte subțiri și se introduceau în broască precum cheia în broască, prin singurul orificiu utilizabil în acest scop. Dacă s-ar fi tras la sorți, paiul lung ar fi fost cel pierzător. Paiul scurt era oarecum inutilizabil. Veți vedea de ce.

       Se sufla aer prin pai până când broasca se umfla ca un balonaș. Apoi se înnoda paiul (de asta era bine să fie mai lung) și broasca umflată era eliberată pe luciul apei. De aici începea râsul și panărama, când broasca încerca să se scufunde și nu reușea. La un moment dat, normal că își accepta soarta și plutea, resemnată. Ca să o stimuleze și să o motiveze, drăcărimea, de pe marginea bălții, arunca cu pietre, pământ, sau ce se mai găsea. Speriată, victima, începea din nou, o gimnastică, pe cât de viguroasă, pe atât de inutilă. Se mai produceau și decese. Și printre broaște. Pentru că totuși suntem oameni, nu securiști, le îngropam pe tăpșanul din apropiere. Le puneam și cruce. Niște cruci mici, făcute din bețigașe legate cu iarbă. Țiganii de la celălalt capăt al tăpșanului dădeau foc ierbii uscate, iar soarele cobora încet, prin fum, înroșind pământul din cimitirul broaștelor. Umbrele micilor cruci se lungeau pînă când îmi ajungeau la vârful picioarelor, iar eu mă simțeam ca un Gulliver într-un cimitir liliputan. 

     După vreo zece ani de la despărțirea de universul minunat al copilăriei, am început să fiu urmărit, în vis, de broaște uriașe, cu colți. Știu, așa îmi trebuie. Din fericire, nu s-a ajuns niciodată la pai! Nu știu cât a durat asta, dar așa cum a început, tot așa s-a terminat. 

      Nimeni nu mai știe astăzi și nici nu va bănui vreodată pe ce istorii inimaginabile s-a înălțat una dintre cele mai scumpe zone rezidențiale din Iași. Și nimeni nu se întreabă de ce, în unele nopți de vară, se aude un lacustru cor de orăcăituri, deși nu mai există nici un ochi de apă în zonă. Spre dimineață, încetează. Începe o nouă zi de vară. 

      Ah, diminețile de vară!...

Din nou sunt probleme cu 30 de bănuți

   

 Cu aproximativ 2 luni în urmă m-am decis să recuperez câteva frânturi din trecutul meu. O parte din acesta este înregistrat în format digital pe niște casete. Ca să nu fie simplu, în calea uitării s-a pus o piedică greu de înlăturat: camera video, esențialmente necesară procesului de trecere a imaginilor de pe casete pe hard-disk, s-a stricat. Stricato, i-am zis. Și am dus-o la reparat. La un SRL, nu la vreun amator acasă. Reparatorul mi-a zis că va dura vreo săptămână. După o săptămână și jumătate, l-am sunat, cu oarece speranțe pozitive. Nu-i dăduse de capăt, dar nici nu era totul pierdut. 

     După vreo lună, îmi recita în telefon că dacă nu s-ar fi priceput s-o repare, nu ar fi luat-o.

     După două luni am zis gata, m-am dus să-mi iau stricata înapoi, nemulțumit, resemnat, dar mai ales dezamăgit. Dezamăgit, pentru că, în mintea mea, credeam că mă pricep, cât de cât, la oameni. Dar am uitat esențialul: priceperea asta îți folosește doar dacă trăiești între oameni. În fine. 

      M-am dus la sediul firmei, am luat geanta cu camera aproape așa cum am adus-o, dacă nu mai rău, prilej bun pentru domnul din spatele tejghelei, să tacă. N-a făcut-o. A zis ceva de ”încă un client nemulțumit”, în sensul că eu nu pricep că e normal ce se întîmplă acolo. Ce-i drept, la partea cu nemulțumirea, nu l-am putut contrazice. Lucru confirmat și de foarte multele review-uri de o stea pe care le are stabilimentul respectiv. De ce m-am mai dus acolo dacă am văzut ce reputație proastă are? Din două motive: 1. nici eu nu-s vreun mare dăștept, așa că am citit despre suferințele clienților abia după ce am lăsat aparatul la reparat și 2. nu aveam nici o altă opțiune.

       Faza cea mai tare a venit la final: cu un tupeu incredibil, domnul care mi-a ținut camera două luni (și cred că ar mai fi avut baliverne de îndrugat la telefon pentru încă cel puțin jumătate de an) fără să-i facă nimic bun, mi-a cerut 30 lei! Nu mi-a venit să cred. L-am întrebat pentru ce. Mi-a răspuns că atât face munca lui de diagnoză. Efortul lui, că a desfăcut-o să vadă ce are. La ce nervi aveam, mi-a fost imposibil să plec de acolo și defect și cu banii luați. Nu i-am dat nimic.

       Exact asta reclamau în recenzii și cei câteva zeci de clienți care s-au fript cu firma respectivă: timpul nepermis de lung și lipsa oicărui rezultat. Ai zice că modul ăsta de a trata clienții e faliment sigur. Nu și în România. Fraieri disperați ca mine, încă țin șandramale ca asta, pe linia de plutire. Așa că, dragilor, dacă vreți o idee de afaceri și nu aveți, luați de aici: Operă de manoperă. Vă faceți că munciți și se vor găsi câțiva fraieri care chiar vă vor plăti. Deschideți un fel de hotel -domiciliu forțat ar fi mai potrivit- pentru electrocasnice. Sau pentru ce vreți voi. Luați obiectul, îl puneți pe un raft vreo câteva luni, apoi îl returnați (îl ștergeți de praf, un pic, înainte) și colectați banii pentru tot acest efort. Simplu, eficient.

       Da, aș fi plătit niște bani. Dacă, de la bun început, mi-ar fi spus cât costă s-o desfacă și să vadă ce are. Și dacă ar fi făcut asta pe loc. Cu prezumția de rezolvare a cazului, nu pe sistemul lasă că vedem după aia dacă se poate face ceva. La fel de bine mă puteam duce la o doamnă în etate care vinde pătrunjel pe bordură, lângă piață. Mamaie, ce crezi, se poate repara acest handycam digital? Ce crezi că are? La fel ca meseriașul, dar exact la fel, s-ar fi priceput și dumneai s-o țină două luni și apoi să-mi ceară 30 de lei. Aș fi fost mai câștigat în cazul ăsta, măcar mă alegeam cu ceva verdețuri, cu care, spre deosebire de un aparat inutil, aș fi putut face borș!

      Totuși, așa cum zicea regretatul Gyuri Pascu, azi mă îndoi de decizia luată la nervi. Am cerut păreri de la câțiva oameni. O majoritate a zis că ar fi trebuit să-i dau, cealaltă majoritate a zis invers, că, la cum am fost servit, nu merita. Voi ce ziceți, să trec pe acolo să-i dau ăia 30 de lei? Cred că mă duc.

Hâckărul de la opt

   

   De doișpe ani, de când locuiesc la actuala adresă, nu am avut lacăt la cutia poștală. Cu excepția unei scurte perioade, când am primit cadou, de la un prieten, un lacăt atât de micuț și de finuț, încât ți-era fricuță să bagi cheița în el, de teamă să nu se rupuță. Cum l-am primit așa l-am și prăpădit, scuze prieteni, nu ne mai faceți cadou lacăte, evident, nu le merităm. Nu stau lacătele pe noi. Cred că am fumat și iarba fiarelor în facultate, aia, de deschide orice ferecătură. Cine mai știe...

   Căci nu mare, ci medie ne-a fost mirarea, când ne-am trezit într-o oarecare seară, într-o oarecare doară, că am intrat și noi în rândul lumii: aveam lacăt la cutia poștală. Habemus lacătus! Un lacăt ferm, impasibil ca un soldățel de la palatul Buckingham, străjuind căsuța noastră de mail. Decât lacăt. Cheie, nu. Un lacăt fără cheie, la fel de util ca un soldățel fără pușcă. Toate bune până aici, apreciem gestul, dărnicia, spiritul sărbătorilor. Oamenii sunt lumina. Da, dar lumina e pe factură. Iar factura e în căsuța poștală. Iar mailul de tablă e blocat de un hacker în real reality.Nu tu cheie, nu tu pasword, nimic. Complet nerecunoscători, i-am  umplut frigiderul cu carne (și eram în post!) celui care ne blocase mailul, ca și cum cutia noastră poștală ar fi manufacturată în atelierele cooperativei de producție Yahoomcoop. 

   Deasemenea, nu negăm faptul că există o anumită dinamică a lacătelor de la cutiile poștale, în general. Perfect adevărat, perfect normal. Ce e extraordinar, ieșit din comun, împotriva naturii chiar, la întâmplarea de față, e faptul că, lacătul, în loc să fie și apoi să nu mai fie, inițial n-a fost, după care, a fost, ca-n filmul lui Porumboiu, ”Lăcățel, adjectiv”. Ca să fie foarte clar: lacătele se învechesc foarte repede. Dimineața l-ai cumpărat nou-nouț, seara îl găsești la fier vechi! Niciodată nu se întorc de acolo și mai ales, nu apar din senin. În țara noastră, ăsta e un lucru tare straniu. Te face să te gândești că s-a furat atât de mult, încât s-a dat natura peste cap: acum, când se fură, apar obiecte, nu dispar! Un fel de încălzire globală a climatului de infracționalitate. Inacceptabil!
   Am făcut o excepție, totuși, motivată de faptul că apariția nu a fost completă, lipsind un element-cheie: cheia. Am așteptat câteva zile, cu gândul că poate se rezolvă de la sine. Era păcat să sparg bunătate de chinezărie, nou-nouță. Am mai investigat, am mai întrebat vecinii. Nimic. Înafară de o stranie coincidență.
   Două căsuțe mai la dreapta, observ un lacăt identic. Și la fel de nou. Știam cine stă la acel apartament. Și atunci am văzut, cum se spune, filmul evenimentelor. Am derulat genericul de final pe repede înainte și i-am povestit Stelei ce am dedus că s-a întâmplat. Din nou, am remarcat darul ăsta al ei,de a te face să simți că te ascultă.
   La o zi-două după lansarea teoriei mele, am avut și confirmarea. Întâmplător (sau nu), chiar Stela a avut norocul (sau nu) să meargă în lift cu vecinul al cărui lacăt, identic cu al nostru, îl dăduse în vileag. Uite-așa am aflat și noi ce naiba e vileagul ăsta, de care tot auzim, atunci când citim: cică vine din limba maghiară și înseamnă, pe scurt, adunătură de oameni. Să dai în vileag, înseamnă, într-un sens mai larg, să expui/demaști public ceva sau pe cineva. Revenind.
   Vecinul cu pricina are un obicei. Mai servește un pic, așa, ocazional. Adică bea de rupe. Asta nu-l împiedică să fie, totuși, gospodar. Dacă ”a fi gospodar” ar însemna să pui lacăt la poștă. Ceea ce s-a și întâmplat. N-avem aici spațiu să difuzăm tot filmul, dar vă oferim trailerul:
    S-a hotărât gospodarul nostru, țapăn, să-și pună lacăt la poștă. L-a pus. Însă la cutia mea, nu a lui. A doua zi, s-a dus să vadă cum i-a ieșit lucrarea. Și s-a simțit ca meșterul Manole: ceea ce seara, beat, punea, dimineața, treaz, nu mai găsea. Nu-și mai aducea aminte nici cum arată lacătul, nici ce a făcut, mai exact cu el. Cred că a pus lacăte la juma` de bloc. Ghinionist om. Să tragi numai lacăte necâștigătoare! Dar nu s-a descurajat. A perseverat. Sughița și punea lacăte. ”Hâc!Hâc!Hâc!” , de unde și denumirea de hâckăr. Săracul. L-a părăsit soția. L-a marginalizat societatea. Dar el nu renunțat. Până în ziua în care a reușit. A arătat el, lumii întregi! S-a întors din temnița sa bahică precum contele de Monte Cristo, un om nou, cu un ficat vechi.
  Finalul fericit: Stela l-a întrebat dacă știe ceva despre treaba cu lacătele. Negare. I-a explicat că s-ar putea să fie o coincidență, poate chiar o legătură. Acceptare. Atunci, Stela l-a rugat să încerce cheia de la lacătul lui, poate se potrivește la al nostru. Resemnare și acțiune. Cheia s-a potrivit, omul și-a luat lacătul, Stela și-a luat teancul de felicitări de la furnizorii de utilități, iar eu mi-am luat o sinceră și caldă bere și o spumoasă și rece ”la revedere!”
   Da, le-am inversat ca să mai storc o glumiță, pe final. Mă stărui, poate-poate. Perseverez și eu, ca domnul din poveste.

  
  

Îmi filează o lampă

De mi-ai fi lampă cu ultraviolete,
În subteranul ființei mele, abisal,
Printre dulapurile cu schelete,
Aș cultiva vise frumoase, ilegal,
Doar pentru uzul personal.

Numărul norocos

   Într-o dimineață, am pierdut un număr. Toți trecem prin asta, mai devreme sau mai târziu. Nici măcar nu pot spune că nu mă așteptam. De la început știi că se va întâmpla. Dar, oricât te-ai pregăti pentru clipa asta, când se întâmplă, nu e deloc ușor. Ceva se rupe. În cazul meu, s-a rupt suportul de plastic în partea de jos. Așa mi-am pierdut numărul de la mașină. Numărul de pe față. O săptămână am mers doar cu spatele. Glumesc. La ce mi-ar fi folosit? Din spate, oricum s-ar fi observat că n-am număr!
   Așa că am mers cu partea laterală...
   În seara zilei în care s-a produs tragica dispariție, cu lacrimi negre și vâscoase, de guașă, din trusa de desen a lui fiu-meu, mi-am pictat un număr provizoriu, pe o plăcuță mai veche, peste nunerele roșii. Plănuiam ca, într-un viitor oarecare, mai incert decât un câștig la LOTO, când mă voi simți pregătit psihic și fizic, să mă supun chinurilor birocratice ale refacerii tăbliței regulamentare. Nu anticipam deloc deznodământul acestui episod.
   Deznodământ care, s-a produs după trei zile de la debut, într-o sâmbătă dimineață, pe când parcurgeam cu Stela rutina săptămânală a aprovizionării. E adevărat că nimeni și nimic nu te pregătește pentru pierderea unui număr de înmatriculare, dar cu atât mai puțin pentru regăsirea acestuia!
   S-a întîmplat cînd am intrat în parcarea unuia dintre supermarketurile de pe traseul nostru. Am survolat parcarea la joasă altitudine și mică viteză, în ideea că e suficient de dimineață ca să găsesc un loc liber. Printre diverse lucruri, oameni, stâlpi și cărucioare, observ un tânăr care îmi făcea semne. Sincer, am crezut că mă confundă. Parchez, cobor din mașină și mă îndrept să văd ce dorea domnul cel degrabă vânturător de mâini prin aer. Aud ceva în legătură cu un număr pierdut. Iar?!...am crezut că mi-am pierdut și numărul cel improvizat, chit că îl lipisem și legasem cu simț de răspundere. Într-un fel. Nu era asta. Tânărul văzuse o postare pe facebook, în care un cetățean dădea șfară electronică-n țară cum că a găsit numărul de înmatriculare ”IS-06-ETC” și că l-a agățat pe un stâlp din zona cutare. Persoanele direct interesate sau cei care cunosc persoanele direct interesate, erau așteptate de luni până duminică, 24 h/zi, la stâlpul cu numărul câștigător, pentru a-și ridica premiul.
   Tânărul nostru salvator făcuse școala de șoferi de curând, pe o mașină care avea aceleași trei litere ca ale mașinii nostre, lucru care i-a atras atenția și l-a ajutat să rețină și să identifice mașina mea în clipa când a văzut-o.
   M-am dus destul de neîncrezător la locul indicat și după o scurtă dezamăgire, la o căutare mai atentă, l-am găsit exact unde l-a pus facebookistul de omenie. Ar fi trebuit să las un mare LIKE pe stâlp, în locul numărului, dar n-am avut la mine.
   O întîmplare ciudată, cu final fericit, pe de o parte. Pe de altă parte, gândul că, în mijlocul intimității, al vieții private a fiecăruia dintre noi, cineva a plantat câte un stâlp (al infamiei ?...) public, pe care se poate răstigni oricând, orice, îmi dă fiori.

Cînd luminile s-au stins

Dezastrele naturale au și părți bune. Dacă supraviețuiești, bineînțeles. Ne amintesc că suntem vii. Ne unesc și ne mai taie din orgoliu, amintindu-ne că suntem oameni. Ne arată lucrurile cu adevărat importante în viață: ce iei cu tine și ce lași în urmă cînd fugi din fața unui dezastru...Exemplu:
  Ea: - Și mama? Unde e mama?/ El, pornind mașina: -Nu mai este loc! Trebuie să plecăm acum!/ Ea, cu o lacrimă pe obraz: - Nu putem să renunțăm măcar la o ladă de bere?.../El:-Nu!/Ea:- Nici măcar la una cu sticle goale?...haide, că îți dă mama banii pentru garanție...
Și nu în ultimul rînd, ne lasă un bun subiect de povestit.  

Final de concediu, pe insula Thassos, în Grecia. Ca orice final de eveniment, trebuie marcat cu un spectacol de lumini. Fie lasere, frate, fie focuri de artificii. Așa ne-am obișnuit. Vine revelionul, scenă gratis și lumini, răgete, falseuri și bășini, iar la sfîrșit, poc-bum-poc, foc de artificii. La Cluj, caz particular, artificiile fac Boc-pum-Boc. Vine Paștele, vine moaștele, difuzoare, DJ Mystic, apoi la 12 hitul cu învierea, că le e foame la credincioșii care au postit pe facebook...pardon, care au postat pe...în fine, care au postit și au postat cum au postit, că altfel ce rost mai are să postești ! Lăsați-mă și cu postitul ăsta, că au apărut atîtea bunătățuri de post, că mănînci mai mult ca-n restul anului. C-așa-i postul: pînă nu ești sătul, parcă n-a fost post destul! Apoi, tropa-tropa-penelopa, în jurul bisericuței, și ca să nu pleci ca nesimțitul, ia de aici și un foc sacru de artificii. Mai avem! Festivalul berii: artificii. Alegeri: artificii. Sfănta Parascheva: hai, toată lumea în genunchi și pe coate, să vedem artificiile.
  Și exemplele pot continua. Ideea e că, orice eveniment public, spectacol grețuit, Zilele Metempsihozei, Festivalul Cocalaru de Aur, Ziua României(o zi pe an cînd o pupăm acolo unde, de regulă, o scuipăm), Ziua Muncipiului, a străzii, a blocului, Ziua Nopții,etc, toate astea trebuie încheiate cu un foc de artificii. Dacă nu s-ar da artificii, oamenii n-ar mai pleca pe la casele lor. Ar rămîne așa, privind în gol, spre cer. Așteptînd. Ar muri de foame, așteptînd artificiile. Doar e gratis, nu? Așa cred ei, majoritatea. Votanții PSD, cu alte cuvinte. Ei nu concep că nimic nu e gratis.că  totul se face cu banii boborului, măi. N-ai ce să le faci, dumnealor atît pot, atît prestează. Oamenii ăștia, sunt, de fapt, adevăratul dezastru, un dezastru artificial, provocat și întreținut de 26 ani încoace, care, spre deosebire de cel natural, ne dezbină și ne dezumanizează. Și nu cred că va trece prea curînd, de aceea, singura cale de a-l evita, e tot fuga. Dar haideți, fuga înapoi, la povestea noastră.

   Cum ziceam: finalul concediului nostru, s-a gîndit și el, că ar fi mișto să respecte regula asta, însă nu cu foc de artificii, ci doar cu foc. Foc simplu, de vegetație. Așa că, vineri noapte, spre sîmbătă, am avut concert cu tunete și fulgere.Urma, firesc, încheierea, el grande finale, focul.

Spre dimineață, furtuna, a reușit să aprindă cîteva uscături, pentru că, vorba proverbului, orice uscături are pădurea lor, nu-i așa? Mai ales pe o insulă expusă 100% la un soare puternic, aproape tot anul. Patru puncte de incendiu s-au născut din furtună. Și au pornit să pîrjolească Thassosul precum cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Riders in the sky.
  Noi n-am bănuit nimic. Am crezut că e doar puțin înnourat. Dar, fiind ultima zi de concediu, era absolut obligatoriu de mers la plajă, de făcut ultima baie, de băut ultima bere (ultima bere din locația de vacanță, nu vă speriați), și tot ce se mai poate face în ultima zi de vacanță. bagajele erau undeva, pe la coada listei, nici nu bănuiam ce repede aveau să urce în topul activităților din acea zi!
  La plajă, totul fain, frumos. Cald și bine. Lume, nisip, mare, o gravidă care fumează. Facem o baie, ai mei rîd de mine, mai exact de stilul în care săream în Marea Egee. Doar că, la un moment dat, ne uităm mai lung, unii la alții. Apoi la ceilalți co-plajiatori. Toți eram galbeni. Portocalii. Parcă aveam hepatită. Cerul era și dumnealui cam gălbui. O lumină ciudată venea dinspre mare. Și mai ciudat era faptul că, unui copil care mînca un gyros, i se lipeau pe lipie fulgi de funingine. Care picurau discret, delicat, din văzduh. În jurul nostru se produce o foială. Lumea, încet-încet, începe să se agite, să filmeze, să fotografieze neobișnuitele fenomene. Brusc, ne-am văzut într-un clasic disaster movie, de ăla, americănesc. Nu știam ce se întîmplă, dar sigur nu era ceva bun, era mare și se apropia foarte repede. Vedeam oamenii din jurul meu, totuși continuîndu-și plaja, jocurile, distracția, și mă gîndeam la un Pompei 2. Așa se moare-n cataclism. Nici nu-ți dai seama ce te-a lovit. Iar peste ani, vor veni grupuri de școlari pe plajele din Thassos, să viziteze carbonizații:

 - Vedeți copii, acești oameni nici nu bănuiau ce avea să li se întîmple...uitați-vă la acest copil care mînca, probabil, un gyros. Aceștia de aici, se jucau cu mingea. Aici e o doamnă care, probabil își făcea selfie cu telefonul ăla primitiv, l-ați văzut la Muzeul Satului. De fapt, majoritatea oamenilor de atunci, după cum observați, trăiau aplecați pe telefoane, dar această doamnă e un vestigiu arheologic deosebit, a stîrnit o controversă și o ipoteză șocantă: unii istorici, arheologi, susțin că femeia încerca să-și facă un selfie, la o fracțiune de secundă după ce s-a carbonizat! Voia să apară pe facebook cu noul ei look: pitzi carbonara! Foarte interesant...ei, copii, plecați de acolo! nu e nimic de vazut...nenea ăla se juca cu tantiile alea două...în fine, obiceiuri barbare! Ce ziceam? A, studiile arată că erau și foarte mulți români, pe plajă, cînd s-a produs nenorocirea.
- Doamna profesoară, dar după ce vă dați seama că sunt români?
-Foarte simplu dragul meu. După 2 elemente: 1.au lîngă șezlong băuturi alcoolice pitite în gentuțe frigorifice și 2. după gestul de a-și freca burta cu mîna.

Ca să rescriem istoria, am tăiat-o urgent la mașină. Odată ajunși la șosea, am constatat, stupefiați, că se mai vedea doar puțin cer albastru, undeva, deasupra unui fum dens. Clar, incendiu. În Potos ne-am oprit să cumpărăm ulei de măsline. Le-am lăsat pe Stela și Gabi la cumpărături și am fugit cu Toma să surprindem în imagini fumul impresionant care întuneca un munte din apropiere, munte, pe care se afla și localitatea Theologos, capitala culturală a Thassosului. Unde, cu o zi sau două înainte, ne delectasem cu miel la rotisor. Mi-am amintit de viespile carnivore care ne-au deranjat la masă și de fumigena improvizată într-o cutie de ness, pe care ți-o aducea la masă ca să le alunge. Fără prea mult spor. Poate exagerez un pic, dar acum ce ziceți de fumul ăsta, bitches?!
 Am ajuns în Limenaria, unde eram cazați. La o cafenea, vînzătoarea ne-a dat primele informații concrete. Patru puncte de incendiu, localități evacuate, plaje distruse, transportul cu feribotul, afectat.
  Au început să apară și vreo 2 elicoptere cu niște găletușe cu apă. Ca și cum ai încerca să stingi un foc de tabără cu 2 degetare de apă. Cu toate astea, pericolul părea departe și fără nici o legătură directă cu noi. Seara, însă...
  După amiază am mîncat bine, am băut, ne-am odihnit...apoi am început să ne dușuim si să ne ferchezuim pentru ultima seară de promenadă. Gabi avea camera chiar lîngă a noastră și terasa la fel. La un moment dat, mă cheamă să-mi arate ceva în zare, ceva ce i se părea ei că ar fi foc. M-am dus pe terasa ei, care oferea un unghi ceva mai larg asupra munților fumegători. Nu mi s-a părut relevant ceea ce văzuse dînsa. Părea mai degrabă un bec de iluminat public, cu lumină portocalie. După 2 minute, a devenit relevant. O pălălaie roșiatică încadra unul dintre munții din zare, dar nu se vedeau încă flăcările, ci doar reflexia lor, pe cerul nopții. După alte 2 minute au apăru și flăcările. Apoi si pe creasta muntelui de lîngă. Incendiul se extindea...ca focul! Nu puteam să apreciez cam în cît timp ar fi ajuns la noi, dar nici nu țineam cu tot dinadinsul să aflu asta prin metoda observației directe.
 M-am întors în camera noastră. Stela, proaspăt ieșită de la duș, cu prosopul pe cap, tocmai îi povestea soră-sii ce fain ne vom distra noi la terasă în acea seară, ce lucumades vom savura la cofetărie...I-am șoptit printre dinți ”fă bagajele”. La întrebarea gravă, din ochii ei, i-am confirmat, șoptit, ca să nu audă Toma: ”vine focul”. Acum o secundă era o Stela, acum era alta. Am început să împachetăm. Gabi, la ea în cameră, noi, la noi. Bagajele, vraiște. Mai aveam și lucrurile cumpărate în timpul vacanței, lucruri care nu-și aveau locul lor, trebuiau și alea împinsobăgate pe undeva.
 

În mijlocul acestei agitații, pe acest început de panică, s-a întrerupt curentul. Pe toată insula. Beznă totală! Bineînțeles că ne-am oprit. Doua secunde n-am știut ce să facem. Ca să fie totul și mai sinistru, pe finalul celei de-a 2-a secunde de liniște și beznă, au început să bată clopotele. Toma o tot ruga ceva pe maică-sa. Stela, panicată, iritată, de pe sub bagaje, ”ce-i Toma?”. ”Mama, atît te rog: oprește-te numai o clipă și dă-mi o îmbrățișare”...

 Am făcut bagajele la lumina telefonului, care, se descărca: 17%, 14%, ...5%...gata bagajele!
Gabi a terminat și ea, am început să cărăm la portbagaj. În parcarea pensiunii, în beznă, un alt turist român își încărca telefonul la bateria mașinii. Făcuseră și ei bagajele și erau gata de plecare. Dînsul fusesese și la poliție, discutase și cu gazda noastră, toți l-au asigurat că incendiul e departe, în munți, și că nu e nici o problemă. ”Exact ca pe Titanic”, a completat Stela. Ne-am dus și noi să vorbim cu gazda. Deși încerca să ne liniștească, se vedea că nici dînsa nu era ok. Aștepta, a doua zi, un grup de turiști turci, care ar fi ocupat toată pensiunea. Încă îi mai aștepta.
 Focul era, într-adevăr, departe, dacă luai în considerare drumul cu mașina pînă acolo/ Problema e că focul nu vine cu mașina, pe șosea. Iar pădure aveam pînă lîngă pensiune. Dacă ar fi bătut vîntul înspre noi, ar fi fost mari șanse să facem o baie nocturnă, în mare. Da, dar ce te faci cu fumul?
 În stare de alertă, ne-am dus, totuși la promenadă. Prea așteptăm concediul ăsta un an întreg, ca să-l ratăm, din ce cauză? Un cataclism natural? Un pîrlit de incendiu insular? Nu există așa ceva.
  Am fost în Potos să punem benzină. Printre mașinile acoperite de funingine, un copil, singur, se juca cu ceva, pe o băncuță, lîngă benzinărie. Avea pe față o mască de protecție, care-i ferea nasul și gura.

 Apoi, am încercat să dormim. După ce am terminat toate încercările, pe la 4,30 ne-am pornit spre feribot. Pe drum, mi-am luat-o de la Toma, de mi-a ajuns. Avea dreptate, în felul lui: eu tot opream să fac poze. Drumul, ocolind munții, ne dezvăluia din cînd în cînd, tablouri infernale ale incendiului. Aveam impresia că, în munți, se căscau guri de foc spre iad. Uneori, iadul ăsta era cam aproape de noi.                                                                              Dar era fascinant să vezi, pe viu, atît de aproape, un monstru atît de spectaculos! Strada era pustie, orășelele tranzitate erau și ele pustii, aveam senzația că suntem ultimii supraviețuitori ai acestui Fire Park.     Abia așteptam să ajungem la feribot, deoarece auzisem că s-ar putea să nu circule. Ne temeam să nu înceapă pe insulă o panică din aceea, gen Războiul Lumilor. Cu oameni care se agață de marginile feribotului, cuprinși de flăcări. Care se împing în apă. Mașini tamponîndu-se. Silicoane explodînd. Haos.
  Am ajuns la feribot, pustiu. Am traversat, cred, nici 20 de mașini. Priveam de pe feribot, în zare, Insula de Foc, cum rămîne în urmă, cu secretele ei teribile din interiorul munților. Soarele răsărise, era o lumină superbă, aveam senzația că răzbisem din iad în paradis. Numai muzica, pe fundal, mai lipsea! Clar, final hollywoodian ! Însă...

  Așa cum îi stă bine unui thriller, pe final, după ce totul s-a liniștit, vine o ultimă fază.
Trecusem de București, nu ajunsesem la Buzău, cînd, am auzit la radio o știre care ne-a făcut să tresărim ca arși: pe autostrada București-Pitești, coloanele de mașini blocate în trafic măsoara 35 KM, circulația fiind întreruptă datorită unui incendiu de vegetație!

THE END

P.S.
În toată nebunia din seara aia, cînd amfăcut bagajele pe întuneric, cu flăcări roșii pe cer, m-am oprit o clipă să văd ce face Stela. Ce credeți că făcea? Spăla o tigaie. Care nici măcar nu era a noastră, ci a gazdei! ”Lasă naibii, tigaia aia, poftim, țara arde și tu speli tigăi!”. Exact ca în filmul cu familia Simpson, cînd le ardea casa, ei nu știau cum să fugă mai repede, dar Marge, a văzut în ghivetă o farfurie murdară și s-a oprit să o spele.
 De atunci, eu spăl tigăi. Din cauza proverbului ales total neinspirat, care lăsa, cumva, să se insinueze o analogie între persoana concretă, a Stelei și noțiunea abstractă, de babă.

I love you, Romania! Hello, Budapest!

Ce e România?
”Țara mea de glorii, țara mea de dor?” Pentru nea Mișu așa o fi.
 Ca idee personală, România e fix ceea ce vrem noi să fie. E ceea ce facem noi, clipă de clipă. Dacă ne concentrăm doar pe ceea ce e rău, doar pe politică și politicieni, pe pseudo-jurnaliști, pe corupți, pe maneliști și interlopi, asta e România. Pierdem clipe frumoase în favoarea celor otrăvite.
 Aduceți-vă aminte că ați trăit și altfel,cînd momentele faine contau mai mult decît cele așa-zis ”românești de rele”. România poate fi și atunci cînd stai cu părinții la masă și tata scoate un pahar de vin, cînd te întîlnești cu prietenii, cînd îți cumperi un Xbox, cînd primești likeuri pe facebook de la cine nu te aștepți, cînd mergi în străinătate în concediu (da, asta e  tot România, pleci doar ca să te întorci, iar poveștile din călătorie nu le spui celor de acasă?...) și așa mai departe.
   Nu am cerut să mă nasc în România. Nu am absolut nici un merit/nici o vină să fiu român. Dar, asta e! Și dacă tot s-a întîmplat această fatalitate, tot ce-mi rămâne de făcut e să scot ce e mai bun din această realitate. În țară străină ești străin toată viața, oricît de bun ai fi. Haideți, nu săriți acum cu alde Iohannis sau Arafat pe mine, ce vreți, sunt și excepții, am întîlnit și străini fericiți. Că doar n-om ajunge cu toții președinți sau miniștrii în țările în care, să zicem, vom emigra, da?...
  La urma urmei, nu cred că vreunul dintre cei care înjură România și pe români cît e ziua de lungă, nu se enervează atunci cînd, solistul vreunei trupe străine sosite la București, răcnește în deschiderea concertului ”Helău, Budapest!”.
 Am trăit multe clipe foarte faine în țara asta, recunosc. Și încă mi se mai întîmplă. Pe acestea am să mă străduiesc să mă concentrez mai mult de azi înainte. Și am să încep cu un moment făinuț de drăguț, de la mare, de anul trecut, în articolul următor, intitulat, extrem de inspirat sau nu, ”Parfum de Anonimul”.
  Hai, România!

Charlie

Oare ce mai faci, tu, Charlie?

     Într-o oarecare după-amiază, anul acesta, la mare, stăteam liniștit pe plajă, port al gîndurilor mele, privind cum dispar în zare, după orizont, catargele clipelor fără de întoarcere ale vacanței de vară. Frumos, nu? V-am spart un pic. Stela și Toma se bălăceau fericiți-uitați-vă la ei!-în apa caldă a sfîrșitului de august.

Concediu. Litoral. Apus de soare la mare. Cer senin. Într-un cuvînt, naufragiu. Unul dintre momentele alea pe care ți le dorești să țină o veșnicie.
  Și slavă Domnului, nu țin. Mereu se întîmplă ceva.
   Ca un băiat simțit ce sunt, am simțit la un moment dat că îmi umblă, pe la spate, cineva pe cearceaf. Cine credeți  că ar fi putut fi? Cine ar fi dorit să vină lîngă mine, pe plajă, pentru a se freca de picioarele mele? Pentru a-mi mînca din palmă? Pentru a-i mîngîia blănița? Pentru a mă linge drăgăstos? Ia ghici. Știu că vă gîndiți cu toții la Mădălina Ghenea. Nu. Sophia Vergara? Nici. Fete de Miami Beach, nu vin ele la Saturn, pentru-o bere și doi mici...        

Fetelor, vă fac cadou o blăniță! V-o dau cu tot cu cățel!

 

    Văd o umbră, imediat apare și posesorul ei, un cățel Bond. Vagabond. Foarte familiar, s-a învîrtit pe lîngă mine, a mai aranjat un pic obiectele noastre de plajă, s-a mai înfipt oleacă în plasa în care se afla echipamentul de scufundare al lui Toma, a mai tras de tricourile ce zăceau împăturite la capul cearceafului, după care, s-a făcut covrig, fix în mijlocul acelui mic spațiu textil amenajat de familia Ciobotenco la malul Mării Negre, cu un tupeu de parcă ar fi fost cel puțin Putin în peninsula Crimeea.
  N-am știut ce să fac. M-am uitat la el indignat, cu o privire de genul ”Alo, dar ce-i aici, sat fără...pardon, cearceaf fără cîini?”. Mi-a întors sictirit privirea: ”Not anymore”. Prin urmare, cel mai inteligent lucru care mi-a venit atunci, în minte, să-l fac, a fost să întind stîngaci, mîna, să-l mîngîi timid și să rostesc în șoaptă, ca să nu-l deranjez, cuvintele magice: ”Cuțu-cuțu”. A ridicat o sprînceană la modul ”Lasă că știu eu, asta le zici tuturor cîinilor la prima întîlnire”. Bun pînă aici.

      Nu că nu-mi plac cîinii. Nu mai redeschid discuția. Dar nu știu cum să comunic cu cineva care are un cu totul alt sistem de valori. Alte obiceiuri. Cu cineva care își linge testicolele în public și nu are nici o problemă cu asta, ba chiar este considerat adorabil. Se spune că maximum de inteligență la care ajunge un cîine este undeva, la nivelul unui copil de 2 ani. Nu ni se spune despre ce copil e vorba. Că dacă e Mozart e una, dacă e Dan Șova, e alta. Oricum, nici la capitolul ”copii” nu mă descurc cine știe ce. Nu-mi place să mă strîmb și să repet ca un retardat o întrebare de genul ”Cine e o prințesă? cine e o prințesă? tu ești o prințesă? Prințesă mică și scumpă!...” și apoi să-i agresez obrăjorii. De asta sunt mulți oameni tîmpiți cînd ajung la maturitate. Influențe din copilărie.

Apropo, cam la două minute după ce vagabondul cu aer de Charlie Chaplin s-a instalat pe cearceaf ... tolerîndu-mi prezența, au apărut copii. Copii turiștilor. Așa-s turiștii români, cînd nu fac turism, fac copii, cînd fac turism, fac copii. F*ck și ei ce pot, asta e, dacă nu-s bani de altă distracție...așa că mă împresoară copii: ”-Nenea, e cățelul dumneavoastră? Ce drăguț e! Putem să ne jucăm cu el? ”. ”Să ne jucăm cu el” înseamnă, pentru copii, altceva decît mîngîierea ușoară, sau fluturatul unui băț pe sub năsucul lui umed. Nu. Copii au un fel drăgălașo-brutal de a se juca cu păpușile. Ați observat că acestea ajung repede bucăți, aproape imediat după ce au fost extrase, cu un strigăt de fericire, din cutia de cadou? Strigătul de fericire se transformă după 5 minute în urlet de supărare ”Taaaati, s-a stlicaaat...lepală! LEPALĂĂĂ!!!”.
Cam așa s-au jucat și copii de pe plajă cu Charlie. Spre disperarea cățelului. Care i-a suportat o bucată, i-a înțeles el cît i-a înțeles, pînă cînd s-a săturat și a decis că nu mai vrea copii. S-a refugiat înapoi pe cearceaful nostru.
  Între timp, au ieșit din spuma mării Stela și Toma. Cu reală simpatie pentru vagabondul blănos, Stela mi-a recomandat să scap cît mai repede de acel depozit ambulant de purici. Drept pentru care, i-am comunicat lui Charlie că sunt însurat și că asta va fi un impediment serios în calea relației noastre. Am crezut că va suferi ca un cîine, dar nu s-a sinchisit. Cred că, în sinea lui, nici el nu-și dorea mai mult decît un partaj rapid, în urma căruia, lui, să-i rămînă cearceaful. Restul lucrurilor puteam să le păstrez. Nu mi-a convenit atitudinea asta. Eu aveam o hotărîre judecătorească definitivă din partea familiei, în baza căreia am trecut la evacuare silită. Adicătelea, marș de pe cearșaf! Am încercat să iau cățălul în brațe, l-am luat, s-a speriat și mi-a capsat un pic mîna, cu colții. L-am scăpat cam de la un metru. A schelălăit, mi-a aruncat o privire ucigătoare și s-a îndepărtat un pic, șchiopătînd ușor. Toți ochii de pe litoralul din Saturn s-au întors, acuzatori spre subsemnatul . Bubicooo!...O duduie formal-hippioată-intelectual-protestatară, ivită de nicăieri, practic întrupată din acea situație de criză,  i-a masat un pic lăbuța, împroșcîndu-mă cu acuze voalate, dar cu zîmbetul pe buze. Cred că dacă ar fi avut cu cine, măcar încă una ca ea, ar fi ieșit pe loc în stradă, chiar acolo, pe plajă. Ce m-ar mai fi pichetat un pic! Tare și-ar mai fi confecționat niște pancarte folosind bețele de la vata de zahăr și cartoanele de la pachetele de țigări : ”Stop fracturării labelor!”, ”Jos labele de pe lăbuțe!”, ”Nu mai stați degeaba, Puneți mîna, salvați laba!”.
Uite-așa, s-a dus naibii liniștea mea, devorat de remușcări, ca un naufragiat de canibali.
   M-am așezat trist pe cearceaful pustiu, port al gîndurilor mele, privindu-mi corăbiile cum se scufundă. În acel moment, nici măcar Mădă Ghenea sau Sofica Vergara,oricît ar fi încercat, nu m-ar fi putut binedispune.
Dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut, măcar, să încerce!

Stați liniștiți. Charlie e bine. L-am văzut a doua zi plimbîndu-se cu fratele lui mai mare, presupun, semănau foarte bine. M-a durut un pic pentru că s-a făcut că nu mă cunoaște, deși sunt sigur că m-a văzut. A mai căzut un mit: ”Cu bucata mea de pîine/Am hrănit un om și-un cîine/Cîinele, mă recunoaște/Omul nu mă mai cunoaște.” Prostii! Societatea a decăzut atît de tare, încît pînă și cîinii s-au umanizat.

 În fine, așa sunt relațiile astea care se înfiripă vara, în vacanță, la mare. Trecătoare. Cum se spune, un cîine de-o vară.

                                           

Toma, agresat de țigani pentru două ștrudele

   Zilele trecute, mă sună Toma: ”Tata, azi am avut cea mai tare zi! Am mers cu mașina poliției!”. Am crezut că au avut la școală una dintre acțiunile alea în care un polițist sau un pompier le vorbește copiilor despre cinste, despre pericolul jocului cu focul, despre cum să supraviețuiască traversînd strada printre șoferii dobitoci și retarzi ai zilelor noastre, chestii de genul ăsta. Cu ocazia acestor lecții deschise, copii vizitează vehiculele din dotare ale instituției respective, mai dau o tură cu ele, cam pe aici m-a dus gîndul. Ceva legat de școală plus Poliție. Ba chiar l-am luat și la mișto, puțin, l-am întrebat pentru ce l-au luat, ce a făcut. Nici o clipă nu mi-am imaginat ce se întîmplase, de fapt. Undeva, în subconștient, am remarcat, totuși, în vocea lui, o ușoară gîfîială, o emoție, o uscăciune a gîtului. ”Nu tata, noi urmăream niște hoți! I-am ajutat pe polițiști să prindă niște infractori adevărați! Am mers cu viteză, așa, ca-n filme! Și i-am prins”. Stați puțin: fiul meu, de 11 ani, în mașina poliției, gonind cu viteză după niște infractori adevărați?! Eram la serviciu, normal. M-am așezat, decorul a dispărut din jurul meu. Eram doar eu și vocea lui, încă de copil, din telefon, povestindu-mi dezlînat, ce se întîmplase.
    Seara, după ce am ajuns acasă, am constatat că nu-mi povestise chiar toate detaliile. Poate a uitat, poate a încercat să mă menajeze, știind cîte griji îmi fac de obicei și cît de tare mă supără lucrurile de acest gen. De la Stela am mai aflat cîteva detalii destul de importante.
    Copilul a cumpărat două ștrudele de la chioșcul din școală. Unul pentru el și unul pentru mama lui, pentru că  Stela obișnuiește să mai glumească cu el atunci cînd îl vede mîncînd cu poftă. Odată i-a spus că vrea și ea un ștrudel de la el, de la școală. Tomiță s-a gîndit să-i facă o surpriză. Mi-a povestit la telefon cum doamna de la chioșc i-a împachetat cele două produse de patiserie și cum i le-a dat într-o pungă cu nod. Pentru a nu strivi marfa, Toma nu a pus punga în ghiozdan, ci a ținut-o în mînă, pe drumul spre casă. Aceste amănunte aveau rostul lor în povestire, aveam să înțeleg imediat. Ajuns în fața marketului Billa, a rămas în mînă doar cu nodul. Un țigan, cam de 5-6 ani s-a repezit la el, i-a smuls punga din mînă și a rupt-o la fugă. În loc să-și vadă de treabă, ignorînd faptul că trăim în România și că nu e corect să prigonim țiganii, ci trebuie să-i iubim cu resemnare și să le plătim ajutoare sociale, Toma a fugit după el. Văzîndu-se discriminat, romul a aruncat punga cu ștrudele sub o mașină și a dispărut după colțul Billei. Intolerantul Toma s-a băgat sub mașină și și-a recuperat ștrudelele, mai ales cel pentru mama. Dar hoțul rom s-a reîntors cu întăriri, un țigănoi ceva mai mare, cam de vreo 8-9 ani, din cîte am înțeles. Majoritarul Toma s-a trezit în minoritate. Minoritățile majoritare au început să-l tragă de ghiozdan, să-l îmbrîncească. Acum nu mai voiau doar ștrudele, i-au cerut și bani. Toma a început să țipe la ei.

    Mai are rost să vă spun că nu a intervenit nimeni?... Un copil era agresat într-un loc public, aglomerat, la o oră de vîrf și nimeni nu a zis nici măcar psst. Bă, boilor și vacilor! Jignesc boii și vacile, scuze. Dacă era, în locul lui, unul dintre copii sau nepoții voștri? De asta suntem cine suntem, niște lași, niște proști, niște egoiști! Mor oameni pe stradă - îi lăsăm să putrezească acolo, copii sunt bătuți, drogați, violați, stăpînii își lasă cîinii să se cace fix în mijlocul străzii, și ne facem că nu vedem porcăriile de lîngă noi, fie mai mici, fie mai mari. Fie că unii aruncă chiștoace, fie că alții fură sau dau în cap, totul se petrece sub privirile indiferente ale unor oameni care, altfel, au pretenția să trăiască într-o țară civilizată! Românașul gîndește exact ca prostul ăla de Ponta, e reprezentativă faza în care michimausul ăla, bun-de-nimic, ne explica că nu e treaba guvernului să creeze locuri de muncă. Așa gîndiți toți ponții din țara asta: nu mă implic că mă complic, nu mă afectează-nu mă interesează, nu e treaba mea. Bă pontule, ba e fix treaba ta, ba te afectează de nu te vezi, cretinule! Cum explicați că trăim atît de rău încît plîngem după ăla pe care tot noi l-am împușcat?! Și tot din lașitate și prostie l-am împușcat, nu mai spuneți că a fost necesar fiindcă altfel mureau mai mulți oameni. Prostii! Cum explicați că aceeași și aceeași politicieni ne fură cu zîmbetul pe buze de 25 de ani și noi îi tolerăm, ba chiar îi votăm?! Cum explicați Radu Mazăre?!! Cum explicați Dan Diaconescu?!? Cum explicați că suntem țiganii Europei?! Cum explicați că interlopii conduc țara pe ritm de manele lipind bani pe fruntea președintelui jucător?! Explicați toate astea unui copil de 11 ani. Și apoi aveți pretenția să fie corect, civilizat, să nu plece din țară și să fie patriot. Haideți să recunoaștem: mioriță laie, laie bucălaie, ciobănașul tău, n-are deloc...testicole. Rimă albă despre zile negre.

 Înapoi la pățania Tomii.
     Încălcînd grav tot ce poate să însemne political correctness pe lumea asta, dar ținînd cu îndîrjire de ștrudele, Toma s-a descărcat, țipînd la ei să se ducă în canalele din care au ieșit, că nimic nu fac, la școală nu merg, nu se spală, put și sînt niște hoți jegoși. Cam asta le-a zis copilul, așa, de la obraz. N-au fost foarte afectați, din cîte mi-a descris Toma.
 Acestea fiind zise, băiatul meu reușește să-i fenteze pe borîtani, fuge și vede un polițist. Copilul, tot copil. S-a gîndit că e normal și firesc, ba chiar obligatoriu să se adreseze organului de resort. Polițistul -aici nimic de zis, jos cașcheta!- îl liniștește și apoi îi propune să meargă împreună, cu mașina, să-i prindă. Urmează partea care i-a plăcut lui Tomiță: cursa cu viteză maximă într-o mașină de poliție! Mai tare ca orice joc video.
 Vînătoarea a avut succes: unul dintre canaliști e capturat undeva, într-un parc, în spatele marketului. Chiar cel mic, cel care smulsese punga din mîna lui Toma. Îndrăznesc să presupun că respectivul sectorist știa unde să-i găsească. Bănuiesc că, datorită jobului, știe cam totul despre aurolacii care-și fac veacul în fața Billei furînd și cerșind. Fauna de pe lîngă supermarket, o cunoașteți cu toții.
  Am prins hoțul. Cum îl preparăm? Simțind brațul ferm al legii la gîtul său, viitorul deținut de drept comun, a începu să răcnească ”Nu mă bate! nu mă bate!”. Polițistul s-a făcut că pasează această decizie lui Toma, l-a întrebat dacă să-l bată sau nu. Tomiță a luat lucrurile în serios și n-a putut întoarce degetul mare în jos. L-a grațiat pe viitorul parlamentar, cu condiția ca acesta să-și ceară scuze, ceea ce maimuțul a mimat pe loc. Și-a cerut niște scuze de o sinceritate absolută. Polițistul l-a amenințat pe viitorul primar (sau deținut de drept comun), că, dacă se mai leagă de ”nepotul” său (sau ”finul” său, ceva pe aici), acesta fiind, desigur, Toma, va avea de face cu el. Apoi i-a dat ”nepoțelului” un nr de telefon și un nume: Tibi. Nea Tibi, mulțumim! Noroc cu matale.
  Mi-a mai povestit Tomiță cum, după ce s-au mai liniștit lucrurile, și-a făcut și cîteva relații noi printre copii care s-au strîns gură-cască în parc cu ocazia acțiunii mixte copil-poliție. Le-a împărtășit copiilor din experiența lui de viață, bașca nr. de telefon al lui nea Tibi și niște sfaturi, așa, ca un om trecut prin multe.
   Cînd a venit de la serviciu, Stela l-a găsit în bucătărie, la masă, mîncînd un nenorocit de ștrudel. Ștrudel am cumpărat, ștrudel mănînc, România mamii lor!
  Văzînd în ce hal arătau ștrudelele, Stela n-a vrut să se atingă de al ei. Dar auzind grozava poveste a acestuia, prin cîte a trebuit să treacă și cu cîtă îndîrjire a fost apărat, l-a mîncat. De ce să nu-l mănînce?
Într-un fel trist și anormal, Stela, mîncînd acea prăjitură chinuită, a sărbătorit ceva.
   Fiul ei i-a cumpărat un ștrudel. Și a trecut proba de supraviețuire în România anului 2014, dovedind că e în stare să ajungă cu el, aproape întreg, acasă!
 

Ieri, după-amiază, Dumnezeu picta.