Visul meu

 

     Visul meu este, ca, într-o zi oarecare, într-o marți, poate într-o miercuri, dar sigur într-o luni, fără nici un preambul, fără nici o pregătire prealabilă, să-mi administrez o supradoză de viață. Însemnând să plec la mare în mijlocul zilei de lucru. Pur și simplu să mă ridic de la birou, să ies din clădire, să mă duc în parcare, să pornesc mașina și să las totul în urmă. Să-mi rămână destinul cu gura căscată.

     Să mă ridic precum Gulliver, să rup toate legăturile, toate lanțurile și frânghiile cu care oamenii mici m-au țintuit la pământ și m-au făcut să cred că aceste lanțuri și frânghii sunt reale și că nu se pot rupe. Nu sunt reale, sunt doar în mintea mea, în poveștile pe care le ticluiesc despre altcineva, crezînd că sunt despre mine. Să mă eliberez de toate fricile, care, în capul meu, au menirea și puterea de a-mi ține viața în loc. Și să mă duc lelea, să mă tot duc. Să mă bucur de aer, de cer, de nori. Să râd în ploaie, să admir curcubeul, să mă joc cu timpul care, în sfârșit, e de plastilină. Să fiu liber. Măcar să am iluzia că sunt liber. Să profit de faptul că m-am născut și că încă sunt viu! Nu să fiu pedepsit pentru asta.

         Nu știu cum se va sfârși supradoza asta, nu știu ce e la capătul celălalt, dar tocmai asta e ideea. Ăsta e visul. Capătul, ieșirea din vis, probabil că dă undeva, în spatele unei realități infecte. Un depozit de iluzii goale, ceva. N-are importanță. Sfârșitul e același peste tot, pentru toată lumea. Până atunci, regulile mele, le fac eu.

       Am să mă opresc pe drum într-un loc cu 5 stele pe Tripadvisor, am să mănânc și am să beau ceva bun, iar la final le voi da o stea și un review atât de rău și de convingător, încât însuși patronul restaurantului îmi va da like, share și subscribe. Pentru echilibru, voi da 5 stele tuturor bombelor, infecțiilor și bodegilor. Asta, în amintirea vremurilor în care mă gândeam să-mi deschid o cârciumă la răscruce de drumuri și să-i pun numele ”La 3 stele Mișelim”. Nu știu dacă există verbul ”a mișeli”, dar trebuia inventat.

       Voi fotografia tot ceea ce mi se pare că ar merita fotografiat. Pentru că, pe internet, cele mai apreciate sunt pozele cu pisici, voi posta tot ce înseamnă road-kill între Iași și Constanța. Pisici călcate de mașini, mai exact. Nu ca o obsesie sado-morbidă, ci mai degrabă ca un demers pentru conștientizarea participanților la trafic. Sanchi. Avem multe cuvinte după care ne putem ascunde. Ne ajută corectitudinea politică, care își închipuie că, dacă un căcat e învelit în foiță de aur, nu mai e căcat.

     Voi asculta muzica din playlistul personal în care am adunat atât de multe piese extraordinare, încât le-am uitat. Apropo de uitat, să nu uit: voi lua toate amenzile de circulație posibile. Cel puțin, voi încerca. Voi inscripționa mașina pe laterale, cu litere mari, verde-fosforescent: M#ie rovinietă!”, ”M#ie ITP!”, ”M#ie Radar!”, ”M#ie asigurare!”. Pe capota din față, cu galben-fosforescent pe fond negru, mare de tot: ”!AIȚILOP IE#M”.

      N-am să plec singur, vom fi patru în mașină: eu, cel din prezent, eu-copil, eu-adolescent și eu, cel din viitor. Îi iau cu mine în nebunia asta, pentru că sunt singurul dintre toți patru care mai are un vis. Ceilalți, au avut și ei, visurile lor, nu mai țin minte care, însă visul meu e singura ocazie cu care ne putem reîntâlni, pentru a face pace, pentru a ierta și a fi iertat. I-am urât toată viața, m-au urât la rândul lor și s-au urât între ei. Nu știu dacă cel din viitor are toleranță la sinele nostru comun, deocamdată doarme. Spre deosebire de ceilalți, el depinde de toanele mele, pentru că nu e o persoană reală,  e mai mult o presupunere, am zis să fie, just in case. Dacă mă trezesc.

     Odată ajunși la mare, ne vom lua câteva beri și vom merge pe plajă. Vom bea, vom fuma, vom râde, vom privi marea, pescărușii și norii. Vom privi furnicile cărând un sâmbure de piersică și oamenii cărând imense frustrări, nefericiri și singurătăți, prizonieri în propriile narațiuni, torturați de propriile prejudecăți, condamnați la viață silnică, pentru crima de a se fi născut și de a fi diferiți. Oribil!

      Apoi vom intra în apă și ne vom arunca în valuri, soarele va apune, luminile se vor aprinde de-a lungul malurilor, pînă în depărtări. Vocile ni se vor estompa, acoperite de zgomotul valurilor. Noaptea, valurile se aud mai tare, ați observat?  Ultima umbră de pe plaja pustie, eu-cel din viitor, se va ridica de pe nisip și va pleca, pășind desculț pe poteca lunii pline, fără țintă, până când va dispare în întuneric, pe muzica lui Justin Hurwitz, din ”Babylon”. Oare el, ce vis va avea, dacă va mai visa?