Ce mă enervează (partea II)

    

      Mă revoltă parcatul pe locuri rezervate persoanelor cu dizabilități! Prostia și nesimțirea nu sunt dizabilități.

 

      În egală măsură mă revoltă parcatul pe locurile rezervate mașinilor electrice. Pe locuri rezervate, punct. Nu mă interesează pentru cine sau pentru ce sunt rezervate acele locuri. 

        Dacă macacii ar fi capabili să conducă mașini, iar noi, ca oameni ce suntem (unii), le-am rezerva locuri speciale de parcare, ca să-i protejăm și să-i încurajăm, m-ar enerva să văd o specie de maimuță inferioară macacului, cocalarul, de exemplu, satisfăcându-și nevoile de parcare, fără nici o jenă, pe locul speciei protejate. I-aș pune pe mașină un macac flămând, mahmur și superexcitat. Dacă tot vrea să vadă cum e să fii persoană cu dizabilități...macac pe mașina lui! 

        Distinși stimați, dacă noi, ca societate, ne-am adunat și am vorbit să facem niște locuri de parcare speciale, din niște motive superîntemeiate, care se înțeleg de la sine și am stabilit că nu avem ce căuta să parcăm acolo și am fost de acord cu toții că așa e bine și corect, de ce mama dracului, vine câte unu și face ceva pe noi toți (se pișă), după care, scapă nepedepsit! Nici nu fuge, merge încet, zâmbind la cameră. 

        Oare suntem un fel de MISA? Ne plac ploile calde, aurii, de vară? Nu știu eu d-astea, însă tare ne mai place să privim în direcția opusă, sub pretextul că acolo, stropișorii zglobii relevă un curcubeu.   

        Din aceeași categorie de enervări face parte bemveul de gherțoi care, dacă nu e parcat în apele teritoriale ale țării, încurcă circulația rutieră, pietonală, blochează alte mașini, sau chiar linia de tramvai. 

        

        Da` de ce mă enervez io așa? Ce-au făcut bieții oameni, la urma urmei? Au furat? Au dat în cap? Au parcat și ei unde au putut. Dacă nu s-au făcut mai multe locuri de parcare, ce, e vina lor? Doar n-o să vină fix atunci vreun handicapat să aibă nevoie să parcheze! Să fim serioși.

        Mă enervez așa de tare pentru că, personal, consider aceste dreptunghiuri vopsite în albastru sau verde sau macachiu, nu contează culoarea, un mare pas înainte al umanității pe calea civilizării, spre o viață mai bună. Sună oribil, știu, dar nu are rost s-o învârt ca să sune cool, importantă e ideea.

        Boss, să dai în cap e simplu. Și calul lovește și boul împunge, nu e mare lucru să fii violent și să-l faci pământ de flori pe adversar. Dar să te trezești într-o zi, să te gândești un pic, să iei o găleată de vopsea, să te duci lângă nu magazinoi mare și să dai cu badanaua pe jos pentru niște oameni cu probleme, pe care nici nu-i cunoști, boss, asta e evoluție. Ești, cum zice nepotu-miu, next level.

        E mare lucru, poate cel mai mare lucru, ca un individ să se gândească și la semenii săi. Despre asta e civilizația, nu despre jucăriile cu touch. Gadgeturile sunt simple unelte. Uneltele îți fac viața mai ușoară. ”Mai ușoară” nu înseamnă neapărat mai bună. Uneltele ajută într-un singur fel: reduc efortul. O mulțime de animale descoperă, folosesc și perfecționează unelte. Uneltele nu sunt o măsură a gradului de civilizație. 

        Spun asta, deoarece progresul tehnologic este confundat cu evoluția și invers. Avem aifoane și inteligenți artificiale, ca urmare, suntem foarte evoluați. Suntem o p...!

        Dar să ne întoarcem la subiect, că nu scăpați așa ușor: de ce nu țipă legea când o calci?

       Haideți să admitem că bătrânelul de la pază nu prea are cum să se impună în fața unei cefe late și tatuate. Deși, de asta e plătit. El nu trebuie să se bată. Datoria lui e să cheme patrula. Aici intervine, însă, largul concurs al unor milițeni care nu dau amenzi decât de la Logan în jos. Să nu fie probleme. Să fie siguri că nu dau de vreun aparținător de clan, care să-i bată cu propriul pulan, de să-i lase lați și dizabilitați, iar apoi să le ia și locurile de parcare. Sau și mai rău, să nimerească vreun politruc abuzator de foncție, care, pe linie de partid, să-i ”promoveze” angajați la supermarket. Cum ar veni, paznicii ăia de temut*, să le fie șefi. ”Paza, vreau anulare la casa 2!”. 

      Pornind de la chestia asta măruntă, ajungem la o concluzie de-a dreptul stuchefiantă: celor care ar trebui să asigure aplicarea legii, le e frică. Pur și simplu frică. La noi în țară, Legea se teme de infractori, nu invers!  

       Mă veți întreba de câte ori am fost viteaz, eu, personal, să reclam o astfel de parcare ilegală. Sau altceva ilegal. Dacă tot critic în stânga și-n dreapta, să mă uit întâi la mine și apoi să cer de la alții. Corect. Vă răspund în cele ce urmează.

        Mi-am găsit mașina lovită în parcare. Lovită e puțin spus. Partea din față distrusă. De vreo două ori, mașina mi-a fost spartă. Odată s-a întâmplat în plină zi, pe Bulevardul Independenței, în buricul târgului, un loc foarte circulat. Era joi. Sâmbătă, aveam programat un eveniment la care trebuia să merg cu nevastă-mea. Cununia civilă, parcă. A noastră. Mi-au furat actele și două tăvi cu prăjituri pe care tocmai le ridicasem de la cofetărie, pentru fericitul eveniment. Ia și te-nsoară dacă mai poți. Povestea s-a terminat prost. Mi-am găsit actele vineri... Stați liniștiți, nu miliția le-a găsit. Un om oarecare, a găsit portofelul cu actele pe jos și le-a predat la un chioșc de bilete. Angajatul respectiv a pus buletinul meu în gemuleț și fiind un chioșc cu un vad foarte bun, cineva cunoscut l-a văzut și m-a anunțat. 

    De fiecare dată, când am apelat la sprijinul sau protecția legii, nu s-a rezolvat absolut nimic. Plângerile și reclamațiile mele au rămas fără răspuns. Cel puțin așa cred eu. Poate că a existat un răspuns, dar n-am fost vrednic să-l văd! Așa pățesc necredincioșii. Se roagă și nu sunt în stare să recunoască miracolul prin care li se răspunde. Pentru că, exact asta e un caz rezolvat de bravii apărători ai legii: un miracol! 

    Acum, după ce-am argumentat un pic, cred că răspunsul la întrebarea de mai sus este evident: nu apelez la brațul lung al legii, pentru că, cel mai probabil, tot ce voi obține, va fi degetul lung al legii. Și nu, nu am chef să mă implic activ, cetățenește, în lupta împotriva neterminaților care ne trag înapoi, spre Evul Mediu, spre Neanderthal, sau spre maneleolitic. Nu sunt Batman să lupt cu criminalitatea. Plătesc taxe pentru asta. Nu e vorba de frică, comoditate sau egoism. E pur și simplu, silă.

- va urma -

_____________________________________

de temut* : nu sunt ironic. Nu știu vouă, dar mie, mi-e teamă. Când mă uit la bieții oameni, în uniformele lor ponosite, mi-e teamă să nu moară în fața mea, de la vreun sughiț, sau de la vreun strănut, ceva. 

Ce mă enervează (partea I)

 

nu-i așa că lumea asta e pe dos?

      Nu lăsați copiii să vină la mine. 

     Mă enervează când mi se vâră sub nas poze cu copii pe care nu-i cunosc, ai unor oameni pe care nu-i cunosc. E fără sens. Ce să văd eu, acolo? Ce sunt eu, designer de copii și hai să văd ce a mai scos concurența? Pe bune...

      Cele mai cretine comentarii la pozele cu copii, sunt cele de genul ”să mai faceți, că faceți copii frumoși”. 

      În primul rînd, copilul nu ”se face”. Nu e un proiect. Nu e o lucrare. Înafară de Pinocchio, bineînțeles, dar el e excepția. Și e doar o poveste. Copilul se concepe și se naște. Iar când se naște, odată cu el, se naște o nouă lume. 
      De ”făcut”, se face singur, de la natură. Nu-i ca și cum timp de nouă luni, mă-sa și cu tat-su, după serviciu, și-au pus niște șorțuri și au intrat, zi de zi, în laboratorul de făcut copii, unde au lucrat asiduu, ca să respecte deadline-ul...scuze, birthline-ul. Timp în care au dormit foarte puțin, spre deloc și a fost cât pe ce să-l lanseze fără buric. Asta trebuie precizat, la inaugurarea copilului, tăierea panglicii se suprapune cu tăierea buricului. O nebunie!

      Însă, după atâta muncă, după un imens efort de echipă, iată, ”au făcut un copil foarte frumos! Nu maimuțele alea, de le face toți proștii care n-are nici o treabă!... Uite aici, ce linii, ce detalii! Operă de artă. Rar așa copil reușit! Tu, omule de rând, deschide ochii și vezi niște poze care-ți vor îmbogăți viața. Să înțelegi și tu, prostule, cât a progresat rasa umană, să vezi și să te bucuri de cum arată Omul numărul opt miliarde cincisute șaizeci de milioane șaptesutedouăzeci de mii și patrusute treișpe. Virgulă 2”. Și mă uit la poze și cad în cur.

      În realitate, nu e deloc așa. Știm cu toții cum e. Ea se capătă cu o sarcină, el cu toate celelalte sarcini. Godess devine Godzilla, iar el devine căpșunar nocturn, degrabă stingătoriu de pofte culinare nevinovate. 
       Dacă, la un moment dat, într-un mod cu totul inexplicabil, voi simți o nevoie copleșitoare de a mă uita la poze cu copii, ceea ce ar fi cel puțin dubios, cred că știu soluția: e plin netul de copii și de pisici. Cu siguranță, numărul de poze&videouri cu copii și pisici din online e incomparabil mai mare decât numărul de copii și pisici vii, de pe întreg Pământul. Așa că, atunci când vine cineva și-mi împinge în retină un insta, la modul ”uite-l pe nepoțelul meu!”, eu, cu toată bunăvoința, mă uit, dar văd un copil ca toți copiii, cu un deget în gură și un sfert de băluță pe bărbie. Am mai văzut copii. Nu e ceva nou pentru mine. Nu e hobby-ul meu. ”Uite ce bine seamănă cu taică-su! Are exact nasul și ochii lui!”, iar eu mă gândesc, sincer, ”pe dracu are”. Copilul e roz, chel, cu capul rotund, un nas mic și niște ochi abia mijiți, ca de asiatic. Taică-su, care îl ține în brațe, roșu la față, plin de păr, barbă, un nanău din care ies trei fire de păr și niște ochi bovini, ușor injectați. Peste ani, probabil că au să semene (nasol de copil) dar azi, bebeul seamănă mai mult cu bunica lui Jackie Chan decât cu taică-su.  

     Ok, înțeleg motivul pentru care oamenii, în momentele importante din viață, se revarsă de prea-plinul emoțiilor care îi inundă și simt nevoia de a împărtăși, de a redistribui greutatea emoțională, simt nevoia de confirmare, dar și de empatie. De regulă, simulez și livrez onomatopee admirative conform așteptărilor, pentru că nu vreau să supăr solicitantul. Pe care, în majoritatea cazurilor, îl cunosc. Asta ar fi prea de tot, să mi se vâre sub nas poze cu copii pe care nu-i cunosc, ai unor oameni pe care nu-i cunosc, de către cineva pe care nu-l cunosc! Dar nu imposibil. Dacă, de exemplu, călătorești cu trenul, sau aștepți ceva la UPU (nu mai știi ce, de obicei aștepți atât de mult, că uiți de ce ai venit, băi, al cui e piciorul ăsta rupt?...), există o mare probabilitate să devii confidentul unui tovarăș de suferință. Greutățile aduc oamenii împreună. Împreună cu tot ce-au ei mai bun în memoria telefonului.

    Dar nu-i totul pierdut, simt că va veni o clipă de sinceritate, în care voi spune nu. Dacă se va insista, voi spune din nou, NU. Iar dacă nici asta nu va fi de ajuns, voi elibera krakenicul. Monstrul ăla simpatic, leneș, parazitar, pus pe rele, care sălășluiește în mine. Și mă conduce. Cu vocea mea, el va mărturisi că a văzut și copii mai reușiți. Decât urâții ăștia. Și by the way, voi extinde operațiunea specială de caracterizare, analizând un pic, numele copiilor. În faza asta ar fi indicat să nu-i cheme Denis, Darius, Patrick, Sara sau Anisia. Atât zic.

    Nu înseamnă că am dreptate. Astea-s stolurile mele și e plăcut să le mai dau drumul din când în când, să zboare. E terapeutic. Nu contează cum vă numiți copii, doamnelor și domnilor, iubiți-i și sprijiniți-i necondiționat, orice ar fi. Sunt cei mai frumoși copii din lume. Toți. Așa că nu-i supraexpuneți, pentru că, pe termen lung, le faceți un mare deserviciu. Filmați-i cât vreți, pozați-i cât vreți, puneți totul într-o arhivă și lăsați-i pe ei să decidă. Despre asta e vorba.

 (și nu mă mai f...la cap cu ei, că nu mă interesează, gen...)...aoleo, am uitat să-mi trimit krakenicul înapoi, în adâncuri! Marș, bestie, de aici!...mai târziu poate bem o bere, ce zici?...

- va urma -

Două găuri stau de vorbă

     
     La producția de găuri negre stăm foarte bine anul acesta. Dacă nu cumva le-au modificat antigenetic și pe astea. Cică recent, s-a descoperit o gaură neagra cu o masă de 30 de miliarde de ori cât masa soarelui. Cam cât masa lui Putin, aia de l-a primit el pe Macron. Apoi, am citit asta: 

Zgomotul de fond emis de vortexul găurilor negre gigantice a fost auzit în premieră, graţie unei tehnici inedite de detectare a undelor gravitaţionale.

sursa: Unsplash

    Și mi-am zis că e foarte interesant. Să încerci să înțelegi ce discută găurile negre. Cine știe, or fi având și ele, problemele lor. De ce să presupunem că, dacă ești o gaură neagră masivă, care poate absorbi 30 de miliarde de sori de dimensiunile soarelui nostru, nu ai nici o problemă? Vorba cântecului: Cine are gaură neagră mare/Mare supărare are. Uite, chiar acum mă gândesc la o reală problemă care ar trebui să îngrijoreze aceste gigantice concentrări de antimaterie: resursele. Fiind prea mari pentru un infinit atât de mic, la un moment dat, nu vor mai avea ce înghiți. Așa au dispărut megalodonii. Totul a fost bine până când megalodomnul și-a întrebat megalodoamna: ”Dragă, dar noi ce mai mâncăm azi?”. Megalodonii au fost rechinii ăia uriași. Care nu erau rechini, de fapt și nu mai stau să caut acum ce erau, dacă vă interesează, știți ce aveți de făcut.

    Pentru cei care se crispează ușor, da, e ok să zici gaură neagră, nu-i nici un bai. Încă.

    La polul opus, în aceeași logică, cu cât sunt mai mici, cu atât prosperă și se înmulțesc mai mult. Nu se mai numesc prădători, ci dăunători. Gândacii de bucătărie, de exemplu. Sau, și mai bun exemplu, că-i de actualitate, virușii. Ăstora le zice ”inamicul invizibil”. Sincer, până au apărut rețelele de socializare, am crezut că inamicul invizibil e prostia. M-am înșelat, scuze. Prostia e un aliat extrem de vizibil și de puternic.

    Apropo de găurile negre și de prostie, tocmai s-a terminat Bacul. 

    M-am plictisit. În fiecare an, aceeași poveste: nici nu se afișează bine rezultatele și apar diverse persoane din presă sau din online, cernite ca Fefeleaga, din ochi lăcrimând și statistici recitând, cu un tragism demn de doamna Leopoldina Bălănuță, să ne informeze că a venit, din nou, pe plaiurile noastre, sfârșitul lumii. Așa, și? La noi vin și revin diverse celebrități. Regele Charles, de exemplu, vine la Viscri, de câte ori are o clipă liberă. Ce mare știre e asta? Mai ales că rezultatele sunt cam aceleași de câțiva ani încoace. La bac, nu la regele Charles.

     Profesorii dau vina pe elevi, elevii pe profesori și toată lumea pe Sistem. De parcă sistemul de învățământ e un fenomen astronomic care nu poate fi controlat, nu poate fi modelat, poate fi doar observat. El nu se arată decât o dată pe an, de bacalaureat. Dacă e cer senin. În timpul anului școlar nu se văd măsurile care se iau, nu se văd meteoricele manuale alternative, nu se vede cum elevii stau mai mult acasă decât la școală, nu se poate observa cu ochiul liber că s-au abolit tezele și notele mai mici de 9,00! Sistemul de învățământ apare pe cerul spațiului public în luna iunie și dispare în iulie. Ce face în tot restul anului, pe unde călătorește, ce i se întâmplă, nu avem de unde să știm, e la fel de misterios ca o gaură neagră. În care, de 33 de ani ne tot dispar resursele. 

    Însă, degeaba dăm noi vina pe sistem, că nu-i el de vină. Fie că vorbim despre sistemul de învățământ, de sănătate sau de justiție, observăm peste tot același dezastru. Nu știu dacă Sistemul nostru de sisteme e fundamental greșit, dar lipsește cu desăvârșire. Pînă n-o să ne prindem că prima dată se face fundația, nu sufrageria sau podul, n-o să avem o casă în care să se poată trăi. Degeaba bagi bani în materiale scumpe, în design, în spoieli care să aducă like-uri (a se citi ”voturi”), dacă nu faci lucrurile așa cum trebuie, temeinic și cu răbdare. Sistemele alea nordice, pe care le admiră toată lumea (noi, mai puțin, că nu ni se potrivește, ne-a băgat cineva în cap că suntem originali) nu s-au făcut peste noapte. Chiar dacă acolo, spre cercul polar, nopțile sunt mai lungi și mai albe.

     Mă întorc cu gândul la știrea despre care vă spuneam la început și mă întreb, oare sistemele noastre naționale vorbesc între ele, ca găurile negre? Oare ce-și spun? Știu, în 33 de ani, politicul a devenit un fel de zgomot de fond pentru cetățeni, nu-l mai bagă nimeni în seamă. E normal. Dar, totuși. Cred că râd una de cealaltă, ca proastele. Când ies la o țigară, în spate, la Guvern. 

  - Auzi, tu, Învățământo, cum se zice corect, ”analfabeți funcțional” sau ”analfabet funcționali”?

  - La ce? 

    Mă întreb ce vor face oamenii de știință când vor descifra zgomotul de fond făcut de marile găuri negre ale spațiului cosmic (spațiu din care facem și noi parte, oricât s-ar împotrivi Austria). Oare ce adevăruri vor ieși la lumină și cum ne vor afecta viața? Nu știu eu de astea, dar știu că, pe termen lung, chiar dacă antimateria va consuma întreaga materie din univers, avem toate șansele să ieșim învingători. Pentru că, așa cum ziceam mai devreme, prostia omenească e mai mare și mai tare decât orice. Iar la capitolul ăsta, noi avem unul dintre cele mai performante sisteme din lume!