Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

luni, 28 decembrie 2020

Cu porcul în Piața Unirii



     

Poza asta n-are legătură cu textul, e tubul catodic al amintirilor  

     
 
               Asta chiar că trebuie povestită! E de sezon.   Cu excepția câtorva mici înflorituri de decor,   întâmplarea la care mă refer, e cât se poate de   reală. Păcat că nu am imagini care să vă   afecteze  emoțional, un clip video ar fi fost   excelent. Oricât m-aș stărui să găsesc cuvintele   potrivite, o simplă narațiune nu poate reda   dimensiunea bufă a evenimentului. Pe de altă parte, dacă ies din zona de confort și mă apuc   un  pic de gândit, parcă e mai bine că, pe atunci,   încă nu existau smartfoane și nici social-media. Garantat, aș fi fost mai viral decât Covidu`! Acestea fiind zise și acestea fiind condițiile, măi băieț-măi băieț, puneț mâna pe hârleț dacă altceva n-aveț și haideț să vedeț, scoatem porcu` din coteț.

     Să tot fi fost iarna lui `93. Sau `94, nu mai țin minte. Oricum, anul nu are nici o importanță. Important de precizat este, că, în acele vremuri tulburi (mă refer atât la perioada de tranziție, cât și la perioada tulburelului), eram un tânăr și entuziast colaborator al unui săptămânal de satiră și pamflet. Pe parcurs,entuziasmul ăsta s-a mai erodat un pic, ”s-a mai curbat”, cum spun americanii. Un motiv bun de dat ca exemplu este redat, așa cum a dictat memoria, în cele ce urmează.

      Infidelitatea, în general, se sancționează. Nu și infidelitatea cititorilor. Asta se premiază, în scopul fidelizării. Așa stând lucrurile, apropiindu-se și sărbătorile de iarnă,  s-a lansat în paginile ziarului un oarecare concurs, oferindu-se ca premiu, nici mai mult nici mai puțin, decât un oarecare porc viu. Concursul, poți să mă tai (ca pe porc, de Ignat), că nu mi-l amintesc. Pe porc, însă, n-am să-l uit niciodată! Iată de ce: eu am fost Alesul! Am fost desemnat să decernez personal, importantul trofeu. Asta, încă, n-ar fi fost o problemă, credeți-mă. Porci s-au mai dat și se vor mai da. Mai vii, mai morți, mai întregi, mai tranșați, fiecare cu soarta lui. Însă, de regulă, când se întâmplă așa ceva, se întâmplă în condiții adecvate de transport, de manipulare, asigurându-se necesarul suficient de participanți la tranzacție, pentru cărat, urcat, descărcat, stăpânit, smucit etc., detalii care fac diferența între o acțiune de succes și o catastrofă. Aici trebuie să mă opresc un pic și să spun că eu am reușit imposibilul: o catastrofă de succes!

      Beleaua cea mare a fost locația ceremoniei de premiere: Piața Unirii. Nu-mi explic nici în ziua de azi ce a avut în cap cel care a stabilit locația asta. Pe bune, cu cât stau mai mult și mă gândesc, cu atât mai mult cred că porcul a ales-o, să fie multă lume, martori, ca să nu pățească nimic.

      Era o dimineață incertă, de decembrie. Să ningă, să nu ningă. Să plouă, sau să nu. Eu, ca niciodată, prezent la ora stabilită, punctual ca un ceas elvețian. Cei cu care ar fi trebuit să mă întâlnesc, erau și ei punctuali, în felul lor, tot ca niște ceasuri, însă niște ceasuri rămase la ora de vară. Cine erau aceștia: în primul rând porcul și cei care-l însoțeau, urmat de câștigătorul premiului și de un coleg de la ziar, fotoreporter, cu sarcina de a imortaliza momentul. Eu ar fi trebuit să iau un mini-interviu fericitului câștigător, să mulțumesc aducătorilor că n-au întârziat mai mult de 15 minute peste ora academică și să urez tuturor sărbători fericite, mai puțin porcului, din motive lesne de înțeles. 

      Primii, au ajuns, firește, bossu`-caltabossu`& CO, adică porcul și Ceilalți Oameni, mai precis doi. I-am alintat, în sinea mea, Porcco și frații săi, avec de Alain Cochon, dar se pare că băieții se alintaseră  deja, cu ceva, de dimineață: porcul era împodobit cu o stufoasă ghirlandă argintie, înfășurată în jurul gâtului, iar pe o laterală a bietului animal, cineva mâzgălise o sinceră urare, ”La mlți An ”.  Probabil ar fi scris mai mult, dar, uneori, rezervorul inspirației depășește cu mult rezervorul unei biete carioci. Nici n-am apucat bine să le mulțumesc de mamă pentru că m-au lăsat să aștept în frig o oră și ceva, că s-au făcut nevăzuți. Au legat porcul de una dintre coloanele de piatră de pe latura dreaptă a Pieței Unirii, mi-au pus sfoara în mânâ și duși au fost. Părerea mea e că și astăzi, tot duși sunt. 

     Cu vreo două zile înainte de asta, avusesem un examen cu un prestigios profesor de contabilitate. Aplicând regula de trei simple, am studiat materia unui semestru întreg, în doar trei zile, aproximativ trei ore pe zi. S-a întâmplat să iau o notă decentă, cred că am picat pe subiect, nu mai știu exact cum a fost, cert este că, după examen, pe holurile facultății, a fost o fază ca în comediile proaste și predictibile: tocmai când un coleg exclama, admirativ, ”aaa!!! tu ai venit cu porcul, de fapt! Și la parțial tot cu porcu` ai fost! Ce baftă ai!”, profu` să fie chiar în spatele nostru. Să vii ”cu porcul” la examen, pentru cei care nu știu, înseamnă să vii la noroc, să nu înveți. Profesorul mi-a aruncat o privire din care să înțeleg, fără nici un dubiu, că a auzit cu cine am venit la examen. Acestea fiind datele problemei, nu știu dacă vă puteți imagina ce față a făcut Somitatea Sa când m-a văzut, literalmente, cu porcul, în centrul orașului! M-am blocat și eu, total. Parcă eram, din nou, la examen. Din reflex, am dat să citesc de pe fițuică. Neavând fițuică, am citit de pe porc: ”La mlți an! Să trăiți, dom` profesor!...”. 

       Într-un final, miracol de Crăciun, au ajuns și celelalte personaje: câștigătorul concursului cu fiul său (un om la vreo 50 de ani și un tânăr la vreo 20), plus pozarul. Bucuros, am dezlegat porcul, l-am luat de funie și l-am înmânat celui în drept. Ca într-o povestire de Creangă, știți voi care, omul mă întreabă cu un zâmbet tâmp: ”Da` nu mi-l aduceți acasă? că io așa am crezut că mi-l aduceți acasă...că în mașină nu încape”. Ce să zic, pe undeva, avea și el dreptate. Cine-a gândit-o pe asta cu Piața Unirii, a cam avut șoriciul gros! I-am explicat că trebuie să se descurce, mașina cu care fusese adus tovarășul, plecase și alta nu aveam. Asta e. Tot ce-i gratis e scump. Și se trezește colegul să ne facă o poză. Cu blitz.  

     Simțind el, că i se încalcă dreptul la propria imagine, dar și speriat de blitz, odată s-a smucit dihania și cu tot cu sfoară și beteală a început să alerge prin stația de tramvai, guițând, disperat, după ajutor. Tramvaiul, plecase. Au urmat scene demne de Stan și Bran, Charlie Chaplin și Las Fierbinți. Oamenii fugeau după tramvai, eu fugeam după porc. Mă temeam că-i facem pomana acolo, pe linia de tramvai. Da` de unde! Porc olimpic. Triplu medaliat cu aur la sprint pe distanțe scurte și alergare în zig-zag. În tot timpul ăsta, guița de cădea tencuiala de pe Palatul Braunstein. Nu vă mai povestesc ce glume din categoria ”să se pupe mirii în Piața Unirii” am auzit din mulțime, de s-a enervat și porcul! Normal, are și el, demnitatea lui! Era momentul lui de revoltă, Revoluția lui! Vorba aia, de Crăciun, și-a luat porția de libertate. Asta e problema cu libertatea. Nu că n-ar fi bună, e excelentă, însă porțiile sunt prea mici. Dar el nu știa asta, cred că era fericit. Cum am fost și noi. Însă timpul a trecut, noi am rămas în urmă, pe când porcii s-au europenizat. Fericirea lor e importantă. Nu mai pot fi sacrificați decât prin asomare, iar, mai nou, nu mai pot fi sacrificați de loc, pentru că nu e voie să cumperi carne de porc de la crescătorii români, ci numai de import, din supermerkel. Pardon, din supermarket. Așa se face că, după 30 de ani, oamenii o duc tot mai greu, însă porcii o duc tot mai bine. Dacă la fericire nu aveți acces direct, țineți aproape.

    Speriat de mulțime, fugarul a cârmit spre statuia lui Cuza, făcând cărare printre porumbei. Vreo doi copilași încotoșmănați, făceau ceea ce toți copii ieșeni au făcut la timpul lor: fugeau printre porumbei, umplând pampersul de râs, atunci când aceștia își luau zborul. Așa era în Piața Unirii în acea dimineață: doi copii, un porc și cu mine, alergam voioși, speriind porumbeii. Ca și cum viața nu mă umilise destul, dinspre strada Lăpușneanu, au apărut trei colege de facultate. Una dintre ele, chiar de interes, la vremea aceea.Văzând o jucărie nouă, porcul, copii au alergat spre el. Porcul n-a zburat. În schimb, au sărit, țipând, mămicile. Grăsunul a încremenit pe loc. Din doi pași am fost lîngă el. L-am prins. Am salutat fetele și ca să trec peste penibilul situației, am făcut o glumă, spunându-le că mi-am cumpărat pateu de ficat de la IKEA. Au râs. Lucrurile au intrat, brusc, în normal. Atât cât se putea. Numai că, așa e omul. Mereu vrea mai mult. Nu se mulțumește cu ce are. Nu știu de ce naiba mi s-a părut mie, atunci, că ăla ar fi un moment bun s-o invit pe domnișoara respectivă, mai pe seară, în oraș. Și-o invit. Și se gândește o secundă. Era frumușică tare, semăna cu o actriță din Twin Peaks. Zâmbește cu ochii de chihlimbar și simt pe față căldura privirii ei. Și pe adidași simt ceva cald: se pișa porcul. Un copchilaș, scăpat de maică-sa îl trăsese de coadă. Mama țipă, vine să își ia odrasla, eu nu mai știu cum să-mi cer scuze și să intru în pământ...Până în ziua de azi, sunt convins că, băieții ăia doi care au adus marfa, atunci când au băut în acea dimineață, au dat de băut și porcului câteva beri. Așa, ca să stea liniștit.

      Se însera. Prin aburul diafan, luminat de ultimele raze ale soarelui de iarnă, abur ce se ridica în aerul rece din căldura Fluviului Galben al porcului, priveam la cele trei fete cum se îndepărtează, râzând în hohote. Porcul mă trăgea de funie, spre niște gunoaie care căzuseră dintr-un coș prea plin. Resemnat, l-am lăsat să scurme un pic prin ele. Mândrie, rușine, penibil, ridicol, imagine, stimă de sine, toate astea erau niște noțiuni goale de conținut, precum ambalajele printre care scurma porcul. Îl înțelegeam perfect: și mie mi se făcuse foame.

     L-am tras de funie până în parcare, unde mă așteptau stimații cititori câștigători. Eram un lac de transpirație și un munte de nervi. Ce peisaj frumos! De la înălțimea muntelui de nervi, am aruncat nevinovatul animal în brațele celor doi beneficiari, răcnind un ”sărbători fericite” ce a sunat ca o amenințare cu moartea. Mi-am luat pozarul, am întors spatele trecutului și am plecat cu viteză maximă. Cu o ultimă încercare, nefericitul câștigător a strigat după noi: ”Și eu, unde-l bag, acuma?!”. M-am întors semiprofil, sătul de toate porcăriile din ziua aia și mi-am amintit o replică pe care o auzisem recent într-o scenetă: ”Bagă-l în partid!”.

 

miercuri, 16 decembrie 2020

La farmacia de pe colț


        

sursa: Turist în orașul Iași

              Într-o zi oarecare, în cursul dimineții, pe       neașteptate, îmi sună telefonul. După o vârstă, nu     mai contează dacă e ceasul sau telefonul. Important e că ți-a sunat. La urma urmei, ai ceas pe telefon, nu? E același lucru. Vă spun, când îți sună telefonul așa, de capul lui, fără să aștepți vreun apel anume, nu e bine. E orice, numai bine nu. De regulă, cineva îți cere ceva. Sau te anunță ceva nasol. Două variante ai, atât. Mă uit să văd cine mă sună: mama. Asta înseamnă că am șanse egale pentru ambele variante. Reușesc să răspund din prima. De obicei împing bulina aia verde în sens invers celui dorit și închid apelul. Acum, însă, am făcut inversul gestului invers. Se mai întâmplă, e ca atunci, când, din prostie, ai un moment de geniu. Noroc că nu-și dă seama nimeni. Răspund, alo, săru`mâna. 

      Aproape de fiecare dată când sună, indiferent de motivul apelului telefonic, mama trebuie să mă întrebe, cu o voce gâtuită de îngrijorare, compasiune, disperare, dezaprobare, dezamăgire, resemnare și amenințare voalată, dacă avem acasă, de mâncare. Se referă la familia mea ne-tradițională. Adică fără vitrine și servante în sufragerie, fără masă pe mijloc și fără persane pe jos. De fapt, nu e chiar o întrebare. E un fel de durere părintească, mereu vie. Mâncare nu ai decât la mama acasă, să fie clar. Dacă pleci de acasă, poate că nu mori de foame, dar nici nu trăiești. Nu știu exact ce-și imaginează părinții din generația a lor mei, sau ce nu-și pot imagina, dar am impresia că unul dintre marile mistere ale vieții, ale cosmosului, fenomenul pe care ei nu și-l pot explica, e cum ***da mă-sii reușesc copii lor (pe care ei înșiși i-au pregătit pentru viață!) să nu moară trăind pe cont propriu, ba mai mult, să se integreze și să funcționeze în societate ca și cum n-ar mai avea nevoie de ajutorul părinților?! Cum fac asta?! Cum naiba reușesc?! Până acum două zile nu știau să-și ia din frigider și să-și încălzească o farfurie cu borș sau un pahar de lapte și acum, deodată, stiu să facă de toate??? Imposibil!!!  

     Răspund, alo, da, avem de mâncare, da suntem bine cu toții. De când cu Covidu`, s-a adăugat și asta cu sănătatea, cum ne simțim. Stupoare, bine. Nu avem Covid. Nu înțeleg cum de nu avem, știu, e absurd, ar fi trebuit să avem de trei ori pe zi la cât de netradiționali suntem. Dar exact ca prostul ăla care participă singur la un concurs de prostie și iese pe locul doi, de prost ce era, bineînțeles, nici pe noi n-a reușit să ne prindă virusul, dar nu pentru că n-a putut, ci pentru că n-a vrut, că vorba aia, are și el standardele lui. Chiar dacă e made in China.

     Odată ritualul Q&A încheiat, trecem la subiect. Subiectul a fost o doză de vaccin antigripal, pe care bunicul a rezervat-o telefonic, la o anumită farmacie, unde ”doamnele îl cunosc”, cu rugămintea ca, după program, s-o ridic eu, de acolo și să i-o aduc cu următoarea ocazie. Nimic mai simplu. Programul a ajuns inevitabil la final, iar eu am ajuns la farmacie, regulamentar, cu masca pe figură. M-am bucurat că nu era aglomerat și am intrat, zâmbind larg, mai mult cu ochii. După un paravan de plexiglas, patru ochi lucește, două farmaciste: una-i ocupată, una mă privește. Bunicul e ditamai client VIP acolo, ceea ce mă face și pe mine, ca trimis al lui, un pic de VIP, mai mic, să zicem client vipuleț. Cu alte cuvinte, ceva mai mult decât un oarecare. De pe această poziție confortabilă, m-am adresat doamnei, cu care, spre ghinionul ei, am stabilit contactul vizual, atunci când am intrat:

- Bună ziua, aș dori să ridic un vaccin antigripal rezervat pe numele X. 

- Dar noi nu facem rezervări, nu are rost, avem suficient vaccin, îmi explică ea. 

         Gata, nu mai eram vipuleț. Eram un oarecare.

- Am înțeles. Atunci, dați-mi vă rog, un flacon, o cutie, cum aveți, zic eu.

- De care doriți? avem două sortimente. 

- O clipă...

         Sun la maică-mea, îi spun că nu există nimic rezervat pe numele X, îi spun de ce, o întreb de care vaccin să iau. Pentru un bătrân de 95 de ani, îmi spune ea. Redevin special. Nu multă lume are un bunic de 95 de ani. Cu mama în telefon, revin cu precizări la doamna farmacistă, care, mi-era extrem de clar, nu se distra la fel de bine ca și mine:

- Bunicul meu are 95 de ani. Ceva pentru el.

- Nu are importanță vârsta, sunt universale vaccinurile.

        Iar m-a retrogradat - ”nu are importanță vârsta”! Deja eram la un nivel mai jos de ”oarecare”, eram pe undeva, pe la ”acela”. Dar să revenim la mama, în direct, prin telefon.

Mama: - Măi Nicule, noi când am sunat azi-dimineață la farmacie... 

        N-am așteptat restul poveștii. Nu era nici locul, nici momentul. Pentru că, oricât ar fi fost de relevantă, oricât ar fi fost de captivantă, de bine spusă povestea, în final tot între alea două nenorocite de vaccinuri trebuia să aleg! Iar doamna farmacistă, după expresia măștii de pe figură, deja se gândea serios să-mi prepare o otravă puternică.

- Mamă, aveți vreo preferință? Ați deliberat? Verdictul, vă rog.

- Ia-l pe ăla care are protecție pentru cât mai multe tulpini de virus.

        N-a funcționat nici asta. Am impresia că și la categoria ”tulpini”, vaccinurile erau la egalitate, dacă mi-amintesc bine. Mai rămânea categoria ”preț” pentru departajare. Aud șușoteală în telefon, apoi ceva, ca o concluzie. Mă bucur, înseamnă că s-au decis.

Mama (bunicul îi sufla, în continuare, ce să zică): - Nicu, ia întreabă, te rog, dacă este doamna Cutare. 

        Deja nu mai înțelegeam nici eu ce se întâmplă: caut vaccinuri sau farmaciste?

- Doamna Cutare este?, întreb, din inerție, fără să mă gândesc la consecințe.

       Ce expresivi sunt ochii atunci când restul feței e ascuns sub o mască! Doamna s-a uitat la colega ei, colega i-a întors privirea, iar eu am descifrat cu ușurință schimbul lor de priviri: ”Ce idiot! Nu vede că suntem numai noi două aici?!”... Meritam un răspuns de genul ”avem, însă pentru doamna Cutare, vă trebuie rețetă”.

- Nu, a fost de serviciu azi-dimineață. 

      Îi comunic maică-mii cruda realitate din teren. Vaccin rezervat nu, pile la farmacie, nu. O aud sfătuindu-se cu bunicul. Apoi, la telefon:

- Măi Nicule, azi dimineață, doamna Cutare a zis...

      L-am luat repede pe cel mai ieftin, mi-am cerut scuze și am dispărut în noapte. Am uitat otrava.

     Vaccin din cel scump, mai aveau doar un singur flacon. Ghinionul meu a fost că am intrat în farmacie înainte de a se vinde și ăla. Ar fi rămas un singur sortiment. Iar în cazul unui singur sortiment, alegerea mea ar fi fost, evident, mult mai simplă...

     Însă, norocul meu (incomparabil mai mare decât ghinionul) este că, încă mai pot să fac cumpărături pentru bunicu și că mama, încă mă mai întreabă, la telefon, dacă am de mâncare acasă. Indiferent de motivul pentru care m-a sunat.