Replici pentru eternitate.

     Mă aflam, într-o sâmbătă, în cimitirul Eternitatea. Cu vii. Motivul aflării mele în cimitir, dimpreună cu soția, o parte a familiei și cu câțiva prieteni ai părinților mei, l-a constituit slujba de pomenire pe care mama a organizat-o în memoria tatălui ei, respectiv bunicul meu. O zi blândă și melancolică de toamnă (clișeu frumos), ne așteptasem să plouă, dar în mod surprinzător, norii s-au dat un pic la o parte, făcând loc soarelui, care a apărut și el, într-un rol foarte mic, dar excelent interpretat. 

      Foarte multe mașini. Intrarea cu mașina e aproape gratis, 2 lei. Pe aleile pietruite, neîncăpătoare, deoarece nu ăsta a fost inițial rostul lor, s-au creat mici ambuteiaje. S-au creat și câteva blocaje care, pentru câteva minute bune, au fost destul de dificil de gestionat. 

     Toate astea, atunci când se întâmplă, transmit o senzație de lipsă de respect față de cei ce odihnesc acolo. Deși eu însumi, mai deranjez și poluez uneori, cu propriul autoturism, acest loc de reculegere, de odihnă a sufletului, sunt de părere că accesul auto ar trebui interzis printre morminte, cu excepția mașinilor firmelor de pompe funebre și a celor utilitare. Nu mai spun că sunt unii șoferi îndoliați care ”uită” să oprească muzica din mașină și alungă tristețea de pe aleile cimitirului, înlocuind-o cu un vibe vesel, tineresc, care le ajută pe bietele văduvioare gârbovite, să-și amintească că viața merge înainte, timpul trece și dacă nu profiți acum, mâine n-o să mai ai 80 de ani! 

    Clar, mașinile n-au ce căuta în cimitir, dar vorba aia, până la urmă 2 lei sunt lei, ce morții mă-sii! 

    Dar asta nu e singura explicație. După slujba de pomenire, mergând noi spre mașini (iată...), aud o discuție pe această temă. Cineva remarca acest lucru evident pentru toată lumea și anume faptul că excesul de autoturisme dăunează grav cimitirului. Moment în care interlocutoarea doamnei cu remarca vine cu o explicație beton armat, fără nici o fisură, de o logică perfectă, imposibil de contrazis, un motiv la care nu cred că m-aș fi gândit vreodată: 

 - Știi ce se întâmplă...este și foarte multă lume moartă...

Cașcheta

     

    Într-o zi oarecare, pe care nu am trăit-o (încă), m-am nimerit în fața unui magazin-muzeu-anticariat destinat mai ales nostalgicilor comunismului. M-am uitat în vitrină. Nu ca să văd exponatele, ci ca să văd dacă mi-a mai scăzut burta. Mai bine nu mă uitam. M-am indispus un pic, pentru că vitrina era plină de praf, nu din alt motiv. Poate că praful însuși era un exponat sau un element de decor menit să ofere mai multă autenticitate, nu știu. Mie nu mi-a plăcut și gata.

         Apropo de burtă, de remarcat, totuși, ironia situației: să vezi ”bunăstarea” capitalistă reflectată într-o vitrină comunistă. Moartea prin înfometare reflectînd, ca într-o oglindă atemporală, moartea prin îmbuibare. Penuria de alimente naturale, cu gust, versus supraproducția de chestii modificate genetic, insipide și cancerigene. Două fețe ale aceleiași monede: viața noastră. Atât înfometarea de atunci, cât și otrăvirea de azi, au avut ca scop, banii. Datoria externă s-a transformat în lăcomia internă. Iar viața omului a devenit monedă de schimb.

            Tot uitându-mă eu, așa, în vitrină, la mine și la alte vechituri (asta e o glumă gen ”Unda Veselă”, ca să rămânem în registrul acelor ani), am văzut o cașchetă de milițian. 

                                         

            În comunism, celebra cașchetă de milițian, se trăgea din chipiul de școlar. Ne îndoctrinau (măcar încercau), de la o vârstă cât mai mică. Dacă întrebai, pe atunci, orice chipiu din ăla bleumarin, de elev, ce vrea să se facă când va fi mare, ți-ar fi răspuns, cu mândrie proletară, ”cașchetă”. Nu conta de care. Vorba aia: c-o fi de milițian, c-o păți de militar, tot la Secu dădeai raportul. 

           Uniformele trebuiau să ascundă diversitatea oamenilor. Azi, diversitatea brandurilor încearcă să ascundă uniformitatea oamenilor. 

          Ca orice reprezentant al timpului său, am intrat în respectivul muzeu, și am scos telefonul cu intenția de a dărui posterității un selfie gluminos, care să mă înfățișeze purtând această bucățică de istorie recentă. Pe cap. Voiam să văd cum mi-ar fi stat dacă aș fi făcut figurație în seria BD.  

         Vă jur: cum mi-am pus cașcheta de milițian, am devenit incredibil de prost. Unii ar zice că nu cașcheta e de vină... Ba dimpotrivă, cică mi-a făcut bine, pentru că am realizat cât de prost sunt. Ceea ce presupune o minimă inteligență. Alții, gluminoși-răutăcioși, mă întreabă de ce n-o mai dau jos, măcar din când în când...Bine că sunt ei deștepți! Nu căca civil aș fi vreun geniu, dar orișicât: sub cașchetă, IQ-ul  meu de inteligență s-a simțit atât de prost încât cred că a ajuns pe minus. Că nu era foarte sus nici înainte. La un moment dat, nemaiavând cât să mai scadă, s-a înjumătățit pe lățime!

          Pare că mă plâng? Pare că am pățit ceva rău? Îmi cer scuze dacă am lăsat această falsă impresie. Îmi cer scuze în primul rând persoanelor cu deficit de inteligență, fără umor și cu excedent de autoadulație (proștilor) pentru tonul ușor peiorativ al acestui text. Fiind și eu unul de-al vostru, atât m-a dus capul. Așa că de la voi aștept înțelegere, solidaritate și să...doamne ce prost sunt! Însă nu vreau să jignesc pe nimeni, prostia reală, naturală, nu e o alegere. Din păcate.

         Cum e să fii prost? Iată o întrebare pe care numai un om inteligent e capabil să o formuleze. Prostul nu se va întreba niciodată cum e să fii inteligent, din simplul motiv că el se crede inteligent. Cel mai și singurul om inteligent din cameră. El n-are curiozități. Nu vrea să afle lucruri noi. Pentru că lucrurile noi îți dau de gândit. Iar gânditul nu e chiar punctul lui forte.

          Vă spun eu, e foarte fain. Paradoxal, cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai dăștept și ești mai sigur pe tâmpeniile pe care le debitezi. E demonstrat științific, se numește efectul Dunning-Kruger.

          Sunt multe bancuri pe tema asta, cum e să fii prost. Cel mai bine adaptat e bancul care zice că, a fi prost, e la fel ca atunci când ești mort. Tu n-ai nici o treabă, nu știi că ești mort, le e greu doar celor din jur. 

         În lumea de azi, e exact ceea ce trebuie. Pentru proști, sunt cele mai bune vremuri care au existat vreodată! Dacă definiția evoluției speciilor e adaptabilitatea, atunci Homo Stupidus e cel mai evoluat exemplar al speciei noastre. Homo Sapiens, săracul, e deja depășit, prin urmare, condamnat la dispariție. Sau, cum spun proștii, la cancel culture.

         Nu mergem mai departe cu analiza pentru că ar trebui să intrăm și în  zona de ”prostie învățată”, o altă teorie interesantă, alături de ”neputința învățată”, dar nu avem atât de mult spațiu.  Așadar, concluzionăm: 

             În ziua de azi, prost să fii să nu fii prost! 

       Cașcheta nu doar îți ia, îți mai și dă. Pe de o parte, îți ia gândirea liberă, originală, creativă, te golește de personalitate. Dacă ai. Pe de altă parte, îți dă un set de reguli și de norme comportamentale care îți asigură apartenența la un grup. Ai obligații față de grup, dar ai și protecția și sprijinul membrilor săi. În vitrina comunismului vedem doar o cașchetă. Cea de milițian. Pentru că atunci exista un singur ”grup” care trebuia apărat. Partidul Comunist Român și propaganda falselor sale realizări.

        În vitrina lumii de azi, însă, e plin de cașchete: LGBTQ+, #MeToo, BlackLivesMatter, Vaxxeri, Antivaxxeri, pro-refugiați, anti-refugiați, pro-europeni, antieuropeni, pro-NATO, pro-Putin, trolli, proamericani, antiamericani, pro-globalizare, antiglobalizare, iliberalism, pro-Halep, anti-Halep și mai sunt și ăia cu cașcheta de forma Pământului, că cică Pământul e plat. Au proștii de unde alege!

   

         Cașcheta de milițian, deși veche, încă funcționa, ecranând eficient undele cerebrale. Atât timp cât o porți, nimic nu intră în cap, nimic nu iese. Fără ”zgomotul” exterior, am înțeles milițienește lumea în care trăiesc. Am descoperit că lumea unui milițian începe și se termină în vârful pulanului din dotare. Tot ce e mai departe de vârful pulanului, nu există. Cam ăsta e range-ul și pentru proști. 

       Lumea e foarte clară și foarte simplă, complicațiile apar doar dacă te mănâncă undeva. Proștii trăiesc în lumea lor. Nu contează epoca, perioada, locația, prostia e mereu actuală. Nu are termen de garanție, nu se alterează, nu se diminuează, doar se redistribuie. Din patru în patru ani. S-a văzut asta, foarte clar, în ultimii 30 de ani. Nu numai la noi, dar și pe plan mondial. Ca dovadă, uite unde suntem azi.

      

        Referitor la această minunată tovarășă pe care am avut-o pe cap, au existat și momente amuzante, în care am gândit ca un milițian, singur, în post: De ce oamenii iesă din casă pă ușa dă la intrare? Cum se introduce pasta de dinți în tubul de pastă de dinți? Pasta de dinți e făcută chiar din dinți? Din ce fel de dinți? Ai cui?...Zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe? Sau e colorată pă dedesubt și vărgată la exterior? Broaștele țestoase pot face schimb de carapace? Cui lasă carapacea după ce mor? Dacă Buddha e așa dă înțelept și dă spiritual, de ce e așa dă gras? Dacă omul a ajuns pe Lună, de ce nu au montat un panou reflectorizant imens care să dovedească că au fost? De ce n-au dat artificii?! Sau altceva mare, care s-ar putea vedea de pe Pământ, să nu mai fie dubii...și de ce nu putem opri timpul, măcar o dată pe an, să țină Revelionul cu o oră-n plus, dacă tot putem să schimbăm ora de două ori pe an ?! Plus multe alte tâmpenii.

           Am simțit că în sinele meu interior se creează o adevărată tornadă de întrebări, am simțit forța ei de sucțiune, m-am speriat și am lepădat de îndată diabolicul obiect. Una dintre dileme, însă, a rămas: care e diferența dintre ”coadă” și ”rând”? În sensul clasic și cel mai popular, adică șirul ăla de oameni care se aliniază fizic, de obicei, la un magazin, pentru a cumpăra un produs ori foarte rar, ori foarte ieftin. Nu exclud nici alte tipuri de ”rânduri” sau ”cozi”, de astea mai moderne, din era digitală.

           Dar despre asta și multe altele, în episodul viitor. Sau altădată.

 Sigur nu știu, v-am salutat cu mâna la chipiu!

 

      

Destine celebre: Peștișorul de aur

     

     Prin anii `70 -`80, Peștișorul de aur rupea. Era cel mai bogat înotător din ocean. Brandul său, ”iWish”, deținea tot ce se poate deține, avea afaceri în toate domeniile: trust media iWish2Know, lanț hotelier iWish2Stay, food-chain iWish2Eat, casă de modă iWish2Wear. Era peste tot, la știri, pe coperțile revistelor, în ziare, pe tricouri, pe magneții de frigider. Orice sirenă care se respecta, avea, pe umăr, lângă nelipsitul tatuaj cu marinar și un tatuaj cu el.

        A deținut singur un recif privat, Wishland, unde se dădeau niște party-uri de nepovestit. Acolo erau invitați oameni obișnuiți care, 3 dorințe mai târziu, deveneau superstaruri. Înafară de Ozzy Osbourne. Ozzy nu se apropia de apă, așa că nu s-au întâlnit. Și chiar dacă s-ar fi întâlnit, Peștișorul n-ar fi înțeles nimic din bolmojeala Prințului Întunericului.

        Aproape toate celebritățile anilor 70 și 80 l-au avut ca producător pe el, Peștișorul de aur. Dar ce credeați? De unde atâtea genii în numai câțiva ani și de atunci nimic, nimic, nimic?! Doar coveruri, remake-uri...Au fost și câteva talente native, dar  dacă nu-ți îndeplinea cineva o dorință însemna că nu datorezi nimic nimănui. Iar dacă nu datorai nimic nimănui, nu puteai fi controlat. Cam așa e și acum.

        Rămas orfan, a fost dat la acvariu. A fugit de acolo și a fost adoptat de un cuplu de sturioni. Pînă la adolescență a crezut că înaintașii lui au fost icre negre. De mic a simțit că trebuie să-i ajute pe cei din jur, indiferent de culoarea solzilor. S-a implicat activ în toate mișcările anti-orice din acea perioadă. El a inventat sloganul ”Caviar lives matter”. 

           Când s-a îndrăgostit de o doradă, și-a descoperit puterea de a îndeplini dorințe. Greșeala lui a fost că și-a folosit superputerea pentru a o cuceri. I-a îndeplinit, efectiv, toate dorințele, inclusiv visul ei cel mai mare, o casă de modă: El Dorada. Într-o zi, fără nici o explicație, fata l-a părăsit. Asta i-a zdrobit inima. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns (vorba aia, o sardină nu vine niciodată singură), înotând el, așa, abătut, îndurerat, și-a dorit atunci, cu lacrimi în ochi, ca ea să se întoarcă. Dorința nu i s-a împlinit.

       Atunci a înțeles ce crud fusese universul: singura ființă căreia nu va putea niciodată să-i îndeplinească vreo dorință, era el însuși!

         Pentru curățire spirituală, s-a retras în Japonia, a cunoscut un maestru de arte marțiale și s-a antrenat cu el. Un regizor celebru, auzind că Peștișorul s-a antrenat cu un maestru autentic, pe un munte adevărat, chiar în Japonia, a dorit să-l distribuie într-un film cu arte marțiale. Peștișorul, cu părere de rău, a trebuit să refuze, deorece el se antrenase la table, nu la karate, ce stereotip de rahat, că dacă moșu e maestru shotokan, nu mai știe nimic altceva decât bătaie.

         

      După `90, însă, treptat, celebritatea Peștișorului de aur a început să scadă. Odată cu el, se stingea o întreagă epocă. Epoca Marilor Dorințe. Oamenii ”mari” aveau dorințe mari. Oamenii visau fără limite, dincolo de ei și de destinul lor trecător. La fel erau și dorințele lor. Chiar și dorințele oamenilor de rând -Peștișorul lucra cel mai adesea cu necunoscuți- erau de o calitate net superioară celor de azi. Oamenii știau că nu există fericire de unul singur. Se mai gândeau și la alții. Dorințele lor erau generoase, umanitare, chiar dacă, unele, erau stupide. Cum ar fi, de exemplu, fântâna de ciocolată. Nu fake-urile din zilele noastre, ci una adevărată, din care ciocolata proaspătă  curge non-stop, nu se termină niciodată. 

      După căderea comunismului, însă, sute de milioane de oameni care nu îndrăzniseră să spere sau să dorească, au dărâmat Zidul și au năvălit în era consumerismului, călcându-se în picioare, exact ca la Black Friday. Oamenii aceștia voiau blugi, cafea, răzătoare Worner, televizoare color, adidași torșăn, mașini Cielo și Espero..voiau totul și nimic în același timp.

      Apoi a apărut Peștișorul Browser. Și oamenii au început să-și dorească online. Și a apărut atunci un om, Steve Jobs pre numele său și a coborât într-un garaj unde l-a vizitat un înger wozniak. Și îngerul a strigat. Că s-a enervat. Și a plecat. Și atunci, Steve Jobs a venit în fața oamenilor, și s-a urcat pe o scenă. A văzut că oamenii au aplaudat și a fost bine. Și avea o tabletă în mână. Și o singură poruncă: ”Buy Apple!”. Și a dat oamenilor Mărul 2.0. Și a văzut că este bine. Și a făcut mărul mobil și l-a dat oamenilor. Și a văzut că este și mai bine. Și a făcut iOS și touchscreen. Și a murit. Dar a venit alt om, Mark Zuchernuștiucum care a dat oamenilor Facebookul. Și a văzut că este Like. Și oamenii au shareuit cele văzute și s-a făcut un deșert de social media. Iar Peștișorul de aur a văzut toată porcăria asta și a înțeles că nu e deloc bine. Prostia și răutatea au învins. Dorințele au devenit ori prea tâmpite, ori prea periculoase pentru a fi îndeplinite. Așa că a dispărut în adâncuri. Nimeni nu a mai știut nimic despre el. Până azi.

      De fapt, nu exact azi, vorba vine, însemnând până de curând. Recent. Ce s-a întâmplat, de fapt? 

      

      Neștiind ce să mai facă cu viața lui, Peștișorul de Aur s-a înscris la Vocea României, la audiții. A fost respins din prima, pentru că peștii nu cântă. Peștii sunt muți. Nu știu ce a fost în capul lui! Dar nu asta e important. Important e că l-a întâlnit pe Smiley, omul. Omul, nu emoticonul. Omul, nu vedeta. Omul, nimic altceva. S-a nimerit într-o zi, singur cu el, în backstage. Fiind un fan al artistului, Peștișorul de Aur s-a oferit să-i îndeplinească trei dorințe. Smiley, omul, l-a refuzat. Peștișorul a rămas și mai mut. Nu i se întâmplase așa ceva niciodată. Cei doi Smiley (vedeta și omul), i-au explicat foarte simplu motivul refuzului: când iubești și ești iubit, nu-ți mai trebuie nimic. Peștișorul a înțeles în acea clipă de ce l-a părăsit dorada. Nu de 1001 dorințe avea ea nevoie, ci doar de un singur lucru: dragostea lui. Inima a început să-i bată nebumește, i-a mulțumit lui Smiley, care între timp mai compusese un hit, a căutat și a găsit pe Insta profilul fostei iubite, i-a scris un mesaj pornit direct din suflet și aproape imediat a primit un răspuns de la dânsa. 

       E măritată de mai mulți ani cu un pește Koi. ”Oh, crap!” a suspinat el. 

      Noroc că tocmai atunci trecea p-acolo Tudor Chirilă, l-a văzut trist și l-a luat cu el în Vama Veche. Au băut și au fumat iarbă până s-au făcut căcat. Apoi au luat un taxi și s-au întors la București, s-au dus la vila doradei cu pricina și au urinat pe gard. A ieșit Koi-ul vânăt de nervi, să-i bată, dar ei i-au strigat ” Unu-doi, băi Koi, du-te la Băicoi! trei-patru, perfect fără tine!” Au vrut să se ducă și la vila lui Smiley, dar bineînțeles că Tudor nu s-a putut abține de la gluma aia proastă, ”băi, la ăla nu mergem, că are Pistol”. S-au dus în Centrul Vechi, s-au întîlnit cu mai mulți și Peștișorul făcea glume cu chelnerii, ”băăăi, da ce facem, noi aicea stăm pe uscat?” Natanticu a borât în acvariu, Peștișorul s-a ofuscat maxim și i-a umflat ochiul stâng dar nu s-a cunoscut pentru că Natanticu oricum are ochii holbați... O seară reușită, cum s-ar spune.

     De atunci au rămas prieteni, Peștișorul a scris un scenariu inspirat din viața lui, anul viitor va ieși și filmul, cu Bartoș în rolul titular, sub titlul ”Dorințele sunt pentru looseri iar dragostea e pentru fraieri”. Titlu alternativ: The House of Știucci. S-a mai vehiculat și Capra cu trei dorințe, dar nu.

        Stați să vă spun cea mai mișto chestie, miercurea trecută s-au întâlnit întâmplător, în mall, Peștișorul de aur cu dorada vieții lui și ea i-a mărturisit că-i pare rău că n-a rămas cu el, că acum se zgârie când îl vede pe la televizor și pe la podcasturi de-i vine să-și dea cu tesla-n Koi. 

         

Nesimțire fără limite: Universul nu recunoaște lunifobia

           

” Fiecare zi de luni e cea mai grea zi de luni pe care am trăit-o vreodată” 

                                                                   

 (lunifob  anonim)                            

      

     Nu înțeleg cum poate soarele ăsta - propriul nostru soare, care ne-a dat viață - să fie atât de inuman, de egoist și de tupeist, încât să răsară în fiecare zi de luni! Și să mai și strălucească sfidător. Lasă, bă, șmechere, că ajungem noi la eclipsă! Am să te filmez și am să trimit clipulețul lui Elon Musk, să vadă toată galaxia ce față ai. Vai de steaua ta! 

        Știu eu de ce radiază cu atâta obrăznicie, fără umbră de rușine. Are pile. Îl ține în brațe universul, că și pe ăsta, atâta-l duce capul ăla plin cu vid! 
        

         Lunea am nevoie stau acasă, adunat în mine, ca melcul. Pentru că, aproape în fiecare zi de luni, sunt mai mult melc decât om. Atât de tare îmi doresc să stau acasă, încât mi s-ar părea de un elementar bun-simț din partea universului, să facă, printr-o minune, posibil, acest lucru. Liniaritatea existenței mele de moluscă are neapărată nevoie de o întrerupere! Trebuie să se întâmple ceva care să compenseze vidul interior al cochiliei mele. Bineînțeles că nu se întâmplă nimic. Mă simt, cum e și normal, înșelat.

      Uite ce e, stimate Univers: eu am trimis o dorință simplă, clară și de intensitate maximă. O semnătură energetică care nu lasă loc la interpretări și care necesită un răspuns imediat! Ce nu pricepi? Ce trebuie să facă un om, zilele astea, ca să fie băgat în seamă de universul de care aparține?! Serios, ar fi așa o nenorocire dacă mi s-ar îndeplini și mie, măcar o dată, una dintre cele mai mari dorințe? Aici am ajuns?! Să ne căcăm pe noi pentru opt ore amărâte, acolo???...Ce înseamnă pentru tine, măi nelimitatule, opt ore? Ai sute de miliarde de ani în fața ta, ai toată viața înainte, și tu te pui pentru câteva ore, acolo? Ce ți-am cerut așa grozav și imposibil de făcut? Ți-am cerut autostrăzi, școli, spitale? Ți-am cerut să-mi faci nivelul de trai ca în Finlanda? 

        Știu că aș putea să-mi iau o zi liberă făcând o simplă cerere. Dar nu vreau! Pentru că n-ar mai însemna nimic. Poate că ziua ar fi liberă, dar eu nu. Tot în cușca regulilor și a regulamentelor m-aș învârti. Eu vreau un miracol, vreau să sparg cușca! Vreau să mă sparg liber, cum bine zicea răposatul Freddie, despre care se știe că nu suporta zilele de luni. Dovadă că și-a ales pseudonimul ”Mercury”.

         Vreau să fiu liber și să pun piciorul pe gâtul imposibilului, să-l privesc cum se zbate și moare. Să înving destinul, ca Sf. Gheorghe, balaurul. O scutire reală, o gratuitate. O clemență divină. O recunoaștere oficială și la cel mai înalt nivel a suferinței cosmice prin care trece, în fiecare zi de luni, suflețelul meu cel chinuit. Vreau o dovadă a faptului că universul funcționează pe sistemul ”dacă sunt om cu tine, fii și tu, univers cu mine”. Că nu e doar o adunătură de gaze, pietre și forme de energie. Și că te poți baza pe el.

         Bun. Să zicem că universul nu știe să dea libere, așa din scurt. Poate că îi trebuie puțin timp pentru asta. Să zicem că e imposibil să vină pe loc cu o schemă, cu un plan, cu o înșiruire de ”coincidențe”, al cărei rezultat să fie cel dorit. Dar m-aș mulțumi și cu altceva. Cu o veste minunată. Un telefon neașteptat, dar în sensul bun. Ceva, orice. Hai, universule, dă dovadă de oleacă de imaginație! Pune mâinile pe volan. Pune piciorul pe frână. Hai să tragem pe dreapta, măcar un minut, nu vrei? 

         Nu vrei, tu ai pus pe pilot automat și te-ai dus acasă. Normal. Că e luni și la tine, monstru de egoism ce ești! De asta zice lumea că luni nu crește nici iarba. Pentru că universul doarme, de aia. Hai, nu fi scorțos și ipocrit. Știu că funcționezi după anumite reguli, dar mai știu că tu ai făcut regulile astea, cine altcineva? Asta înseamnă că uneori, pe ici-pe colo, poți să le mai rescrii un pic, dă-o naibii! Cine să te tragă la răspundere?

        Concluzia e clară: universul nu vrea să recunoască oficial, lunifobia, ca afecțiune reală. Ori nu vrea, ori nu-i pasă. Că de putut, sigur poate. 

         Dragul meu expansionist, big-băngulețul meu, ai făcut de la zero atâtea chestii absolut fabuloase: stele, planete, fenomene, cuante de energie, găuri-negre...chestii grele de tot, le studiază savanții din toată lumea și încă nu le-au dat de capăt. Iar când îți cer și eu, ceva aproape egal cu zero, te faci că nu auzi. Bine.

      Uite, apropo de găurile negre. Zic unii că asta a fost o mare prostie din partea ta, pentru că într-o zi, găurelele astea nasoale care papă lumină, se vor uni într-o mare gaură neagră în care te vei prăbuși cu totul și vei înceta să mai exiști. Știi ceva ? Sper ca savanții să nu se înșele și sper ca atunci, când îngozit, disperat, te vei îneca în neant și vei dori cu toată ființa ta un miracol care să te salveze, să-ți amintești de mine și să înțelegi cum m-am simțit eu, nu o dată, ci de atâtea și de atâtea ori. Și mai sper ca toate astea să ți se întâmple într-o zi de luni! Nesimțitule.

Dimineața, pe o temperatură plăcută

     

    A fost îngrozitor de cald. Părea că Soarele a plecat în concediu, să se bronzeze (oare ce indice de protecție are crema lui?!) și Pământul a rămas să-i țină locul, încălzind galaxia. Însă, în al 7-lea ceas, din cea de a 7-a zi, a celei de-a 7-a luni a anului, s-a răcorit! Niște nori providențiali au acoperit cerul, purtați de-un vânt harnic, pe care, toate prognozele meteo l-au lăsat rece.

     În sfârșit, pot privi cerul. Vorba cântecului, ”Dimineața pe răcoare/Eu mă uit pe cerul mare”. E ciudat că nu văd nici o pasăre. Cred că au luat un prost exemplu de la anumite avioane și au anulat zborurile. La cât de gol e cerul, cred că mai avem doar păsări low-cost. Alea faine, de linie, nu s-au mai întors din țările calde, sau nu s-au mai întors calde. Asta e, ne pleacă până și păsările călătoare. Așa se explică și scăderea natalității. Berzele românești au șters-o englezește. Sau italienește. 

      Nori, vânt, dar nici o zburătoare. Ba da, uite una. Cred că e o vrabie, nu știu, e un pic cam departe și nu bat până acolo. Zboară ciudat, nu-mi place. Când vine în picaj, ca o lacrimă pe obraz, când se ridică spre văzduh, ca un strigăt mut de disperare. Parcă ar ști că e singură pe un cer nou. Și e atât de mult cer în dimineața asta, că nici nu-ți mai vine să-l zbori. Dar, ca în fiecare zi, Sisiful din noi, prinde aripi. Trebuie.  

      Apropo de această dimineață, mă cam înțepa, un pic, mușchiul romantic. S-ar putea să fi fost din cauza cafelei. Am făcut o cafea cam tărișoară și cam fără zahăr, am uitat de el. Oare cafeaua cu lecitină ce gust are? Cred că e mai dulce. Pentru că, nu-i așa, îți aduci aminte să pui zahăr. Asta dacă nu cumva  uiți să pui lecitină.  

    Nu mă înțepa deranjant, ci un pic sâcâitor și neinteresant, cam cât un ”cling!” de pe telefon, când începe săptămâna grecească la LIDL, sau cât un kind reminder să mă mai uit în buletin, cum se zice. Cine vrea să fie funny, sau jmecher, sau un pic ieșit din rând, nu-ți va spune ”E din cauza vârstei”, ci ”Ar trebui să te mai uiți în buletin din când în când”. Înțeleg subtilitatea îndemnului. În buletin e trecută data nașterii. Ceea ce nu înseamnă, de fapt, nimic. 

     Dacă ne referim la performanțe fizice, e mult mai important ce ai făcut cu corpul tău de-a lungul vieții, decât vârsta pe care o ai (bine că o ai!). Sunt o grămadă de boomeri, care au o condiție fizică mult mai bună decât mulți din Gen Z.  Oare câți dintre cei din generația mea, care avem azi 50 de ani, mai putem să alergăm pe o scenă, timp de 2 ore, cum face Mick Jagger la 77 de ani? Nu mulți.

    Dacă, însă, ne referim la hobby-uri, sau la alte preocupări care s-ar  zice că nu mai cadrează cu o anumită vârstă, expresia ”să te mai uiți în buletin” e o prostie și mai mare. Pentru că tot ceea ce faci din suflet, nu are vârstă. 

      Te joci pe calculator, pe consolă, pe telefon, pe tigăi de teflon, bagi boardgames, ”Dacii și Romanii”, ”Nu te supăra frate”, tot ce prinzi. Joci săptămânal baschet, fotbal, tenis, șotron, rațele & vânătorii, prinsa, sari coarda. Faci stand-up și roast-uri la open-mic, la grătare, la nunți, la botezuri, la înmormântări, la serbări, la onomastice. Cânți într-o formație. Iei cursuri de gătit și apoi iei o tavă-n cap pentru că ai ars friptura. Te moshești la un concert rock, la o trupă ai cărei membri sunt născuți alaltăieri. Participi la circuite, pe motocicletă sau pe bicicletă (aici am o snoavă mică, v-o spun la final)...bravos, tataie! Fă-le pe toate liniștit, nu te uita în buletin, pentru că în buletin nu scrie vârsta sufletului tău. Nu scrie vârsta ochilor cu care privești lumea. De ce să mă uit în buletin?! Ce tâmpenie!

     O tâmpenie care poate fi chiar amuzantă, uneori. Ca de exemplu, în cazul unui domn de vârsta a treia, căruia i s-a cam dus darul vederii. Stând el, la o coadă de pensionari, se plângea de chestia asta. Nu că stă la coadă, ci de pierderea vederii. Înainte de a continua, câteva cuvinte despre coada de pensionari.

     Coada de pensionari e forma preferată, old-school, a rețelei lor de socializare. Coada de pensionari din supermarketuri e un fel de facebook, unde se discută, se ceartă se bârfește, în fine, e mai participativă. Cea din biserică e un fel de instagram, acolo mai mult se pozează decât se comentează. A nu se înțelege că se fac fotografii, când zic ”se pozează”, vreau să spun că se stă ”în poză”, adică se adoptă o atitudine cernită, fefeleagă, mai pe dramatism, așa. Și mai au pensionarii și un fel de TikTok, care se cheamă TalkBloc. Se întâmplă atunci când stau pe băncuțe la poarta blocului, iar vecinii își dau scroll prin fața lor, rapid, ca pe Tik Tok. Apare câte unul, zice ceva, dispare. Pac, următorul, nu mai mult de un minut. Vă mirați de ce stau pensionarii numai în fața blocului și de ce nu mai merg și ei, naibii, pe la casele lor? Uite, de asta, că TalkBlocul dă dependență! 

  

         Revenim la domnul cu vederea slăbită care se plângea că nu mai vede să citească, că nu mai vede să numere banii (un pic suspect pentru un pensionar), că formează greșit numerele de telefon și alte asemenea probleme de vedere. Și că nu înțelege de ce i se întâmplă asta. Imediat s-a găsit o doamnă mai tânără ca el cu vreo 6 luni (tot babă, ce s-o mai...), să i-o taie scurt: „Bre, tataie, da` în buletin te-ai mai uitat mata, așa, vreo oleacă?”, după care, bonus, printre dinți, o bagă și pe aia cu "vă caută...pe-acasă și voi plimbați sacoșele prin târg".
      La care domnul, oarecum hâtru : ”Nu m-am uitat domnișoară, că asta zic de o oră, că nu mai văd. Știu, îs bătrân, cu vârsta, pierd multe: văz, auz, mă dor toate. Da` tu nu te-ai schimbat de loc! Nu știu cum faci tu de-ai rămas până azi -doamna zâmbește, ușor măgulită- la fel de proastă ca-n tinerețe!”. Doamna nu mai zâmbește. 

         Snoava promisă: 

       Apropo de motoare, ce tare! Prin 2016 (parcă), eram detașat cu serviciul în Piatra Neamț, cazat la Hotel Ceahlăul, ceea ce mi-a plăcut enorm. Îmi aducea aminte de comunism, implicit de adolescență. Într-una din zile, cum mă întorceam de la serviciu (mergeam pe jos, v-am spus, eram în Piatra Neamț), văd venind o coloană lungă de bikeri și oprind în fața hotelului. Vreo 20 de motociclete. Bărbați și femei, toți supercool, costume de piele, mulate, ținte, imprimeuri, franjuri, cizme, tot ce trebuie. Despre motoare nu mai discutăm, n-are rost. N-ați văzut așa ceva. Ce mai, spectaculos. 

        Băi nene, opresc mayanșii ăștia, se dau jos de pe navele alea spațiale, dar nu oricum, ci așa, în slow-motion și-și scot căștile. Uite, parcă iar mă înțeapă inima: numai babe și moșnegi! Cred că nici unul nu avea sub 60 de ani. Erau din Germania, participau la un circuit european, nu mai țin minte cum se numea. 

         Atât de mișto erau cu toții, că n-a lipsit mult să se producă un carambol în intersecție. Toată lumea se uita la ei, inclusiv șoferii. Auzeai cum cad mandibulele pe asflat. Și pe bună dreptate:  nevopsiți, în schimb, tatuați. Cu plete dalbe, ca Moș Crăciun, dar fără burdihan. Care mai avea păr. Care nu, aveau bărbi de alea, de ZZ Top. ”Gagicile”, tot așa, dar fără bărbi-haha ce glumă, cu plete lungi pe spete, care mai gri, care mai albă, părul până la șaua motorului și niște costume de mare excepție, judecând după cum se mulau, pe corpurile pe care se mulau! Îmi venea să întreb și eu, ca Scufițul Roșu: bunico, dar de ce-ți stă așa de bine costumul ăsta de Nena? 

        Atunci am știut clar ce vreau să mă fac când voi fi pensionar: vânzător de costume mulate pentru motociclistele din Germania. 

          De toate vârstele, promit să nu mă uit în buletine!

     

          Gata, m-am uitat destul pe cerul mare, dimineața pe răcoare. Parcă s-a-ncălzit un pic, mă uit și pe cerul mic.

Ce am înțeles eu din războiul ăsta

     

      E soare (se cam exagerează cu chestia asta, dar asta e, vara e ca vara), e vacanță, veselie, concedii, marea te cheamă la ea, muntele te invită la drumeție pe cărări răcoroase, ce mai, cred că mi-am ales cel mai prost moment ca să-mi exprim și eu umila părere despre ceea ce credem că vedem și cunoaștem că se întâmplă în Ucraina. De parcă ar exista vreun moment bun, să vorbești la timpul prezent, despre un război...

      Nu știu ce tocmai făceați, dar îmi cer scuze dacă m-am trezit și eu, așa, într-o joi, după Sânziene, să vin cu chestii de astea, ”so yesterday” și v-am întrerupt.  

      V-am întrerupt aproape degeaba, pentru că nu am nimic nou să vă spun. Habar n-am de politică. Științe militare, nici atât. Nu mă prea uit la știri, nici nu prea citesc analizele specialiștilor despre conflictul din vecini. Nu știu cum a început, nu știu în ce stadiu este, nu bănuiesc cum se va termina. Nu știu ce interese sunt, nu pot calcula ce s-a pierdut, ce s-a câștigat, cine, ce și cum. Nu știu cum va afecta războiul ăsta economia. Aud că lumea va fi destabilizată din punct de vedere geopolitic, dar nu îmi dau seama cum se va traduce asta în realitățile de zi cu zi. Nu mai știu cine spune adevărul și cine minte. Dacă aș ști, n-aș mai munci, aș fi și eu părerolog pe la diverse emisiuni TV sau podcasturi. Sau aș fi un blogger de succes, ca Cabral.

      Din aceste motive nu îmi pot da cu părerea, avizat, despre crimele odioase care se petrec lângă granițele României. Sau despre lucruri mai interesante de dezbătut în spațiul public, de exemplu cum se zice corect Kiev sau Kyv, Harkov sau Harkiv sau ceva. Ăia mor acolo pe capete, n-au apă, n-au mâncare, noi avem o mare problemă cu cei care nu vor să priceapă că limba ucraineană e o altă limbă decât rusa. Am terminat cu vaccinul, trebuia să începem cu altceva, mi se pare normal. 

       De asta nu pot da lecții nimănui. Un lucru totuși, am înțeles. 

      Am înțeles că oameni nevinovați au murit și continuă să moară chiar când scriu eu aceste rânduri. Și vor rămâne morți, indiferent de rezultatul războiului, care, apropo, e tot mai neclar. Și am mai înțeles că vor muri și mai mulți, pentru că - eu, personal, cel puțin - nu văd să se facă nimic concret care să oprească acest măcel. Cineva, să spună STOP! KONEȚ! GATA! Hai să vedem ce naiba vreți ca să nu mai omorâți oameni. Hai să ne-nțelegem cumva. Trebuie să fie o cale. Asta aș vrea să se-ntâmple. Însă, dimpotrivă, mi se pare că de ambele părți ale frontului se dorește continuarea carnagiului, pe termen nedefinit.  

      Pentru ”victimele colaterale”, însă, războiul s-a sfârșit. Dumnezeu nu mai râde, pentru că morții nu-și fac planuri de viitor.

      Am mai înțeles că acest război nu se poate termina așa cum își dorește toată lumea, cu înfrângerea totală a dementului de la Kremlin, să fim lucizi! Mi-e mai frică de înfrângerea lui Putin decât de victoria lui. A dovedit că e imprevizibil, în sensul rău. Are Bomba. Dacă pînă acum n-a apăsat butonul roșu, nu înseamnă că nu ar putea s-o facă în următorul sfert de oră, sau într-o situație extremă, nefavorabilă lui. O situație în care nu ar mai avea nimic de pierdut. Mai multă moarte, mai multe tragedii ireparabile. Pe cale de consecință, un răspuns pe măsură din partea NATO-care ar veni automat- ar însemna sfârșitul pentru o treime din populația globului. Cel puțin. Nici celor rămași nu le va fi ușor.

        Am înțeles că acest scenariu este, încă, posibil.

      Până la o tragedie mondială, însă, avem ororile locale, care deși pot fi stopate, continuă. 

     Ce am mai înțeles eu din războiul ăsta e că nu există Bine sau Rău, învinși sau învingători, dreptate sau nedreptate. Tot ceea ce văd când se transmit imagini de acolo, sunt moarte și distrugere. Pentru familiile celor uciși, toate adevărurile și toate minciunile legate de acest război, s-au contopit într-un singur și ultim adevăr de necontestat, însângerat, mutilat, întins pe asfalt, în fața blocului. La fel este și pentru mama soldatului rus sau pentru soția și copii acestuia care-l așteaptă acasă, de ziua lui, sau cea mică, să vină tati la serbare, să vadă că ea e mare și a reușit să învețe toată poezia! 

       Eu atât văd. Singurul adevăr care contează.

       Se tot cer arme și bani, dar acest adevăr, al morții, odată produs, nu mai poate fi reparat cu nici o armă, oricât de performantă, nici cu toți banii din lume, nici chiar Dumnezeu Însuși, dacă ar exista și i-ar păsa, nu ar putea întoarce moartea din drumul ei. Toate discuțiile din univers, toate analizele experților curului mamii lor, toate răstelile lui Zelensky, aflat la adăpost de bombele care cad peste copii din maternitățile patriei sale (ceea ce e perfect normal, conducătorul nu trebuie expus) și care pare mai supărat pe NATO decât pe Putin însuși, toate steagurile galben-albastre afișate pe poze de profil, pe tricourile sportivilor, pe microfoanele artiștilor, pe mașinile oamenilor obișnuiți, pe balcoane, pe tramvaie și pe tot absolutul, TOATE ASTEA la un loc și tot nu pot aduce înapoi, părinților, copii sfârtecați de bombe și nici copiilor, părinții care au murit, încercând să-i apere de Absurd, de Inuman. 

        Și am mai înțeles că vreo două bucăți de pământ (care, oricum, sunt 90% rusofile) plus niște bani ar putea opri cazaciocul dement al morții. Dar nu am înțeles de ce nu-l oprește. Probabil, în secolul 21 câteva vieți omenești, acolo, au un preț, iar acel preț e neglijabil în comparație cu prețul unor resurse naturale. Dar nu despre resurse și bani și oligarhi și trafic de arme și carne vie e vorba, nu? E despre identitate națională, patrie, neatârnare și nebălăngănire...

       Știu ce veți spune. Înafara coloanei de TIR-uri cu carne destinată frigiderului meu, mulțumesc, asemenea. Veți spune că, pentru țară, pentru cei de-o limbă și de-o seamă, de-o factură și de mamă, pentru integritate teritorială, pentru diverse idealuri și propășiri, merită și trebuie să-ți iei viața, dându-ți-o. 

       Știu și eu...merită? Hai să nu arătăm cu degetul spre alții și să luăm ca exemplu decât țărișoara noastră, cu poporul și elita conducătoare aferente, așa cum arată în 2022. Dacă ar vedea eroii neamului pentru ce și-au dat viața, oare ce-ar spune? Ar mai face-o a doua oară? 

        Pentru mine, ca părinte, nu există absolut nici un argument care să justifice sacrificiul unui tânăr, a unui copchil, de fapt, în numele unor noțiuni goale de conținut, dar extrem de eficiente pentru a mobiliza turmele la tăiere reciprocă, pe câmpul de luptă. Noțiuni care ne sunt tatuate pe creier din naștere, fixate prin repetiție și validate de societate ca valori fundamentale, astfel încât, atunci când ni se cere să ne dăm viața pentru patrie (pentru ca unii să obțină sau să-și mențină averea și puterea, că alt motiv n-a fost și nici nu va fi vreodată), să fim suficient de proști încât să murim fără să crâcnim, ba chiar să fim mândri de prostia noastră.

        Vreți valori fundamentale? Ce ziceți de Decalog? A expirat, cumva? Sau poate că nu-și fac popii treaba cum ar trebui?...Nu mambo-jambo supranatural, povești cu moșnegi invizibili  prin ceruri, nu voodoo creștin că dacă pui mâna pe cuc te duci în iad sau alte prostii de astea. Nu, tată, valori fundamentale serioase: să nu ucizi, să nu furi. Să nu te apuci/să te lași de droguri. Să vedem un pic ce-i în sufletul tău de adolescent însingurat până la suicid, poate te putem ajuta cumva. Jesus!...treabă ar fi, dacă s-ar vrea!

 

      Într-un final, am înțeles cristal de clar că victoriile unei armate, ale unui popor, victoriile istorice, obținute cu pierderi de vieți omenești, nu aparțin nici eroilor, nici celor mulți, ci de fiecare dată, au fost și vor fi imediat confiscate de niște profitori ticăloși, aflați întotdeauna la momentul potrivit, în scaunul potrivit, fără nici cele mai mici remușcări și fără să aștepte ca, măcar, să se usuce sângele de pe străzi. Pentru că victoria, prada de război, cheile de la visterie și mașinăria de vot sunt ale celui care strigă primul ”fraților, am învins!”. Dar asta ați aflat-o deja, pe pielea voastră.

         Am cam deviat de la subiect, dar și voi m-ați înțeles. Eu așa simt. (dacă ați citit până aici!...)

     

În cătarea boozookăi

     

   Mi s-a întâmplat de vreo 2-3 ori, hai, maximum 4, în decurs de 16 ani, de când îmi exercit liber (uneori, poate prea liber) dreptul de a conduce atomobilul proprietate personală pe drumurile publice, să ajung în proximitatea trecerii de pietoni exact în momentul în care se schimbă culorile semaforului, permițând plutonului de traversaci să execute salt înainte peste mașina mea.

         Băi, ce mă enervează chestia asta! 

    Recunosc, în acele câteva cazuri, nu am adaptat viteza. Nu știu ce a fost în capul meu atunci, oricum, nu mare lucru. Pietonii care așteptau verdele la semafor îmi păreau doar o formă de relief care se constituie, de regulă, atunci când plantezi în asfalt un stâlp cu niște lumini în vârf. În subconștientul meu, ei stăteau așa, de veacuri, ca lanțul munților Carpați, de veghe zebrelor din intersecții. Nu că ar fi vrut, vreodată, să treacă strada.

     Literlamente, pe negândite, m-am apropiat de trecerea de pietoni fără să reduc nimic, nici viteză, nici colesterol, nici consumul de benzină și nici volumul aparatului de radio, nimic. Nu m-a oprit nici măcar anunțul de interes public referitor la excesul de sare, zahăr și grăsimi: ”Atenie, pe această porțiune de drum sare un pieton gras și diabetic !”. Și mă bag să trec, că na, cică formele de relief nu se mișcă așa rapid. Da` uite că se mișcă și se bagă și ei să treacă, că na, mai sunt și alunecări de pietoni. Eu șoferesc, ei ș-o feresc! Ș-o feresc și mă înjură. Pe bună dreptate. Eu scrâșnesc din frâne, ei scrâșnesc din dinți. Neplăcut moment. Nu recomand, pe cât de posibil de evitat, dar uite că am pățit ceva asemănător, acum vreo două zile. 

     Încercam să ies din Palas, oră de vârf, aglomerație corespunzătoare. Ne mișcam nu. Mai învârteam jumătate de roată, mai stăteam jumătate de oră. În sfârșit, ajung la ieșire, la ultima trecere de pietoni și accelerez prematur cu intenția de a țâșni din strâmtorile Palasului, ca dopul de la un spumant cald și agitat. Brusc, s-a făcut roșu. Frână cu scârțâituri, la vreun metru de zebră. Efectiv, am văzut cum zebra s-a căcat pe ea de frică. Prea târziu. O pereche de buze augmentate se angajaseră deja în traversare. Treceau și nu se mai terminau, ca un marfar cu produse de rafinărie. Parcă oprisem la barieră, la Crucea Sfântului Andrei, nu la o trecere de pietoni. Mă pregăteam să opresc motorul și să ies la o țigară, când, de undeva, de pe trotuar, a apărut, în sfârșit și proprietara lor, a buzelor. Semn că urma să se ridice bariera.

        În timp ce așteptam, mă gândeam, eu așa, oare fetele astea, când călătoresc cu avionul, trebuie să-și plătească cală sau li se permite accesul în avion cu buze, cu tot? Corect ar fi să le dea voie, dar cu condiția valabilă pentru toți pasagerii și anume ca frații buzești să aibă dimensiunile standard, astfel încât să încapă sub scaunul pasagerului din față. Să facă și proba. Iar după aterizare și aplauze, prin îmbulzeală, nu m-aș mira să auzi și așa ceva: ”...băbăiatule, că ești mai înalt gen, dă și mia buzele alea gen, dă acolea dă sus, dă lîngă becpecu tău gen...”. Însă, avionul poate presupune și riscuri pentru augmentate. Mai ales pentru o anumită categorie de rusoaice, care, din câte am observat, sunt campioane la botoxport. Dacă nu medaliate cu aur, măcar încărcate cu aur. La nivelul ăsta de profesionalism (ele) și de dăruire (oligarhii), trebuie muuuusai serviciu de cală. Ei, ia ziceți dumneavoastră, cum ar fi, în situația asta, să-ți rătăcească compania aeriană bagajele, inclusiv ditamai buzăul? Să te trezești că ai plecat din aeroport cu buzele altcuiva. În care s-au investit vreo 34 de operații de augmentare. În 25 de ani de viață...

      Dar să revenim la oile noastre, mai exact la domnișoara înarmată cu boozooka și angajată în traversare. Boozooka, așa cum ne spune și cântecul, "buzele tale, arme letale", este o armă cu care se vânează, de regulă, anumite specii de masculi, pe care-i recomandă AVerea și AVC-ul.

      Ceea ce trebuia remarcat la acea domnișoară/doamnă/ce-o-fi-fost-ființa-aia, în ciuda tuturor aparențelor și prejudecăților, nu a fost treningul impecabil, asortat foarte cool cu niște șenile de tractor, ci faptul că a reușit performanța napoleoniană de a face 3 lucruri deodată: să traverseze, să mă înjure și să respire. De ce mă înjura? veți întreba. De zor, vă voi răspunde. Mă înjura din vârful buzelor și-mi arăta cu un gest agresiv, că era verde pentru pietoni. Deși oprisem la timp. E drept, cam forțat, dar totuși, am oprit când a trebuit, unde a trebuit. M-am făcut mic în scaun, de frică să nu-mi buzească parbrizul. Și i-am zâmbit. Pentru că nimic nu scoate din minți mai tare, pe cineva care e pus pe scandal, decât un zâmbet cald și o vorbă bună. 

           Da, într-adevăr, în situația asta, adevărul a fost undeva, la mijloc. Și eu am greșit și nu prea - și ea a reacționat exagerat, dar o sprînceană încruntată, meritam, nu zic nu. Cam asta pare că s-a petrecut. Dar mă tem că e un pic mai mult decât atât. Aici e și un pic de frustrare socială și un pic de lipsă de educație, oleacă de „tupeu de cartier”, plus doza obișnuită de prostie, care împiedică majoritatea semenilor noștri de a fi toleranți, echilibrați, răbdători. Ea m-a văzut venind, înainte de a păși pe zebră. De pe trotuar i s-a umflat orezul. A adulmecat prada. Era pregătită să facă o mahala totală. Dar, pentru că am frânat la timp, i-am răpit această bucurie. Culmea tupeului, obrazniciei, sadismului, că nici nu mai știu cum să-i mai spun, i-am mai și zâmbit! Nu batjocoritor, ci cald, din suflet. Cred că asta a supărat-o mai mult decât toate frânele din lume. 

         Concluzionând cumva, pentru noul Cod Rutier, care văd că apare anual, ca almanahele lui Vanghelie, vin și propun ca zâmbitul cald și vorba bună, în trafic, să fie considerate abateri extrem de grave și pedepsite cu toată asprimea, pentru că pot provoca răni mult mai adânci decât șișul, pistolul cu bile de cauciuc sau sabia ninja. Pot răni sufletul. Iar pentru suflete rănite, nu există ambulanțe. Nu există SMURD. Pe cine să chemi? Cine e doctor de suflete? Un psihoterapeut, sau poate un manelist. Așa că revin și propun înființarea Serviciului Manelist de Urgențe pentru Inimi cu Echimoze. Pe scurt, SMU...dar să n-o mai lungim.

         Ca sancțiuni concrete, propun tragerea autoturismului pe dreapta sau pe stânga (dacă e înmatriculat în UK), tragerea de urechi a șoferului și tragerea Loto 6 din 49. Totodată, anularea tuturor permiselor conducătorului auto (de conducere, de bibliotecă, de sală etc), confiscarea plăcuțelor cu numerele de înmatriculare, a roților și a volanului (ca să fim siguri că nu circulă) și puncte de amendă fără număr. Dacă șoferul n-are suficiente puncte pentru amendă, va avea posibilitatea să câștige puncte participând la concursul de cultură extrem de generală "Am întrebat degeaba 100 de polițiști". 

            Pentru că așa nu se mai poate! Dacă nu facem nimic acum, unde vom fi peste 10 ani? peste 20 de ani?! Vom ajunge ca-n țările nordice, doamne-ferește, să vorbim civilizat în trafic, să ne dăm prioritate și să ne ajutăm unii pe ceilalți dacă rămânem în pană...Sau și mai rău, putem sfârși ca Germania, îngropați sub autostrăzi !

            Hai să fim serioși și să recunoaștem: nu avem nevoie de autostrăzi. De aceea nici nu le-am construit. Nu avem nevoie de educație, de civilizație, de toate prostiile astea de care trebuie să ne prefacem, de ochii lumii, că ne pasă. Noi abia așteptăm ca, din postura de potențială victimă, să crăpăm capul cuiva, care întodeauna va fi în postura de potențial agresor! Parcă sună cunoscut, nu?

Un bărbat adevărat

   

Nu-i trucaj, așa sunt ele, roșii. Roșii siameze, din 

piață, de la țăran. Nu mai avea d-alea birmaneze.

     Cu ani în urmă, pe când lucram la o bancă,  paznicul de atunci, m-a întrebat de ce nu mă las de fumat. I-am spus adevărul și anume că îmi lipsește voința. S-a întors semiprofil, a mijit ochii spre orizont (la 50 de metri în față erau blocuri, în fine, detalii...), a luat răspunsul meu, și-a făcut din el un piedestal mic și s-a cocoțat în vârful lui. De acolo, de sus, privindu-mă cu un aer de ușoară superioritate, mi-a atras atenția că un bărbat adevărat, are Voință. Și dacă are voință, poate să facă orice. Absolut orice. Vorbea apăsat, cu convingere. Dumnealui se lăsase de fumat, evident. Nu pentru că s-au scumpit țigările cu 1000%, ci  pentru că, ați ghicit, este un bărbat adevărat. Cu voință și tot ce mai trebuie. Și poate să facă orice, numai să vrea cu adevărat acel lucru. 

    Ciudată mai e lumea asta, mă gândeam eu pe atunci, după așa o lecție, într-o pauză de țigară. Uite un om care ar fi putut fi orice, dacă ar fi vrut: neurochirurg, astronaut, actor, fizician...orice. Dar n-a vrut. Probabil că visul său a fost să ajungă paznic la o agenție bancară. Și uite că a reușit. Ca dovadă că. 

     Asta se întâmpla cu ani în urmă, pe când bărbații adevărați care populau câmpiile, dealurile și munții patriei noastre, erau mândri și liberi să se autointituleze astfel. Astăzi, numai dacă rostești ”bărbat adevărat”, îți sare tot LGBTQ-ul în cap și-ți aplică o corectitudine politică de nu mai știi ce-i cu tine, gen. Ce să-i faci, așa era lumea pe vremuri, mai ciudățică, nu corectă și normală cum e azi.

Quo vadis, Violeto?

   

 În copacul din dreptul biroului nostru, obișnuia să-și petreacă anotimpul rece, o bufniță. Practic, ăsta era palatul ei de iarnă. Vara, doamna noastră, intra în vacanță. Sau intra pe după vreo ramură mai bogată, nu știu. Cert este că nu o mai vedeam. I s-a spus Violeta, dintr-un motiv simplu și firesc: una dintre colege, urmărea, pe atunci, o telenovelă, în care, o actriță ce interpreta un personaj cu numele de Violeta, semăna fizic, cu o bufniță. Cel puțin, în ochii telespectatoarei. Vreo 4-5 ani la rând, Violeta a fost nelipsită. Apoi, vreo doi ani, a dispărut de pe radar. O vreme am sperat că se va întoarce, însă, cu timpul, ne-am împăcat cu gândul că, simpatica înaripată, s-a pierdut definitiv, cu pene, gheare și bagaje, printre celelalte amintiri ale noastre.

     Până într-o friguroasă zi de aprilie, care a debutat cu o vreme superbă, de primăvară, dar care s-a dovedit, pe la prânz, a fi la fel de capricioasă și instabilă ca o vedetă care a cunoscut un succes mult prea mare într-un timp mult prea scurt.  În acea zi, am revăzut-o pe Violeta, fruntașă pe ramură, la propriu. Nu ne-a uitat! O fi avut și ea probleme, ca toată lumea, cu pandemia globală. S-o fi speriat de brusca schimbare de look a oamenilor. Coincidență sau nu, faptul e că a dispărut la începutul lui 2020 și a reapărut în 2022, după ridicarea restricțiilor. Altfel spus, când a apărut izoleta, a dispărut Violeta. Și invers.

     Eu, cam bănuiesc ce a fost: dată fiind gravitatea și amploarea situației și fiind de vină un liliac (de fapt, mai mulți), toate zburătoarele nocturne, inclusiv bufnițele, au fost trase la răspundere de către celelalte viețuitoare, pînă s-au găsit vinovații. Cu siguranță s-au luat și niște măsuri serioase, eficiente, nu ca astea de pe la noi, în așa fel încât, așa ceva să nu se mai repete. Iarăși, nu mă întrebați care au fost acele măsuri, că nu știu. Dar, cu siguranță, nu a venit nimeni cu idei de genul ”ciocu` mic și stați în cuiburi”, ” să nu se mai zboare după ora 22,00, că vă zboară fulgii!”, sau ”păsările bătrâne au voie doar două ore pe zi în supermarket, la rafturile cu făină și mălai”.  "Interzisă deplasarea în stoluri!". La faza asta, parcă și văd un vultur pleșuv, de mare, cu o flotă în gheare, lăcrimând nesărat: ”Adio, dragă, stolu'!".

      În altă ordine de idei, sincer să fiu, habar n-am dacă bufnița asta e una și aceeași cu cea de acum doi ani. Ce știu eu despre bufnițe? Mai nimic, spre deloc. Tot atât cât știu și ele despre mine, cred. Doar ce știe toată lumea. Plus niște mici superstiții, pentru că, da, sunt și eu un pic superstițios, recunosc. Superstițiile au și partea lor bună, alimentează speranța că, totuși, există ceva "dincolo". 

     Nu sunt foarte superstițios, am doar pachetul de bază, ăla gratuit, de genul ”când ieși din casă, să pășești cu dreptul”; o am pe aia cu pisica neagră, normal; îmi convine ce se spune dacă te mănâncă palma stângă; dacă văd o mireasă, cred că îmi va merge bine (nu același lucru pot spune și despre mirele aferent), dacă văd un curcubeu, iarăși e de bine. Numărul 23 înseamnă ghinion și tot așa. Prostii de astea. Nu-mi trebuie mult ca să validez o superstiție. E suficient să se întâmple câteva coincidențe și superstiția-i gata. Ca în cazul Violetei, de exemplu. Știu că e doar o coincidență, dar tot m-a pus un pic pe gânduri. Că, na, te mai gândești și la de astea. Mă uitam la ea cum ne veghea, camuflată, din palatul ei de iarnă și mă gândeam că uite, abia a reapărut buha asta și noi, gata, mergem tot biroul, mâine, la o înmormântare. Că așa s-a potrivit.

     Apropo, pe unde ai umblat tu, Violeto, în ăștia doi ani? De ce?

      Și mai ales, încotro te îndrepți?

Timpuri Vechi

 

           Când ești copil n-ai nici trecut, nici viitor. Ai doar prezent.

        Înainte, aerul avea diferite culori, mai exact nuanțe. Nuanțe foarte subtile, aproape de neobservat, dar când ești copil, orice nuanță, oricât de subtilă, devine o culoare puternică, la fel de reală ca tot ceea ce există în imaginația unui copil. 
         Aerul se colora în funcție de zi, de anotimp, de loc, în funcție de oamenii cu care îl respirai împreună...

         În timpul școlii era gri. Dacă luam un trei la mate, se făcea roșu. La fel și posteriorul meu. Un pic cam prea des, aerul era roșu. 

         Când îmi zâmbea Cristina, culorile dispăreau. Pentru că rămâneam fără aer...(ta-daaa!) 

         În vacanță aerul era de un albastru infinit, ca primul cer al dimineții. La mare, era verde-albăstrui, pentru că încă nu știam cuvântul ”turcoaz”. Cu varianta ”turchiz”, cum am mai auzit.  

         Nu mai spun de miros! Vacanța de vară mirosea a iarbă proaspăt cosită, a vegetație arsă, a carbid și a smoală topită. A asfalt încins și a clor din apa ștrandului.

          Toamna mirosea a ploaie, a cărți și a zacuscă. 

          Iarna avea unul dintre cele mai frumoase parfumuri, deschideam geamul larg și trăgeam lacom pe nări (aveam perspective în fotbal, în show-biz...) mirosul de zăpadă proaspăt căzută. Ocazie cu care nădăjduiam să fac suficient roșu în gât și cu puțin noroc, poate și ceva febră, ca să mă calific la un triatlon literar (ex: Winnetou, După 20 de ani, Cavalerii Pardaillan).

           Și mai mirosea a portocale de Crăciun și a franzelă albă, abia scoasă din cuptor, de la Panificație, în dimineața de Revelion. Seara, pe 31 decembrie, orașul era plin de fum de la pocnitori și de la artificii, aerul era vânăt de la respirația bețivilor, iar noaptea, ningea cu fulgi de diamante.

            Dimineața de 1 ianuarie era pură ca un nou-născut. Toată zăpada aia murdară, stropită de mașini, tăvălită de copii, de cu o seară în urmă, dispăruse. Lumea dormea, așa că zăpada din dimineața de 1 ianuarie era neatinsă. Dispăreau urmele de cizme, de sănii, de câini, de cauciucuri. Dispăreau străzile, trotuarele, iar coșurile de gunoi aveau căciuli albe,  băncile din parc erau acoperite de plăpumi pufoase. Vă amintiți, tovarăși, în comunism, ningea egal pentru toată lumea! 

          Foarte ușor ne întoarcem în trecut. Dar la ce trecut, ne întoarcem, de fapt?     

          Când ești tânăr, n-ai trecut, ai doar prezent și viitor. 

        Periodic, simțim nevoia să revizităm anii când, cu pușca și cureaua lată, colindam prin munți și văi. De ce? Simplu: când prezentul e prizonier într-un ecran (sau mai multe), blocat într-o rutină seacă, o spirală suicidală de toxine și insomnii, întreruptă din când în când de episoade negative, iar viitorul e la fel de incert ca autostrada A8, ne refugiem în trecut. Acolo e întotdeauna bine. 

        Acolo găsim fragmente de emoții, cioburi de senzații, rămășițe ale unor bucurii uitate, care ne-au aparținut cândva. Suntem, în același timp și arheologi și relicve. Și facem grava eroare de judecată, crezând că, măcar o parte din acestea, se pot recupera și refolosi în prezent. În plus, când ne repovestim trecutul, îl upgradăm la versiunea trecut 2.0, astfel încât acesta pare mai mult decât a fost vreodată. Trecutul este supraevaluat, pentru că, de regulă, în trecut, oamenii au fost tineri. Anii tinereții au o aură, așa, mitică, de belle epoque, când se trăia mai natural, mai sănătos, totul era autentic și mult mai bun decât azi. Contribuția vârstei la farmecul acelei perioade, nu prea e luată în calcul. Apare, astfel, o colecție de povești frumoase care încep cu ”pe vremea mea” și în care ești eroul principal, tânăr, deștept și frumos și călare și pe jos.  

       Când ești matur, ai trecut, prezent și viitor.

       Mai târziu, pe măsură ce se adună anii, pe lângă lucrurile frumoase, trecutul umple și un cufăr cu regrete  de genul ”ce-ar fi fost dacă”, sau ”aș fi putut să...”. Și uite-așa, cu timpul, poveștile tinereții prind tot mai mult praf pe rafturile memoriei (hai, că am luat-o pe metafore), în timp ce regretele aferente ocaziilor ratate sau nefinalizate, apar tot mai des în CV-urile neoficiale, cu care plictisim oameni nevinovați, la o bere.

        Posesorii unui astfel de cufăr, ajung să considere realitatea curentă irelevantă, un simplu accident nefericit și să se autovalideze cu o carieră pe cât de spectaculoasă, pe atât de ratată: ”Băi îți jur, dacă nu se întâmpla chestia aia, azi eram mare și tare”. Nu-i luați la mișto. Lăsați-i să-și verse oful. Oamenii care se consolează cu astfel de mini-istorii contra-factuale, nu fac din asta un titlu de glorie. Nu se laudă. E doar un mare regret, o senzație amfibie, care dacă nu iese din când în când să ia aer, se sufocă. Să ne gândim la toți poeții, oamenii de știință, arhitecții, romancierii, balerinii, inginerii etc care, pur și simplu, n-au avut posibilități să ajungă acolo unde au fost chemați. Sau care au făcut, la un moment dat, o alegere greșită, fapt le-a marcat toată existența. În sufletul lor, în minte și în spirit ei sunt ceea ce sunt și nu se vor potrivi niciodată în șabloanele în care viața îi va mutila ca să încapă. Nu-i judecați după copertă. Din păcate, în  viață, e ca în fotbal: contează doar golurile valide. Ocaziile, oricât de mari, ratările sau chiar erorile cu sau fără de voie ale arbitrului, nu aduc victoria mai aproape, ci dimpotrivă.

        La polul opus, sunt niște oameni care nici nu vor să audă de trecut. Pentru ei, trecutul nu înseamnă decât lacrimi și durere. Mă refer la nulitățile care au norocul să ajungă în poziții mult superioare condiției lor. Pentru că se vrea ca să se poată. Să te ferească Dumnezeu! În primul rând, acești idioți sunt convinși că li se cuvine tot ce e mai bun pe lumea asta. În și mai primul rând, ei cred 120% că au aterizat acolo exclusiv datorită calităților unice și irepetabile pe care le posedă! Dacă impostorul e leneș, încă se mai poate trăi. Dar dacă dai peste un prost harnic și care are și ceva putere de decizie, trebuie să-ți cauți alt loc de muncă. Chiar dacă ești șeful lui! Te trage după el, de nu te vezi. 
         Conversațiile cu oamenii de genul ăsta - cine va îndura să-i asculte - vor pivota numai în jurul calităților lor extraordinare, despre cum sunt ei de neînlocuit, datorită faptului că sunt foarte foarte foarte buni! Bineînțeles, vor recunoaște, cu modestie, că, la succesul lor, a contribuit, într-o oarecare măsură și faptul că restul colegilor sunt foarte foarte proști. 

          Pentru unii, totuși, îți poți permite luxul exorbitant de a simți, pe lângă dezgust, indignare, dispreț și un pic de milă. În special pentru cei puși acolo, cu mâna, pe posturi de Sitting Ducks (Manager Sitting Duck, Executive Sitting Duck, Branch Manager Sitting Duck ș.a), adică ținte sigure.  Pentru că sunt suficient de proști și de servili încât să scoată, din focul încins, cât de mulți cărbuni vor fi în stare. Până se ard definitiv. Nu-i nici o pagubă. Ăsta e norocul hoțului: oricând se va găsi un prost care să vină la întâlnire.  

        Când treci la seniori, ai doar trecut și prezent.

       Toate întâmplările alea pe care le regretăm, tot ceea ce ni se pare că am ratat în viață, toate acele ”ce ar fi fost dacă...”, e normal să existe. Le adunăm pe drum. Viața are răscruci. Uneori ai în fața ta mai multe drumuri. E normal să existe alternative. Însă nu poți alege decât o singură variantă, nu poți trăi două vieți în același timp. Și credeți-mă, orice variantă ai ales, cele pe care le-ai lăsat în urmă, te vor urmări cu regrete. Vor pune regretele pe urma ta. Le vei auzi noaptea, cum îți dau târcoale. Dacă le lași, te vor devora. Trebuie să le înfrunți și să le ții sub control. Nu poți să le suprimi. Cine n-are regrete, nu are nici satisfacții. Sunt ca două fețe ale aceleiași monede. 

         

         Trecutul nu se mai întoarce, nici nu are de ce. Gata, a fost, a prestat, și-a făcut treaba. Îl evocăm cu drag, ne bazăm pe el, dar să încercăm să-l retrăim, nu-i cea mai bună idee. În cel mai fericit caz, cădem în ridicol. Dacă acordăm credite doar trecutului, e normal ca viitorul să ni se pară o pedeapsă cu executare. În loc să trăim viața, o ispășim!

          Repet, trecutul nu se mai întoarce, dar, datorită tehnologiei din zilele noastre, îl poți accesa. Nu-l mai poți trăi, dar poți lua legătura cu el. Poți să cauți momente, senzații, sentimente, emoții de atunci. În linii mari, la nivel emoțional, te mai poți regăsi, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale.Te mai poți retrăi, uneori, pentru câteva minute. Asta până la un moment dat când lași naibii telefonul, laptopul, calculatorul, sau ce mai folosești tu pe acolo și accepți că, zilele astea, nici viața nu mai e ce-a fost!

          Când ajungi la bătrânețe, ai doar trecut. Apoi, ai tot timpul din lume!

Floricele pe câmpii, nu călcați pe ruși, copii!

     Cel mai frumos anotimp e primăvara. Adie un vânticel plăcut, totul miroase a proaspăt. Îmi place să privesc cerul, norii, întoarcerea păsărilor călătoare, brăzdând cerul, dezosate și fără piele, în congelatoarele NATO, de pe transportoarele C-130 Hercules. Mă uit cum ies ghioceii din pământ, și-i salut voios: - Привет ! Totul e verde-crud. Pe alocuri, mai la nord, verdele dispare. Rămâne doar crudul.

    În fiecare an, când se apropie luna martie, mă simt obligat să fiu creativ și să plămădesc niște mărțișoare. Pentru uz personal, să fie clar! Mărțișoare de alea, de casă, sănătoase, naturale, nu de alea de supermarket, cu chimicale. Că nu mai găsești să cumperi de la țărani, i-au falimentat chinezii. Totul se cumpără de la chinezi. Coșarul are fața lui Jackie Chan, gărgărițele și buburuzele sunt toate pe TikTok, iar ghiocelul e interpretat de Bruce Lee, în kimono alb. Înainte vreme, se spunea că până în 9 martie trebuie să-ți alegi baba, ca să știi cum îți va merge tot anul. Acum, mai nou, trebuie să-ți alegi ceva de pe Ali Baba, ca să știi ce aștepți tot anul.

      Chiar și așa, îmi place că păstrăm tradițiile. Cred că pornirea asta, de a-mi face propriile mărțișoare, la venirea primăverii, e moștenită genetic, pe linie paternă. La fel, când vine toamna, tatăl meu simte pornirea de a-și face propriul vin. Diferența e, că, el chiar face. Omul gospodar își face toamna vin și primăvara, 40 de pahare. Fiul omului gospodar, le bea. De fapt, își ajută tatăl, pentru că nu-i ușor să sărbătorești 40 de sfinți într-o singură zi! Practic, e o obligație, nu o invitație, nici o infiltrație. Și după cum era de așteptat, atunci când ceva ce ar fi trebuit să fie o activitate plăcută, recreativă, cu multe și nebănuite satisfacții, se transformă în obligație, ghiciți ce se întâmplă. Sau, mai exact, ce nu se întâmplă. La făcutul mărțișoarelor mă refer, desigur. Nu se mai fac.

     Păcat. Uneori am idei drăguțe. Anul trecut, de exemplu, mă chitisem să modelez din pastă polimerică (un fel de luto-plastilină), o gamă de coviduți simpatici, corciți cu mărțișoarele clasice, consacrate: trifoiul cu patru foi, coșarul, bufnița, ghiocelul, de astea. Să îmbin noul cu vechiul, cum ar veni. Am cumpărat câteva chestii absolut necesare procesului de creație, inclusiv plastilină de asta șmecheră. Am început cu chestiile absolut necesare procesului de creație. După ce s-au gătat, s-a terminat și procesul de creație. 

       Nu, că nu m-am lăsat. M-am dus peste plastilina aia nevinovată și-am ocupat-o. Am ținut-o ocupată vreo oră, până n-a mai putut și mi-a mulțumit. ”- Spasiba”. I-am răspuns prompt: „- Pentru Putin” (glumă demnă de programul ”Unda Veselă”).  N-a ieșit nimic, niște forme diforme, numai prostii. M-am mozolit pe mâini, pe haine, pe păr, pe mobilă, până când, încolțit de atâta mizerie, demoralizat de calitatea și aspectul mărțișoarelor care ieșeau de pe bandă, rebut după rebut, orgoliul meu a cedat. Am recunoscut înfrângerea și am depus armele la gunoi. Plastilina mamii voastre cu mărțișoarele și primăverile naibii care m-a pus...că pe youtube se făceau morțișoarele astea de lutoplastie, așa de simplu, atât de ușor... parcă mai ușor cacartofii prăjiți! M-ai păcălit, Youtube-fără costuri!

    Acum, ce să zic, simt din nou, chemarea primăverii, a mărțișoarelor, a creativității, plastilina, lutul, vopselele, șnururile albe și roșii, baloanele colorate, firul ierbii verde-crud, toate-mi bat iarăși la geam, eu mă fac că nu le-aud. În sufletul meu de artist, știu că nu pot să rezist. Deschid larg obloanele, privesc roată împrejur, strig de sparg baloanele: Iar voi?!...ia să mă pupați în c...! 

     Asta este, n-ai ce-i face, hai, mai bine-o dați la pace! Ăsta-i mersul datinilor, săptămâna patimilor:

      1 martie mărțișoare, pe 8, la fete, doamne, domnișoare, la toate câte o floare, dacă ești băiet-băiet poate fi și un buchet, unul fain, că nu te doare, nu așa mic, ia-l, băi, mai mare! De ce? Că mâine e iar sărbătoare, n-o fă pe-a sfântul 41, hai, că știi tu bine care!                                                                        

Marele dor de micul dejun

   

    Discutam cu cineva despre curele de slăbire, în general și despre numeroasele motive pentru care, toate acestea (dar absolut toate!), sunt imposibil de pus în practică, în special. Personal, singurele cure care mi-au plăcut și de care m-am ținut, au fost The Cure. Ce mai glume fac și eu, bun, cum stăteam noi așa și ne dădeam cu părerea despre slăbit, observăm că discuția a alunecat brusc, spre unt. Nu ne-am mirat deloc, pentru că așa e normal, asta se întâmplă în cele mai dese cazuri.

 

     Când vine vorba despre unt sau despre orice alt aliment, ceva se declanșează în subconștientul nostru de părinți perfecți (scuzați pleonasmul) și începem, automat, să ne criticăm copii pentru că nu mănâncă mizeriile despre care stăm și discutăm noi, în loc să ne vedem dracului de treabă. Și dă-i cu ”pe vremea mea”. Că pe vremea mea stăteam de la 5 dimineața la rând la unt și era de un singur fel, netartinabil și plin cu apă, să tragă la cântar. Acum sunt 5000 de feluri de unt și copii nu mănâncă unt. Așa, și? Doar pentru că atunci nu se găsea și acum e peste tot, ești obligat să consumi acel aliment proporțional cu gradul lui de abundență? Astăzi ar trebui să mâncăm portocale și banane cât e ziua de lungă? Dacă ne uităm puțin în spațiul public, conform logicii ăsteia, putem deduce că, pe vremea lui Ceașcă, nu se găsea deloc căcat. Căci astăzi se consumă în cantități periculos de mari. Chiar vreau să trag un semnal de alarmă pe această cale: România consumă mai mult căcat decât produce! În curând va trebui să importăm acest produs, cu care altădată ne mîndream! Atât la intern cât și la export. Astăzi, însă, mafia căcatului își face de cap. Autoritățile au promis că intră puternic în ei. Cu furie. Și exact asta au făcut, cufurie. Așa ne trebuie, dar asta e altă discuție. Vom aduce din China. Și așa importăm de acolo toate căcaturile posibile. Și nu numai noi.

      Dar asta nu-i nimic. Știți ce mai mâncam? Mar-ga-ri-năăă!!! Da, margarină, care s-a dovedit că e mai nocivă decât fumatul. Pe pachetele de margarină ar trebui să existe imagini cu oameni care fumează, însoțite de mesaje de genul ”Reduceți riscul de cancer: fumați tutun!”...

     

       Gândindu-mă la unt, nu știu ce mi-a venit așa, din senin, că l-am asociat cu micul dejun servit la hotelurile comuniste, de pe litoral. Pe atunci, nu știu cât apreciam eu ce se petrecea în respectivele unități de alimentație publică, nu mai țin minte, știu că, în general, se mânca bine, nu erau probleme, dar, cumva, ”masa” și ”cazarea” făceau parte din normalitatea concediului. Punctul forte era, fără discuție, marea, nicidecum mâncarea. Poate dulciurile, poate Pepsi-ul, poate înghețata sau alte nenorociri chimico-calorice să fi fost puncte de atracție, dar nu mesele principale ale zilei. 

        Azi, însă, amintirea banalei pâini prăjite, cu unt și miere, a reușit să tragă după dânsa, o altă amintire, cea a ceștilor goale, care așteptau apa fierbinte și a pliculețelor de ceai, care, la rândul lor, abia așteptau să le dai jos ambalajul pentru a se scufunda în apa fierbinte, colorând-o. Și uite așa, una câte una, amintirile apăreau de după cortina uitării, pe scena memoriei, în lumina reflectoarelor, aducându-se una pe alta, ținându-se strâns de mânuțele lor firave și încurajându-se din ochi să iasă la iveală. Un adevărat lanț al amintirilor: zahărul cubic, gemulețele și miericica ambalate în cantități minuscule, cubulețul de unt...Nu mai țin minte dacă se servea și vreo felie de parizer sau nu. Uneori era ceai, alteori era lapte. Oare aveam și cacao? Nici asta nu mai știu. De menționat și vesela: atât cănile cât și farfuriile și scrumierele erau de un alb-murdar, uneori bătând spre bej, cu o dungă sau două bleumarin, circulare, poziționate pe marginea farfuriei, sau în partea superioară a cănii, întrerupte de sigla hotelului respectiv. Personalizate, ca să nu poată fi furate. A fost frumos. Copilăria mea. 

        Mâine dimineață fac pâine prăjită cu unt și miere. Am musafiri: copilul din mine. Ceai, nu, că, deh, cafeaua are rolul ei bine stabilit și de neînlocuit. Dar, pentru copilul din mine, am să pun în cafea, zahăr cubic. Două cubulețe. Simt că mai am, pe undeva, o cană albă cu două dungi bleumarin.

Haiku mine

 

     Mi te-ai așezat pe suflet,

    Ca pe o sanie de fier forjat,

    Pe care, acum, o târâi greu,

    Pe asfalt, prin iarna neninsă,

    A nevrajbei noastre.